duminică, 22 decembrie 2013

COLINDE

joi, 19 decembrie 2013



Biroul de presă al președintelui Emil Constantinescu comunică:



EMIL CONSTANTINESCU – TROFEUL “PACE PRIN CULTURĂ
ŞI EDUCAŢIE”
decernat la Berlin “pentru realizări excepţionale obţinute
de-a lungul întregii vieţi”  

Berlin, 19 decembrie 2013
Ceremonia de decernare a trofeului Pace prin Cultură şi educaţie - “pentru realizări excepţionale obţinute de-a lungul întregii vieţi” – face parte din seria de evenimente incluse în programul Conferinţei anuale 2013 de diplomaţie culturală, organizată de ICD – Berlin, la care sunt invitaţi să participe 300 de lideri politici şi înalţi oficiali guvernamentali din întreaga lume, repezentanţi ai lumii academice şi culturale.
Trofeul Pace prin cultură şi educaţie, realizat de sculptorul român Cristian Răduţă, va fi înmânat de Mark Donnfried, directorul Institutului pentru Diplomaţie Culturală din Berlin. Ceremonia de decernare a trofeului va avea loc în ziua de 19 decembrie şi va fi urmată de un dineu de gală şi un concert în onoarea lui Emil Constantinescu.
În dimineata zilei de 18 decembrie a.c., în prezenţa a numeroşi preşedinţi, prim ministri, foşti preşedinţi şi reprezentanţi ai mişcărilor civice din întreaga lume, prof. dr. Emil Constantinescu, preşedintele Academiei de Diplomaţie Culturală din Berlin, a deschis lucrările Conferinţei anuale Diplomaţia culturală şi cooperarea între continente: construind punţi pentru o comunitate globală unită. D-sa a pronunțat un discurs dedicat promovării culturii ca fundament al dezvoltării durabile, în care a prezentat Iniţiativa Levant pentru pace globală. La ora 14.00, o delegaţie condusă de preşedintele Constantinescu din care fac parte Arnold Rűűtl, preşedintele Estoniei 2001-2006, Petru Lucinschi, preşedintele Moldovei 1997 – 2001, Mirko Cvetkovic, prim ministru al Serbiei 2008 – 2012, prof. dr. Mircea Dumitru, rectorul Universităţii Bucureşti şi personalitati din diferite ţări a avut  o întâlnire la Bundestag cu parlamentari germani.

Activitatea lui Emil Constantinescu în slujba păcii, democraţiei şi drepturile omului ca om de stat, savant şi om de cultură a fost recompensată de numeroase distincţii menite să omagieze realizările sale politice şi academice în domeniul cooperării globale. În 1997 i-a fost decernat, la Paris, Premiul „Aristide Calvani” pentru Pace, Democraţie şi Dezvoltare Umană. Un an mai târziu, în 1998, la New York, East –West Institute îl declara Omul de stat european al anului, urmând lui Helmut Kohl, Vaclav Havel și Mihail Gorbaciov. Tot în 1998, Fundaţia Koudenhove Kalergi din Viena îi acorda Premiul European, ca actor al construcţiei europene şi a stabilităţii Europei Centrale şi Orientale. În 1999 primeşte, la Atlanta, Premiul Asociaţiei Barourilor Americane pentru merite excepţionale în promovarea statului de drept. În 2011, la Madrid îi este conferit premiul Ambroise Vollard pentru formarea elitelor profesionale şi morale. În noiembrie 2013, la Manila, Emil Constantinescu a primit cea mai importantă distincţie decernată în continentul asiatic: Premiul Gusi pentru Pace.


Vă prezentăm, în continuare, informaţii despre câteva dintre evenimentele din programul lui Emil Constantinescu în ultima perioadă


“Iniţiativa Levant pentru Pace în Orientul Mijlociu” în Knesset-ul israelian

Ierusalim, Israel, 21 noiembrie 2013

În perioada 20–21 noiembrie 2013, Emil Constantinescu, preşedintele Academiei de Diplomaţie Culturală de la Berlin, s-a întâlnit în Israel cu preşedintele Knesset-ului, Yuli-Yoel Edelstein, şi a ţinut un discurs în Parlamentul israelian pentru promovarea Iniţiativei Levant pentru Pace în Orientul Mijlociu, proiect lansat în luna mai la Bucureşti sub egida Institutului pentru Diplomaţie Culturală şi a Coaliţiei Interparlamentare pentru Etică Globală, în cadrul Forumului Bucureşti – Levantul, leagănul diplomaţiei culturale. Redescoperind Mediterana. A avut, de asemenea, la Ramallah, întâlniri cu înalţi reprezentanţi ai autorităţii palestiniene, având drept scop impulsionarea procesului de pace în Orientul Mijlociu.

Iniţiativa Levant depune eforturi pentru implementarea rezoluţiilor Adunării Generale a ONU pentru cultura păcii în Orientul Mijlociu prin promovarea unor proiecte la care sunt chemaţi să participe deopotrivă lideri politici, religioşi, reprezentanţi ai lumii academice şi societăţii civile .




Premiul Gusi pentru Pace

Manila, Filipine, 27 noiembrie 2013
Miercuri, 27 noiembrie 2013, la Centrul de Convenţii Internaţional Filipine din Manila, în cadrul unei ceremonii la care au participat mii de persoane, Emil Constantinescu a primit “Premiul Gusi pentru Pace”, decernat pentru contribuţia sa semnificativă la menţinerea păcii, în domeniul guvernării şi în cel academic. În motivaţia Comitetului Filipinez de conferire a Premiului Gusi pentru Pace se menţionează că eforturile politice, culturale şi diplomatice întreprinse de Emil Constantinescu în favoarea păcii sporesc demnitatea umană, prietenia şi bunăvoinţa.


Eroii nu au naţionalitate

Bucureşti, România, 9 decembrie 2013
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război condusă de generalul în rezervă Marin Dragnea i-a conferit lui Emil Constantinescu diploma de artizan al Păcii pentru Eternitate – Eroii nu au Naţionalitate,  care i-a fost înmânată de un invalid de război, rănit de două ori pe ambele fronturi ale celui de-al Doilea Război Mondial.
Pentru că s-a născut în anul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, a cunoscut drama refugiaţilor, şi-a trăit adolescenţa şi tinereţea într-un regim totalitar şi represiv, Emil Constantinescu înţelege să transmită mai departe tinerilor din lumea de astăzi acest mesaj de pace din partea celor marcaţi de rănile războiului şi terorii politice pentru ca aceste tragedii să nu se mai repete niciodată.   


Nelson Mandela – In Memoriam

Johannesburg, Africa de Sud, 10 decembrie 2013
Emil Constantinescu a participat, alături de prim-ministrul Victor Ponta, la ceremonia oficiată în memoria lui Nelson Mandela, un erou al luptei pentru libertate, devenit simbol al sacrificiului şi dreptăţii.
Participarea la funeraliile lui Nelson Mandela, eveniment la care s-au reunit peste 90 de şefi de state şi de guvern din întreaga lume, i-a oferit fostului preşedinte român ocazia unei reîntâlniri amicale cu fostul preşedinte american Bill Clinton şi cu fostul premier britanic Tony Blair.




