Aseară, cînd eram aproape să trec pragul către somn, m-a trezit o amintire reapărută fără nici un motiv: în curtea Bibliotecii Academiei, la o țigară în soare, Creția - lucra atunci sub tensiune la reeditarea Ediției Maiorescu (care va apărea în 1989) - îmi spune în joacă: "am găsit cum să republic "Doina"(asta chiar era o problemă de care orice filolog care se respectă nu poate decît să se cutremure: cum re-publici ediția princeps fără una dintre poezii?). Tipărim "de la Istru pîn'la Tisa" și în erată scriem în loc de I citește Ni!"
Umbra însorită a acelui ceas nu m-ar fi întors din drum, dar mi-am dat brusc seama că nu mi-am pus niciodată pînă acum o întrebare elementară: cum se face că eu, copil al anilor staliniști, știu și azi pe dianfară "Doina" lui Eminescu? Toată copilăria și adolescența am folosit (cu asupră de măsură, recunosc) edițiile populare tipărite de Editura de Stat și de succesoarele sale, deci ediții care exilaseră în uitare poemul. Dar eu îl puteam oricînd recita din memorie, cu muscalii de-a călare cu tot, cu numele interzise - Hotin, Nistru - și cu durerosul vai de biet român, săracul...Într-o străfulgerare, am revăzut volumul masiv pe care cu mari rezerve mă lăsase Lucia, sora tatii, să-l răsfoiesc: gros, aproape cubic, cu o punere în pagină pe care am revăzut-o aidoma în gînd după 65 de ani... Am încercat azi, căutînd pe Internet, să identific ediția (nu era Perpessicius, avea doar un singur volum), dar descrierile din catalogul BCU nu mi-au dat prea multe indicii: să fi fost ediția Ibrăileanu sau Const. Botez - verosimil, Lucia fugise de bombardamentele de la Iași - ori Pillat, ori Călinescu? Am să mă duc într-una din zile la bibliotecă, sînt absolut convinsă că, dacă văd volumul pe care îl țineam în brațe la patru ani, o să-l recunosc imediat.
De aici încolo nu pot decît să reconstitui: cum încă nu știam să citesc (de citit am început abia în anul următor, cînd Lucia se mutase deja de la noi, cu bunica, cu cealaltă mătușă, Adina, și, evident, cu Eminescu), e clar că surorile tatii m-au învățat pe dinafară "Doina" cîndva în toamna lui '44.
Aici judecata mea se desface în două componente ireconciliabile: dacă aș fi un june publicist contemporan, aș admira (indiferent de sex) nobila rezistență prin cultură a celor două tinere doamne. Cum protestau ele față de ocupația sovietică învățîndu-și nepoțica să recite cea mai înalt patriotică poezie a marelui Eminescu...Sau m-aș gîndi, dimpotrivă, ce formă fără fond! Ce fel de rezistență o fi asta, să înveți un copil neștiutor, care habar nu are ce-i aia cenzură, fond special, poem interzis, așa că riscă oricînd să-și pună părinții, în încurcătură, poate chiar în primejdie, recitînd inocent o poezie frumoasă; asta în vreme ce adulții stau la adăpost și transferă copiilor - copiilor altora! - responsbilitatea protestului.
O fetiță de 4 ani, bucălată și cîrnă, știa să recite "Doina" cap-coadă: ce cumplită lovitură împotriva comunismului! N-aș fi povestit toate astea dacă n-aș avea ades sentimentul că așa luptă și azi "partidele istorice" cu adversarii lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu