Ajun de Crăciun

Ce mă emoționează mai profund, ce mă reprezintă mai deplin? Această Naștere bizantină care reinventă simbolistica Omphalos-ului, a Buricului mistic al Lumii...

 

Întrerup seria zeilor antici pentru a celebra Ajunul de Crăciun. E adevărat că, prin părțile noastre, Paștele se ivesc la apogeul unei o sacralități profunde și tragice - pregătită de Postul Mare, de Săptămîna Patimilor - pe care Crăciunul nu o suscită, fiind un timp al jubilației împărțite între duioșia Nativității și bucuria copilăroasă a darurilor sub brad, ca să nu mai vorbesc de alte obiceiuri, și mai păgîne, chiar dacă superficial creștinate, ale Solstițiului de Iarnă. Urme vagi de Saturnalii, reminiscențe din sărbătorile Soarelui renăscut, cîntări de Kalende al căror sensuri rituale divergente se întrețes inextricabil în Colind...

sau Nativitatea mistică a lui Botticelli, ca o clepsidră a Timpului sacru, cu îngerii ei coborîți printre muritori în ceasul unic al Nașterii Domnului?

Sau efigia de carte poștală ilustrată a Moșului din reclamele "lunii cadourilor"? Snobismul intelectual cu care conviețuiesc de cîteva decenii bune mă îndeamnă să recuz această omniprezentă imagine, dar, concomitent și contradictoriu, nu-mi permite să trec cu vederea explozia de popularitate care a însoțit în întreaga lume inventarea brandului Santa Claus, devenit emblema universală a Crăciunului urban și laic în prima jumătate a sec. XX. Ca Moș Crăciun, Ded' Moroz, Moș Gerilă și iar Moș Crăciun, el a luat de fapt locul vechilor simboluri fără a le putea absorbi sacralitatea implicită.

De asta, pe urmele lui Max Weber, vorbim de dezîncîntarea, dez-vrăjirea lumii.