duminică, 20 octombrie 2013

Democrație antică, democrație modernă III

Zoe Petre,  “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54

III.
Inițial, criza globală părea să nu poată afecta structurile de profunzime ale unei Românii integrate și în NATO, și în UE. Intrată târziu și încă superficial în universul speculațiilor financiare, economia românească putea fi, ce-i drept, afectată de criza partenerilor săi de schimburi din Europa, dar ar fi putut să se reorienteze relativ rapid spre alte piețe, să-și desvolte potențialul de furnizor de energie, să accelereze procesul – mult prea lent oricum – de modernizare a agriculturii. Din nefericire, guvernarea primilor ani de criză a ales drumul contrar, proclamând austeritatea - rămasă declarativă - și practicând risipa într-o măsură care depășea chiar și cele mai blamabile practici anterioare. Târâș-grâpiș, s-a ajuns, după un an de îndatorare utilizată exclusiv pentru mituirea electoratului, la realegerea președintelui Băsescu pentru un al doilea mandat și la instituirea unui guvern aproape monocolor, dominat oricum de partidul girat de președinte, PDL. Atunci a început o ofensivă fără precedent împotriva democrației, în numele unui capitalism fără frontiere. Aceasta e o istorie care va trebui să fie scrisă, examinând atât practicile discursive cât și comportamentele reprezentanților ei de toate rangurile, pentru că este nu doar un episod de istorie locală, ci și o paradigmă a derivelor care amenință societățile democratice pe timp de criză - și nu numai.
Actuala criză pune mari probleme capitalismului – mai ales celui speculativ, dar nu numai - oriunde ar fi el. Cred că, pretutindeni, și practicile și etica dezvoltării capitaliste vor trebui să fie regândite, dar e greu de știut cât va dura acest proces, pe care l-aș dori accelerat mai ales fiindcă, așa cum am observat direct în ultimii ani, situația de criză economică globală agravează dramatic riscurile pe care le suportă tot mai greu democrația pretutindeni în lume. Dacă privim, de exemplu, la procesul electoral american, în care se confruntă tot mai acut partizanii unui curent democratic împins tot mai spre stânga de curentul opus, republican, care a ajuns să ocupe extrema conservatoare, lăsând centrul de izbeliște; dacă, depășind frustrările legitime pe care le-a suscitat în vara acestui an neașteptata solidarizare a dreptei europene cu un regim politic care s-a bazat pe instituțiile de forță ale statului pentru a se împotrivi voinței exprimate liber prin vot de o majoritate semnificativă a electoratului, privim către modul în care se organizează în realitate așa-zisa politică de austeritate, care echivalează de fapt cu transferul exclusiv al costurilor crizei - provocată exclusiv de capitalul financiar – asupra clasei de mijloc și a săracilor lumii bogate, dacă nu chiar, într-o neașteptată reeditare a practicilor arhaice, prin transferul pagubelor asupra unor “parteneri” de mâna a doua – scietățile din sudul Europei, cele din fostul spațiu comunist, etc – în vreme ce profitul rămâne concentrat la dispoziția unor minorități privilegiate din nucleul dur al UE, cu beneficii marginale pentru noua burghezie compradoră de la hotarele spațiului european.
În ultimă instanță, admiratorii “secolului lui Pericle” au fost nevoiți cumva să recunoască faptul că democrația radicală ateniană se baza în mare măsură pe excluderea multora de la privilegii – femei, sclavi, rezidenți străini ; le e încă greu totuși să admită că o altă condiție necesară a democrației antice este și exportul conflictelor sociale: Atena a înflorit și fiindcă a transformat liga maritimă, dintr-o alianță de parteneri egali, într-un cvasi-imperiu, ale cărui bunuri materiale și simbolice erau în mare măsură absorbite de Atena și de cetățenii ei. Dacă n-ar fi decât să amintim că un mare număr de atenieni au avut prilejul de a urca în rang și avere datorită confiscării unei părți a proprietăților din teritoriul aliat drept pedeapsă pentru încercarea de părăsire a ligii, sau că marile construcții de pe acropole au fost finanțate, din inițiativa explicită a lui Pericle, din tributul plătit anual de către aliați pentru întreținerea flotei. Sau, pur și simplu, că, așa cum scria Plutarh mai târziu, în toți cei 75 de ani în care a funcționat liga, atenienii săraci mobilizați ca vâslași au avut, an de an, întreținerea completă cel puțin vreme de opt luni pe an. Relația biunivocă dintre proprietatea privată și democrație e departe de a fi o idilă, dar rămâne, cel puțin până acum, singura ecuație care a oferit nu doar posibilitatea reală a libertății și a egalității de drepturi a cetățeanului, ci și singura care a diminuat sărăcia atât de puțin prielnică democrației.  
Chiar dacă nu este și nu acceptă să fie o societate egalitară, societatea capitalistă contemporană este singura societate care a reușit să asigure celor mai mulți dintre membrii ei securitatea alimentară, ba chiar și participarea la beneficiile civilizației contemporane. Iar democrația “de tip occidental” poate fi, cum spunea Churchill, cel mai prost sistem politic cu excepția tuturor celorlalte, dar s-a dovedit și funcțională, și rezilientă. Am amintit de America McCarthystă, dar America a depășit și criza anilor ’50, și criza Watergate, și a ajuns acum să aleagă prin vot direct, egal și universal un președinte afro-american. Regret că Sir Moses Finley, de prietenia căruia am avut privilegiul să mă bucur, nu mai e printre noi. Marea Britanie a rezistat sirenelor de extremă dreaptă în anii premergători ai celui de-al Doilea Război Mondial, Spania, Portugalia și Grecia și-au revenit după episoade semnificative de dictatură.
Nu mai departe decât România, a cărei tradiție democratică rămâne importantă, dar nu poate fi comparată nici cu cea britanică, nici cu cea americană, și-a regăsit cu adevărat vocația democratică după 60 de ani de regimuri opresive. Mai mult, chiar în acest an, cetățenii ei au sezisat, mult dincolo de interese materiale directe, riscurile unei derive a democrației pe care regimul Băsescu le aduce cu sine. Într-o formă mai mult sau mai puțin elaborată, manifestanții din iarnă au acuzat excesul de concentrare a puterii în mâna unei singure persoane, încălcarea separației puterilor în stat, politica de darwinism social preconizată și chiar practicată de grupul de putere în fruntea căruia se situează președintele Băsescu.
Criza politică din vara lui 2012  a adus la suprafață esența profund anti-democratică a acestui regim, care a impus o soluție politică arbitrară prin utilizarea instituțiilor de forță și represiune – Servicii de Informații, Parchet și DNA – legitimate de Curtea Constituțională în actuala ei componență profund discutabilă, împotriva voinței populare clar exprimate prin referendum. Faptul că această soluție profund nedemocratică a fost totuși acceptată, chiar elogiată ca victorie a democrației, de către unii lideri ai UE, nu e doar un accident de comunicare, ci semnul unui risc de derivă nedemocratică în state importante din UE. Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicității dintre lumea marilor companii și a marii finanțe cu diferite oligarhii locale – criza politică din România  a depășit cu mult granițele României și nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. 
Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile, poate chiar la fisuri în însăși temelia construcției europene. Un beneficiu important al actualei crize ar putea fi tocmai acela de a evidenția aceste puncte de tensiune și de a înlesni o lucidă corecție, care să așeze pe un nou plan relația dintre democrație și capitalism.





miercuri, 16 octombrie 2013

Democrație antică. democrație modernă - II

 
Zoe Petre, “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54.
.............................................................................................................
Cultura română modernă din sec. XIX a fost în genere înclinată, mai mult sau mai puțin formal, să susțină valorile democrației – desigur, de fiecare dată în limitele pe care le definea imaginarul politic al vremii și opțiunea fiecărui autor: în limitele parlamentarismului cenzitar, care este singura formă de democrație pe care lumea democratică o cunoaște înainte de Primul război mondial, și înfățișînd-o cu ironie mușcătoare în cazul lui Caragiale, cu o privire lucidă din partea majorității rurale la Creangă, cu severă analiză critică și din partea unui conservator la Titu Maiorescu, și din cea a primilor socialiști, ca Gherea. Capitalismul însă este rareori asumat, nu îndeajuns analizat – poate cu excepția lui Ștefan Zeletin - și aproape întotdeauna înfățișat în culorile cele mai defavorabile. Perioada interbelică nu corectează această viziune integral negativă asupra societății capitaliste, ba mai mult, îi adaugă, în zonele cele mai active ale dezbaterii publice, ceea ce aș numi “lepădarea de democrație”. Că aceasta este negată explicit în ideologiile extremei drepte, sau implicit în ideologia comunistă, rezultatul e același. Votul universal, consfințit de Constituția din 1923, nu a corectat această devalorizare a democrației parlamentare, dimpotrivă.
Așa încât, atunci când democrația a fost abolită, mai întâi de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, apoi de dictatura legionară, în fine – de dictatura antonesciană, nici măcar partidele politice nu au rezistat într-o măsură semnificativă, iar societatea civilă a rămas amorfă și divizată, dar în cel mai bun caz indiferentă. Intelectualii de frunte au participat cu un oportunism dezolant la legitimarea acestei destructurări nedemocratice[1]; cele câteva excepții sunt cu atât mai demne de laudă. E de prisos să adaug că aceste turbulențe politice nu au afectat principiile fondatoare ale capitalismului și proprietății private, chiar dacă în fapt deportările și confiscările de bunuri au făcut numeroase victime atât în rândul cetățenilor români de origine evreiască din Vechiul Regat, la care s-au adăugat și evreii, și românii din nordul Transilvaniei.
Fapt e că scurta și fragila revenire la normalitate din anii imediat următori Armistițiului nu a mai putut aduce o consolidare a democrației, dar a asistat în schimb la începutul unei destructurări de fond, nu doar a capitalismului, ci de-a dreptul a proprietății private. Proprietatea funciară este prima victimă a acestei destructurări masive, urmată de lovitura de moarte pe care o suferă capitalul financiar odată cu așa-zisa stabilizare a monedei. Instaurarea deplină a puterii comuniste la 30 decembrie1947 este urmată aproape imediat, la 11 iunie 1948, de marea naționalizare, care desființează de iure și de facto capitalismul în România. Culmea e că această anihilare a unei dificile progresii de aproape un secol se face în numele unei așa-zise democrații revendicate istoric, de vreme ce data aleasă de autărități proclamă explicit continuarea “cu alte mijloace” a revoluției – culmea, burgheze! – de la 1848: centenarul Proclamației de la Islaz transpune în practică concluziile Congresului V al PCR, care formula pentru prima dată teza desăvârșirii obiectivelor pașoptiste de către avagarda proletariatului, Partidul Comunist.
E imposibil de determinat în ce măsură aceste echivalențe factice erau convingătoare chiar pentru emitenții lor, ca să nu mai vorbim de destinatari. Fapt e însă că instaurarea regimului represiv – de o sălbăticie fără termen de comparație în întreaga istorie a României – distorsionează chiar și măsuri care s-ar fi înscris, prin natura lor, într-o reformare democratică, cum ar fi dreptul complet de vot acordat femeilor[2]. Falsificarea sistematică a principiilor democrației reprezentative – de la Constituție la mimarea votului, absolut ridicolă într-un sistem monopartit, la mascarada legiferării de către o Adunare Națională a unanimităților perpetue – a anihilat în vața publică înseși valorile fondatoare ale democrației.
            După 42 de ani de la instaurarea deplină a regimului comunist, acesta avea să se prăbușească în decembrie 1989. Este cu atât mai semnificativ faptul că – poate și sub influența “revoluțiilor de catifea” contemporane, dar mai ales datorită memoriei colective persistente și unui cult subteran al României interbelice, cu instituțiile ei și cu valorile ei, - revoluția din 1989 s-a petrecut integral sub semnul revendicării democrației: lozincile negative – Jos Ceaușescu mai întâi, apoi tot mai sonor Jos Comunismul au fost mereu însoțite de sloganul generic Libertate, dar și de cel specific, alegeri libere[3], ba chiar și de un program politic clar articulat, susținut de revoluționarii de la Timișoara în frunte cu Lorin Fortuna, program în centrul căruia se afla revendicarea reinstaurării democrației în formele ei cele mai moderne.
            În schimb, revendicarea capitalismului ca atare nu s-a făcut auzită. În timpul primelor luni de după revoluție, politicul a dominat imaginarul societății românești, în vreme ce primele privatizări se făceau aproape în secret, și în beneficiul exclusiv al celor inițiați. Chiar și ceva mai târziu, nu capitalismul este cel care ocupă spațiul discursiv, ci pe de-o parte formularea lui pudică, economia funcțională/socială de piață , iar pe de altă parte, problema restituirii proprietăților expropriate – o chestiune care depășește cu mult limitele unei probleme socio-economice, având conotații politice, morale, de psihologie individuală și colectivă, implicând un întreg imaginar identitar atât de partea celor care sperau să-și reprimească bunurile materiale și simbolice, cât și din partea celor care nu voiau să le restituie cu niciun preț.
            Absența vreme de decenii a proprietății private libere a fost una dintre marile piedici în calea construcției democratice în România, poate mai mult decît în celelalte state ex-comuniste cu excepția spațiului sovietic. E probabil, într-adevăr, că în România elita conducătoare comunistă a urmat în cel mai înalt grad modelul sovietic, desființând, practic, întreaga economie privată.  Consecințele acestei distrugeri în economie sunt dintre cele mai evidente sechele ale perioadei comuniste, de la absența, aproape un deceniu, a infrastructurii bancare, esențială pentru dezvoltarea economică în capitalism, la absența unei clase de manageri. Regret că termenul echivalent, de mult încetățenit în limba română, gestionar, are sensul aproape peiorativ de responsabil de Alimentară goală de mărfuri, dar această notabilă restricție de sens spune exact ce vreau să spun, anume că nu au existat de fapt, în România post-comunistă, persoane calificate să administreze profitabil și corect o întreprindere privată. Acestor carențe li s-a adăugat ignoranța aproape completă în legătură cu practicile uzuale într-o economie de piață, inclusiv în legătură cu etica acestei lumi capitaliste – de pildă, în legătură cu contractul, care, în Occident, e o piatră unghiulară nu doar a capitalismului, ci și a relațiilor din societate, cel puțin începând din sec. XVI, și care, la noi, a redevenit o tocmeală personalizată, așa cum fusese până spre finele sec. XIX.
S-au adăugat, după vremi, valurile succesive de urbanizare, în care se poate observa cum rude, consăteni, colegi de atelier, etc., s-au adus unii pe ceilalți la oraș, în activul de partid sau în Securitate : Ceaușescu a consolidat această tendință, populând activul de partid, ministerele și direcțiile întreprinderilor cu tot felul de neamuri, unele din Olt, altele din Argeș, dinspre nevastă, și exemplul lui a fost urmat în masă: o prosopografie a perioadei comuniste ar fi un excelent instrument de analiză socio-istorică.
Penuria accentuată a ultimei decade ceaușiste a generalizat relațiile de schimb în natură, în care raporturile de înrudire, cunoștințele, neamurile, jucau un rol esențial, nu doar pentru familia de muncitori sau mărunți funcționari de la oraș care făcea periodic expediții la părinți, la țară, ca să cumpere ouă sau un porc de Crăciun. La nivelul conducerii superioare funcționa probabil același sistem de cooptări, de vreme ce găsim atâtea personaje provenind din comune apropiate. Când capitalismul a venit peste această încrengătură, ea s-a pietrificat.
Propaganda abject anti-capitalistă a primilor ani de după revoluție a participat din plin la acest proces, cu atât mai interesant teoretic și mai păgubitor practic cu cât era acompaniat subteran de metamorfoza nomenclaturii în clasă capitalistă predatoare. Absența unei birocrații eficiente și capabile să organizeze administrația în folosul celor administrați, și nu în folosul Leviathanului–Stat - și în propriul folos personal - dar și imaginarul colectiv modelat de 50 de ani de propagandă anti-capitalistă, care adaugă ignoranței suspiciunea invidioasă față de orice reușită socială, cu atât mai acută cu cât e mai greu de înțeles pentru cei educați în simplismul generat de dominația statului asupra întregii economii, au ridicat munți de obstacole în calea acestei experiențe fără precedent în istorie, anume reinventarea accelerată a instituțiilor și practicilor economiei de piață într-o societate care, preț de mai bine de două generații, părăsise, de voie și mai ales de nevoie, acest drum.
Or, toate acestea afectează deopotrivă funcționarea corectă a economiei, stabilitatea socială și imaginarul colectiv.  Cunosc multe persoane care funcționează cât se poate de corect în termeni capitaliști, obținând profituri decente – nu tunuri – fără să lucreze cu statul (nu că nu ar vrea, dar statul continuă să fie abuziv și rău platnic), fără să aibă protecție politică, dar care nu ajung mai niciodată să fie eroi de telenovele. Celebrități mai mult sau mai puțin penale ne sunt prezentate drept capitaliști, când de fapt e vorba de escroci. În perfectă continuitate cu propaganda anti-capitalistă din vremea comunismului – nu am decît să invoc dealtfel filmele românești pe care cu obstinație le programează toate posturile comerciale – aceste figuri compromit și capitalismul, și democrația – percepută mai ales ca laxism - pentru că aceia care le promovează doresc să compromită capitalismul real în favoarea capitalismului « de cumetrie » sau mai bine zis de perestroikă.
Capitalismul era prezentat în discursul public al beneficiarilor revoluției drept principalul dușman, sau, mai blând, dar și mai eficace, drept calea ce NU trebuie urmată, în același timp și sub același aspect, ca să zic așa, în care exact această categorie se precipita cu elan către acumularea primitivă de capital. Dimpotrivă, democrația era clamată de toată lumea, chiar și de partidele și liderii extremiști, drept valoare supremă, dar se confrunta cu piedici dintre cele mai violente, în frunte cu cu oprimarea opoziției politice și cu refuzul de fond al pluripartidismului, mergând până la mineriade, precum și cu încercări sistematice de îngrădire a drepturilor cetățenilor români din etnii minoritare, ajungând până la confruntările violente de la Târgu Mureș în martie 1990. Nomenclatura de toate vârstele se dovedea feroce în refuzul ei de a împărți și proprietatea privată ca bază a dezvoltării capitaliste, și accesul democratic la gestionarea resurselor și la exercițiul puterii politice.
O cotitură radicală în acest peisaj s-a petrecut în 1996, când alegerile – mai libere ca oricând până atunci – au pus capăt monopolului puterii exercitate de elita tradițională a regimului anterior. Cei patru ani ai administrației Constantinescu au fost un punct de cotitură ireversibilă în istoria recentă a României, și au reorientat durabil și economia, și societatea românească, pregătind pe plan intern și extern îndeplinirea programului inaugural al României moderne prin integrarea europeană și euro-atlantică a țării.  Anii care au urmat nu au mai avut cum – probabil nici de ce – să întoarcă acest proces din drum, astfel că anii 2001-2008 au consolidat și economia privată, și instituțiile și practicile democratice.


[1] V. acum și Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, București 2011.

[2] Mai pe larg la Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, in L. Boia, ed. Mitologii comuniste, Bucureşti 1995, pp. 21-35.
[3] V și Zoe Petre, « Un imaginar care așteaptă să fie descifrat » și « Jos comunismul », în Catherine Durandin și Zoe Petre, România post 1989, Iași 2011, pp. 105 – 111.

vineri, 11 octombrie 2013

Democrație antică, democrație modernă I

 
Am publcat recent studiul “Democrație antică, democrație modernă”, in volumul editat de Alexandru Mamina,  Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște 2013, pp. 39-54. Poate că nu e lipsit de interes și pentru cei care îmi fac onoarea de a-mi frecventa blogul. Iată aici prima parte:


Ne amintim, desigur – eu oricum îmi amintesc prea bine din primele luni ale lui 1990, mantra occidentală, care conjugă neobosit motivul respectării drepturilor omului și al alegerilor libere, indisolubil legate de tema economiei libere de piață. Fără îndoială, acest binom fundamental al democrației este de neocolit când e luat drept condiție necesară a unei democrații moderne. Ceea ce însă nu apare cu evidență în ochii acestor generoși promotori veniți din lumea liberă este faptul că acțiunea acestor principii – acțiunea principiilor îndeobște – nu este automată: condiție necesară, ea nu e si condiția suficientă a modernității. Economia de piață nu generează de la sine democrația, “zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă”, ca să-l parafrazăm pe Lenin. Democrația poate fi incipientă, șovăielnică, poate fi chiar mimată: capitalismul poate fi și el adevărat sau, ca să citez alt clasic, “capitalism de cumetrie”; instituirea la nivel formal a legilor și mecanismelor pluripartidismului, chiar a statului de drept și a legislației care îl exprimă, le permite, dar nu le garantează și funcționarea corectă. Pe scurt, legătura dintre capitalism și democrație nu este o legătură imediată de caracter cauzal. 
Eu m-am ocupat întreaga viață adultă de studiul democrației antice. Desigur, mulți politologi, mai ales cei de formație recentă, nu sunt de părere că democrația antică ar fi relevantă pentru democrația contemporană. Împotriva lor, și împreună cu Finley și cu câțiva măcar dintre succesorii lui – mă gândesc înainte de toate la Josiah Ober[1] - nu am încetat să consider că democrația antică este relevantă pentru studiul formelor ulterioare de democrație, cu condiția însă de a fi analizată ca experiență istorică, nu ca model.
Pornind de la acest principiu fundamental de metodă, încep prin a constata că primele regimuri democratice au apărut în Antichitate, cînd nu exista nici umbră de capitalism. Putem deduce de aici că democrația poate exista și fără capitalism. Pe de altă parte, nu putem nega existența raporturilor economice capitaliste în regimuri nedemocratice, de la Germania nazistă la Argentina lui Pinochet. Problema este totuși aceea de a ști dacă în atare regimuri există cu adevărat o economie liberă de piață, sau doar o economie de piață, controlată, cel puțin in potentia, de factorul politic sau și mai bine – politico-militar. Decurge de aici că, dincolo de începuturile sale în regimuri monarhice, și dincolo de accidente de parcurs semnificative, ca acelea pe care le-am citat mai sus, capitalismul are nevoie de o supă germinativă democratică pentru a se dezvolta liber.
În ultimă instanță, experiența antică are, între altele, capacitatea de a deschide calea spre a înțelege relația dintre capitalism și democrație: în Grecia secolului al V-lea a.Chr., evident că nu exista, cum spuneam, nici o formă, oricât de incipientă, de capitalism. Dar – asemeni capitalismului, care se va construi abia peste milenii - și democrația greacă s-a construit pe temeiul unor societăți de proprietari liberi, stăpânind pe deplin principalele mijloace de producție – în acest caz pământul, precum și uneltele, fie ele ale agricultorului sau ale meșterilor cu specializâri din ce în ce mai sofisticate; acești proprietari, spre deosebire de marea majoritate a omologilor lor din societățile Orientului, erau liberi să-și  folosească bunurile în mod liber – dețineau, cum vor spune romanii, ius utendi et abutendi, inclusiv dreptul de a lăsa moștenire aceste bunuri. Acești membri liberi ai societăților politice antice sunt cetățenii cetăților democratice. Membri de drept ai adunării poporului, demos, care are drept de decizie suverană în toate chestiunile de interes public, ei își manifestă în mod liber, prin vot direct, voința în legătură cu cele mai importante probleme ale cetății, de la aprovizionarea cu grâne la declararea unui război, de la instituirea unor noi culte la alegerea anuală a magistraților. Atena secolului al V-lea a.Chr. este cel mai bine cunoscut exemplu de democrație directă. O societate îndeajuns de numeroasă pentru a nu funcționa, ca majoritatea cetăților grecești, pe principiul familiarității tuturor – ceea ce în literatura anglo-saxonă, de la Finley încoace, se numește a face-to-face society - relativ complexă  (în linii generale alfabetizată, stratificată social) și cu totul autonomă și independentă politic[2].
Democrația, ca și capitalismul, se întemeiază așadar pe proprietatea pe deplin liberă de constrângeri, cea pe care o definim ca proprietate privată asupra principalelor mijloace de producție. Această calitate de proprietar este cea care asigură pe de-o parte demnitatea insului în calitate de cetățean, pe de alta – libera circulație a bunurilor, fără de care nu poate exista capitalism. Aceasta este, în opinia mea, relația dintre democrație și capitalism – o relație mediată de proprietatea privată, condiție necesară a ambelor structuri la care ne referim aici.
Înafara unei rețele de condiționări din sfera reprezentărilor, a habitus – urilor sociale, a comportamentelor și imaginarului socio-politic, nici capitalismul, nici democrația nu devin în mod spontan mecanisme efective ale dezvoltării. În fapt, teza lui Lenin despre proprietatea rurală țărănească care ar genera spontan, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă capitalism, reprezintă o extrapolare de netolerat într-o metodologie corectă, și care a servit unui scop exclusiv propagandistic – acela de a justifica politicile criminale de spoliere și de distrugere fizică a țărănimii, mai întâi în Rusia Sovietică, apoi în acele regimuri de dictatură a proletariatului care au imitat până la auto-distrugere modelul sovietic al “deculacizării”, din România lui Dej până în Campuchia lui Pol Pot.


[1] J. Ober, “Democratic Athens as an Experimental System: History and the Project of Political Theory”. Princeton/Stanford Working Papers in Classics, Version 1.0, November 2005; Id., Mass and Elite in Democratic Athens: Rhetoric, Ideology, and the Power of the People. Princeton 1991; Id.,  Democracy and Knowledge: Innovation and Learning in Classical Athens. Princeton University Press, 2010.; Political Dissent in Democratic Athens: Intellectual Critics of Popular Rule. Princeton University Press, 2011.; iv. și d. și Ch. Hedrick. Demokratia: A Conversation on Democracies, Ancient and Modern. Princeton University Press, 1996
[2] Ober, Democratic Athens, cit. supra.

miercuri, 9 octombrie 2013

Ziua comemorării Holocaustului


 Inițiativa legislativă Crin Antonescu, Andrei Gerea, George Scutaru

crin antonescuPreședintele PNL, Crin Antonescu, liderul și viceliderul grupului deputaților liberali, Andrei Gerea, respectiv George Scutaru, au depus în Parlament o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea  Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Nu întâmplător am ales acest moment pentru a depune această initiativă, pentru că mâine este ziua comemorării Holocaustului. Şi sigur că, în ultimii ani, inclusiv cu această ordonanţă, cu toate discuţiile, dezbaterile publice, cu toate recuperările istorice care s-au făcut, România, ca ţară, ca societate, ca mediu public a făcut paşi decisivi,semnificativi în ceea ce priveşte restabilirea unor adevăruri istorice chiar dacă extrem de dureroase şi momentul acesta al comemorării Holocaustului este un bun prilej pentru a medita, pentru a spune lucruri care s-au întâmplat, care nu trebuie să se mai repete niciodată şi împotriva cărora inclusiv prin intermediul legislaţiei trebuie să adoptăm cea mai fermă poziţie posibilă”, a declarat președintele PNL, Crin Antonescu, în cadrul unei conferințe de presă susținută marți, 8 octombrie, alături de deputatul PNL George Scutaru.
Modificările legislative au fost generate de experienţa de până acum, când solicitări sau reclamaţii (plângeri) depuse la Parchet de către diverse entităţi, inclusiv de către Institutul “Elie Wiesel”, pasibile de a intra sub incidenţa acestui act normativ, au fost finalizate cu închiderea dosarului încă din faza de cercetare.
Pentru a reglementa această situație, inițiativa legislativă propune, în primul rând, ca definiţia dată “ Holocaustului pe teritoriul României” să includă “persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului Român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”.
Prin proiectul de act normativ se propune interzicerea şi a faptelor, şi nu doar a organizaţiilor, simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precum și includerea între faptele, simbolurile şi organizaţiile interzise şi a celor cu caracter legionar.
De asemenea, inițiatorii liberali propun și reformularea unui articol din actualul act normativ, astfel încât să intre sub incidenţa legii atât fapta persoanei de a promova în public cultul persoanelor vinovate de  crime de război sau crime contra umanităţii, cât şi fapta de a promova în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe.
Președintele PNL a subliniat importanța actualizării legislației. ”Sigur, pentru unii acest lucru pare a nu fi de actualitate, pare a fi doar un rafinament de natură istorică, din păcate nu este aşa. Recrudescenţa, chiar în ultimii ani a unor mişcări, chiar partide, atitudini rasiste, antisemite, xenofobe, negaţioniste, din fericire nu înRomânia, dar din nefericire chiar în Europa, chiar în ţări apropiate de noi, ne arată că acest pericol există, şi din punctul nostru de vedere, cel puţin al iniţiatorilor, e nevoie să facem tot ceea ce este necesar pentru ca aşa ceva să nu îşi facă loc în societatea românească”, a explicat Crin Antonescu.
Președintele Senatului a mai afirmat că, pe această inițiativă legislativă, se va solicita procedură de urgenţă. ”Dorim să dăm un semnal clar şi răspicat tuturor concetăţenilor noştri, precum şi opiniei publice internationale, că România nu uită, nu neagă şi nu tolerează vreo manifestare care să pună sub semnul întrebării tragedia oamenilor deportaţi, ucişi, schingiuiţi, înfometaţi, doar pentru că erau de o altă etnie sau de o altă religie”, a declarat liderul PNL.

marți, 10 septembrie 2013

Marius Oprea despre Monseniorul Vladimir Ghika

Observator Cultural, Nr. 689 din 06.09.2013

Mîna prinţului

Autor: Marius OPREA | Categoria: Actualitate | 1 comentarii
Tipareste pagina Micsoreaza caractere Marime text
Mîna prinţului Prinţul a văzut zorii fără să plîngă – aşa ne putem închipui. Clipind întîia oară, acolo cînd s-a născut, nu departe de zidurile Palatului Vlahernelor, la Constantinopole, lîngă o mică mînăstire a Vălului Maicii Domnulului, a tăcut şi a privit. A fost spălat, aşa ne putem închipui, cu apa acelui mic izvor unde pelerinii vin de secole bune să-şi afle liniştea trupului şi a firii. Apoi a întins o mînuţă spre cer. Aşa fac toţi pruncii. I-a fost dat prinţului Vladimir Ghika să fie spălat la naştere chiar în acea apă. Asupra lui a coborît o mînă, care ţinea deasupra sa –  copil născut chiar de 25 decembrie, în anul 1873 – un acoperămînt. A coborît deci acea mînă peste acel copil. Aşa ne putem închipui. Aşa că ziua Naşterii Domnului din anul 1873 ne-a adus, în zilele noastre şi pe meleagurile noastre, de la Constantinopole un prinţ sfînt.

Izvorul

S-ar zice că toate cele de mai sus nu au nimic în comun cu istoria, ci numai cu închipuirea ei. La fel şi rîndurile de mai jos, în care, după mica mea pricepere, caut să înţeleg, uneori cu puterea imaginaţiei, dar şi a faptelor, această soartă. Cum e să fi avut tot şi să fi renunţat la tot, pentru a întinde o mînă spre cer? Ca prinţ, fără să ne îndoim, a putut culege smochine proaspete şi, foarte precis, s-a împrietenit ori s-a certat în greacă şi turcă pe uliţele de prin Fanar cu o liotă de copii. Dar el era altfel decît copiii de pe uliţă, pe care îi va fi cunoscut cu adevărat încă de atunci. A arătat în toată viaţa sa dragoste faţă de cei sărmani. Poate că Alexandrina Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei), mama sa, credincioasă de rit ortodox, nu lăsa totul la întîmplare. Învăţîndu-l rînduiala, nu am îndoieli în această privinţă, i-a vorbit, poate, şi despre rostul cuvintelor regelui Henric, acelea care l-au făcut iubit: „Cît voi fi rege al Franţei, orice francez va putea pune, măcar duminica, o găină în oală“.
Tatăl prinţului Vladimir, Ioan Grigore Ghika, os domnesc, fost ministru al Apărării şi Externelor, trimis însă în acest exil asumat, îl citise, cred, pe lordul Byron; şi moartea lui eroică – a lordului adică – era şi moartea Revoluţiei, în care crezuse şi care împiedica viitorul micilor oşteni ai familiei sale. În copilărie, Vladimir nu a avut parte doar de joacă. Curînd a plecat, aşa cum se cuvenea, la şcoli mai înalte; fără îndoială, cu tristeţe. Lăsa în urmă uliţele Fanarului, cu veselia copiilor şi jocurile printre smochinii sălbatici, ca şi pe Ella, Alexandru şi Gheorghe, sora şi fraţii săi, rămaşi scuturînd batistele în urma lui, acolo, pe malul Bosforului – batiste care însă aveau să fie curînd înroşite de boala secolului al XIX-lea şi a sărăciei, tuberculoza, care avea să-i răpună de fragezi. Şi, poate (deşi nu e un termen istoric), o asemenea dramă l-a făcut mai tîrziu să iubească şi această suferinţă şi să nu se teamă de ea.
Plecarea din Constantinopole l-a şi salvat pe prinţul Vladimir. Dintre toţi cei născuţi ai familiei Ghika, au trăit el şi fratele său, Dimitrie. Asta pentru că eu cred aşa: întîmplarea, sau mai bine spus pronia, a făcut ca prinţul să fie spălat la naşterea lui în acea apă care i-a orînduit apoi viaţa.
 

Curgerea

În Franţa, prinţul a fost dat în grija unei familii protestante. Îndeplinea, deci, cu rigoare rînduielile cuvenite. Totuşi, în fierberea sfîrşitului de secol, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Politice, pe care a absolvit-o la 22 de ani, în 1895. În paralel, urma cursuri de medicină, botanică şi arte. Bolnav de inimă, Parisul nu era pentru el un mediu prielnic, astfel că se întoarce în România, dar în 1898 pleacă la Roma, unde urmează cursurile dominicanilor de la Facultatea Angelicum. În 1902, după atîtea experienţe, a luat o hotărîre a sa, socotită de unii un mister, de alţii o revelaţie, trecînd la ritul catolic, lucru cu care mama sa, cum am spus, credincioasă practicantă a ortodoxiei, deşi descendentă a regelui Henric al IV-lea, nu s-a împăcat pînă la moarte. Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius l-a sfătuit să facă apostolat laic. Ceea ce a şi făcut, cuvenindu-i-se în curînd supranumele dat de papă, de „marele vagabond apostolic“. Într-adevăr, a umblat şi va umba în anii următori din inima Africii în Japonia, din Europa în America de Sud sau Australia, ajungînd a fi recunoscut drept un apostol laic. Un călugăr alb.
În ţară, prin puterea, voinţa şi fondurile adunate, a înfiinţat primul dispensar gratuit, Bethleem Mariae, la Bucureşti, spitalul şi sanatoriul Sf. Vincenţiu, ca şi prima ambulanţă gratuită. I-a îngrijit cu mîna lui pe bolnavii de holeră din Primul Război Balcanic, pe tuberculoşi sau pe bolnavii internaţi în spitalele de psihiatrie. Astfel că, în 7 octombrie 1923, dorinţa i se împlinea: este sfinţit preot la Paris de către Cardinalul Dubois, iar Sfîntul Scaun îi va acorda la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin. La 3 august 1939 se întoarce în România, unde rămîne pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, refuzînd să părăsească ţara după cotropirea ei de către puterea sovieto-comunistă. Fără îndoială, pentru o vreme, autorităţile s-au temut nu atît de notorietatea sa, cît de reacţia celor care s-ar fi putut împotrivi unui om considerat de pe atunci un sfînt. Dar după şapte ani „Cortina de Fier“ a căzut şi asupra sa. A fost arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare“, a fost întemniţat şi îndelung torturat. 

Iarba

La Jilava am fost şi am văzut locul unui martiriu. Un fost coleg de celulă, profesorul Florea Costache, povesteşte: „Într-o noapte cu vînt puternic avem o perchiziţie amănunţită. Sîntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vîntul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de Securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mîntuitorului şi i l-a confiscat. În sfîrşit, ne-am îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi cînd s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat fără întrerupere. A doua zi, Einsenbeisser, coleg de celulă cu noi, ne alarmează: Moare Monseniorul, strigă el. Şi sărim toţi în picioare, în timp ce Eisenbeisser bătea la disperare în uşă, cerînd internarea Monseniorului la infirmerie. Şi Dumnezeu a vrut să găsim o bună înţelegere la ofiţerul de serviciu. L-am aşezat uşor pe Monsenior pe o pătură. Era aproape în comă. Aşa l-am evacuat la infirmerie“. Unde Vladimir Ghika moare la scurtă vreme, pe 16 mai 1954, în ziua pomenirii Sfîntului Teodor, un mucenic despre care se spune în Sinaxar: „Fericitul acesta îndeletnicindu-se cu Legea lui Dumnezeu şi tot curat, făcîndu-se el vas ales şi sfinţit, s-a ales cu numirea cea adevărată“. Ceea ce, după vremi, mîna fiind curată şi întinsă la cer, s-a petrecut şi pentru Monseniorul Ghika.
Jilava arată acum ca un loc paşnic. Peste Fortul 13, construit după tactica şi ingineria începutului de secol XIX, pentru a adăposti trupe, muniţii şi hrană într-o vastă reţea de apărare în zona de sud a Bucureştilor, creşte iarbă. În subteran mai sînt în bună stare mai multe forturi, care servesc drept depozite – şi unde se adună tot felul de lucruri, de la reziduuri radioactive provenite de la fostul „experiment Măgurele“ pînă la arhive şi Dumnezeu mai ştie ce. Fortul 13 a fost multă vreme inundat. Acum apa a fost scoasă, prin canale de deversare, anterior blocate „din interese de securitate naţională“. Adică pentru ca să nu se vadă ce a fost acolo. 

Epilog sau un nou început

Încă de la turnuleţele intrării din Fortul 13, care seamănă în mod paradoxal cu turnuleţele celor două castele ţigăneşti ce străjuiesc intrarea în Bucureşti dinspre Jilava, se simte apăsarea. Nu este un miros aparte sau ceva deosebit; dar, dacă s-ar spune că acolo s-au depozitat cartofii din ferma experimentală de la Fundulea sau ştiuleţii de la CAP-ul din sat, de pildă, nimeni nu ar putea crede. Acolo se simte o respiraţie adîncă a zidurilor şi cărămizile sînt perfect uscate; în ciuda anilor în care au zăcut în apă, nici una nu este macerată. Cum nici, iată, aminirea celor care au fost zidiţi înăuntru pentru a muri sau pentru a ieşi de acolo ca nişte morţi vii.
A face la Jilava un martiriu al victimelor comunismului, cum domnul preşedinte Emil Constantinescu a propus şi luptă să facă, este unul dintre rarele momente de generozitate arătate faţă de victimele comunismului. Pare că nu numai ceaţa va domni peste Jilava; şi zidurile se vor usca, treptat, cu totul. Sînt mulţi oameni inimoşi, începînd cu doamna Cenuşă, şi toţi cei din conducerea Admini­straţiei Naţionale a Penitenciarelor, care de la bun început au sprijinit, nu cu vorba, ci mai ales cu fapta acest proiect. Nu este o exagerare, e doar o constatare. La Jilava este simplu, nici nu e nevoie de piese de muzeu – zidurile, cele cîteva paturi de fier rămase, lanţuri şi rămăşiţe de zeghe înseamnă mai mult decît orice ghid, tratat sau expertiză. Ele ne vorbesc despre necesitatea unei reale desprinderi, pe care, indiferent de locul unde ne aflăm, trebuie să o facem. Divorţul de comunism nu se face nici prin arderea carnetului roşu şi nici prin publicarea, chiar asumată la cel mai înalt nivel, a condamnării sale. Acesta ar fi un divorţ amiabil, al cărui drum îl parcurgem încă. Divorţul înseamnă despărţire. Adică să te duci şi să vezi ce a putut face din oameni comunismul. Să te duci şi să vezi Jilava, să te închini ca la o biserică unde a slujit, pînă la ultima suflare, umilul rob al Domnului, Vladimir Ghika, primul martir recunoscut şi asumat ca fiind ucis de regimul comunist din România. Cu ultima lui suflare întinzînd o mînă spre cer.

vineri, 30 august 2013

Cugetări la Bac

"Toţi proştii din România sunt cetăţeni turmentaţi, dar nu toţi cetăţenii turmentaţi sunt proşti".

duminică, 18 august 2013

Interviu în ZIUANews din 15 august crt.


Zoe Petre: Modelul lui Băsescu este Rusia lui Putin!

Postat la: 15.08.2013 - 18:35 | Scris de: Răzvan Gheorghe
2
Istoricul Zoe Petre analizează, într-un interviu acordat în exclusivitate ZIUAnews, principalele subiecte politice ale momentului, printre care enumerăm: aducerea lui Omar Hayssam, crizele din sânul USL, actualul demers de revizuire constitu-țională, cât și posibilitatea unui proces al foștilor torționari comuniști. 

ZIUAnews: Cine credeți că ar trebui să se teamă cel mai mult de aducerea lui Omar Hayssam în România?
Zoe Petre: Un răspuns simplu ar fi acela că trebuie să se teamă cei care nu l-au adus înapoi pe Hayssam de unde stătea ascuns (mai mult sau mai puțin). Adevărul - în ceva mai multe cuvinte - este că în asemenea situații întortocheate, cu tot felul de ascunzișuri, nu avem nicio garanție că justi-ția va ajunge la adevăr și numai la adevăr. Aproape dimpotrivă. Ar trebui odată să revedem întregul dosar al rolului jucat de personaje originare din Orientul Apropiat în genere și din Siria în special, în primul deceniu de după revoluție. Cine a împărțit cu Zaher Iskandarani beneficiile - și responsabilitățile? În folosul cui a acționat Omar Hayssam? Mă pot întreba chiar dacă există cineva, o instituție sau o persoană care are „viziunea câmpului" la care ne referim.
ZIUAnews: Identificăm tot soiul de conflicte în sânul USL, fapt care aduce prejudicii de imagine Uniunii. A uitat oare USL de ce i-a votat lumea?
Z.P.: Ca orice mare alianță politică, USL nu este și nu poate fi monolitică. Avem un soi de obsesie a unanimității, probabil moștenită din vremea partidului unic. Cel mai mic semn de dezacord ne provoacă, după caz, panică sau jubilație. Am mai spus de nenumărate ori, din 1992 încolo, în fiecare săptămână aflam că se sparge CDR. Or, cum știți, CDR nu s-a spart decât după ce și-a atins principalele obiective în guvernarea 1996-2000. După ce își va fi atins obiectivele, și USL se va dizolva. Mai e până atunci. Cât privește relația dintre USL și electoratul care i-a dat atâta putere, pot crede și că unii dintre membrii săi au devenit excesiv de încrezători în propria poziție după alegeri, uitând că procentele pe care le-au căpătat atunci nu sunt neapărat datorate farmecului lor personal. Cred însă mai ales că USL este încă descumpănită - ca și electoratul său - de brusca opțiune pentru coabitare. Sigur, coabitarea este, formal, singura soluție posibilă în situația în care validitatea referendumului a fost anulată de decizia Curții Constituționale.
ZIUAnews: Cât de argumentată e teama unora dintre liderii PNL care avertizează cu privire la o eventuală trădare a PSD?
Z.P.: Cu fiecare lună care ne apropie de data alegerilor prezidențiale, aceste temeri devin tot mai puțin întemeiate. Un calcul elementar dovedește că, dacă se sparge majoritatea electoratului USL în părți componente, orice catastrofă devine posibilă. Doar soluția candidatului unic al USL poate garanta - sau are șansa să garanteze - victoria unui candidat prezidențial radical diferit de Traian Băsescu și pe care acesta să nu aibă niciun mijloc de a-l controla.
ZIUAnews: Cum vă raportați la actualul proces de revizuire constituțională? Este unul necesar sau se dorește elaborarea unei Constituții de conjunctură, dictată de interesele politice ale momentului?
Z.P.: Există și un element de conjunctură, anume experiența celor două mandate ale lui Traian Băsescu, care au dovedit că prevederile constituționale erau vulnerabile în cazul unui președinte înclinat către abuzul de putere. Tandemul Băsescu-Boc a instituit în România, în afara ordinii constituționale, un regim în care puterea era exercitată de facto ca în Rusia lui Putin, anume cu un guvern care răspunde în fa-ța președintelui, nu a parlamentului. E imperios necesar ca asemenea derapaje să nu mai fie posibile în viitor. Pe de altă parte, România - stat membru al UE, are nevoie de ajustări constituționale pentru a-și respecta statutul. În fine, dar nu în ultimul rând, e nevoie de o consolidare a capitolelor referitoare la drepturile și libertățile cetățenești, inclusiv în privința libertății cuvântului și a dreptului la informare. Faptul că proiectul supus dezbaterii pornește de la cetățean și drepturile acestuia către stat ca instrument de garantare a acestora este esențial.
ZIUAnews: Ce părere aveți despre proiectul cotrocenist al Mișcării Populare?
Z.P.: În opinia mea, e un proiect artificial, născut mort, la care nu se poate adera decât din ordin. O să vedem cine și câți se supun ordinelor.
ZIUAnews: Vasile Blaga și PDL mai au un viitor pe scena politică din România?
Z.P.: Situația actualei opoziții este dezas­truoasă: fragmentată, lipsită de suport popular. Chiar dacă e clar că Traian Băsescu e principalul autor al acestui dezastru, nici PDL nu e mai puțin vinovat. Asemeni PCR din ultimul deceniu ceaușist, PDL nu s-a desprins la timp de politica dis­tructivă dusă de Traian Băsescu, ceea ce l-a descalificat ca forță politică.
ZIUAnews: Ce credeți că va face Traian Băsescu după ce nu va mai fi președinte?
Z.P.: Va continua să încerce să distrugă tot ce nu i se supune.
ZIUAnews: Credeți că mai este posibil un proces al foștilor torționari comuniști?
Z.P.: În măsura în care omorul deosebit de grav nu se prescrie, ar trebui să fie posibil. Dar ar trebui și să ne întrebăm dacă nu cumva energia - măcar discursivă - îndreptată în direcția procesului comunismului nu ar fi fost mai productivă dacă se adresa proceselor individuale ale celor care au încălcat chiar și legile represive din perioada comunistă.

vineri, 12 iulie 2013

La ce e bună latina în vremuri de restriște?

Observatorul cultural nr. 679, din 28 Iunie 2013, ca și numărul următor, din 5 iulie crt. a avut generozitatea să găzduiască o dezbatere în favoarea susținerii studiilor clasice în sistemul de educație și cercetare din România. În număeul din iunie am publcat eu însămi textul de mai jos:


Acum vreo doi ani, un comentator anonim al unui articol de ziar care deplîngea finanțarea tot mai precară a programelor universitare americane de “Humanities”, scria așa: Cînd un poet va crea un vaccin sau un alt bun tangibil care poate fi produs de o companie din lista celor 500 mari averi, o să renunț la opinia după care nu trebuie să cheltuim pentru studiile umaniste nici un cent.
La noi, discursul public e doar cu puțin mai ipocrit, referindu-se la umanioare, și cu deosebire la studiile clasice, cînd ca la o prejudecată – pînă nu demult “burgheză” - cînd ca la un depozit de vechituri care nu interesează pe nimeni. Cînd TVR a pornit o campanie pentru simplificarea de curricula studiate în școli, a organizat o vox populi stradală – un șir de scurte interviuri luate trecătorilor - unde prima întrebare, adresată pe un ton batjocoritor apropriat scopului, era “la ce v-a fost de folos studiul latinei în școală?” Poate la a ști ce înseamnă vox populi și de ce gen este, mă întreb? Același personaj care consideră latina o prejudecată ar sări opărit dacă s-ar confrunta cu contestarea latinității românilor - fie ea databilă din vremea lui Traian sau a lui Homo sapiens fossilis; dar, cînd e vorba de susținerea efectivă a studiului latinei în școli, el - de fapt ei, mulți - cedează unui oportunism populist și decid că e mai importantă informatica – sau, de ce nu, sportul.
Cum rezultă și din primul paragraf al acestui text, subfinanțarea studiilor umaniste, a celor clasice în special, nu e doar o prostie locală, e o prostie a întregii comunități internaționale: ca să-l reiau pe Talleyrand, c’est pire qu’un crime, c’est une erreur. În Occident, decidenții sînt adesea foști manifestanți pe baricadele din 1968, care revendicau ruptura de tradiție, și care, azi, îmbătrîniți mai mult decît maturizați, păstrează intact disprețul față de trecut.
Am constatat de altfel că, în documentele oficiale ale UE, Classics nu mai apar ca domeniu aparte, istoria e (doar) știință umanistă, în vreme ce arheologia e o știință socială. Iubesc arheologia, dar nu înțeleg care e rațiunea epistemică pentru a o considera mai socială decît altele. Mi-e destul de clar că e vorba de o ierarhie subiectivă a valorilor, și nu de o clasificare obiectivă a științelor omului. Pe vremea exploziei național-comuniste, era și mai frumos: Istoria României era știință socială, Istoria Universală - știință umanistă. Cum spunea atunci regretatul nostru profesor Mihai Berza, războaiele lui Decebal cu Traian aparțin științelor sociale, cele ale lui Traian cu Decebal – științelor umaniste...
În Occident, totuși, clasiciștii mai au ceva provizii din cele trei secole de acumulare. La noi, eroarea se perpetuează de cinci decenii, așa că organismul fragil al erudiției clasicizante e pe punctul de a-și da duhul de inaniție. 
Acestea fiind zise, nu pot să nu recunosc dreptul suveran al contribuabilului de a întreba de ce să susțină studiile clasice. Deși pare nedrept, cîtă vreme nimeni nu pune atare întrebări în legătură cu științele exacte – chiar dacă biologia nu se simte nici ea prea bine în învățămîntul preuniversitar de la noi, dar asta e o altă poveste - dar le pune cu asupra de măsură cînd e vorba de umanioare.
Motivațiile tradiționale țin pe de-o parte de educația capacităților deductive – se spune frecvent că latina le favorizează – sau de cea a virtuților estetice și mai ales morale. Nu le neg, dar nici nu pot uita că matematicile – supra-reprezentate în școlile noastre - sau literatura universală – complet absentă din curriculum – ar putea concura oricînd cu latina în formarea deprinderilor logice sau a sensibilității estetice. Dacă, pe de altă parte, studierea antichității ar genera spontan noblețe morală, departamentele de limbi clasice sau de istorie antică din universitățile noastre și ale lumii ar fi populate exclusiv de îngeri. Nu e cazul. Competența noastră, atîta cîtă e, e științifică, nu etică. 
E clar, dacă întrebările care se pun trimit la domeniul utilității imediate, clasicitățile nu au mai multe, ci mult mai puține șanse decît orice altă disciplină umanistă. Un pas mai departe, și nici matematicile superioare nu ar trebui să se simtă prea confortabil - și nici nu se simt, dacă mă uit la numărul de candidați, an de an tot mai redus, care aspiră să urmeze cursurile facultăților dedicate științelor fundamentale. În acești termeni, renunțăm nu doar  la trivium – gramatică, retorică, dialectică – ci și la quadrivium: aritmetică, geometrie, astronomie și muzică.
Dacă unica ambiție a școlii de toate gradele este aceea ca, la finele oricărui ciclu, absolvenții să țîșnească gata înarmați pe piața muncii, ca Atena din creștetul lui Zeus – o comparație care are toate șansele să rămînă o enigmă pentru această săracă posteritate - ar fi mai bine să se reformeze integral: competențe elementare de utilizare a calculatorului în primele patru clase – de ce să cheltuim pentru a-i învăța pe copii să scrie, cînd există telefon mobil și Androizi de toate soiurile – urmate de școli pe profesii, rapide și ieftine. Medicii oricum îi exportăm, poate e mai ieftin să-i importăm gata formați din China, cu milenara lor tradiție cu tot. Iar limbile străine – competențe de exprimare simplă și frustă – se pot învăța, aflăm din reclamele de pe Internet, în patru săptămîni, dacă avem aplombul necesar.
Lăsînd gluma de-o parte, cîteva lucruri sînt clare: cunoașterea limbilor clasice este indispensabilă pentru supraviețuirea sistemului științelor în genere, de la studierea istoriei antice, medievale și pre-moderne, la studiul dreptului, la cel al limbilor romanice, al istoriei filosofiei - și chiar pentru ca medicii și farmaciștii să înțeleagă sensul unei prescripții galenice.
Cîtă vreme întregul edificiu rezistă, trebuie să rezistăm și noi; dar și vice versa (nu traduc, ca să-i enervez pe toți cei care disprețuiesc latina). Nu știu în ce măsură direcțiile de formare care au succes de public, de la matematicile aplicate la relațiile internaționale, sînt conștiente de faptul că, sacrificînd o parte din beneficii în folosul studiilor clasice, investesc de fapt în propria lor supraviețuire, dar ar trebui să o știe.
Sigur, dacă unicul criteriu este eficiența pe termen scurt, întrebarea “ce produce epigrafia greacă?” nu poate avea decît un singur răspuns. Ar fi totuși un paradox tragic acela ca, exact în momentul în care dispune de cele mai ample resurse din întreaga sa istorie, partea cea mai avansată - și mai bogată – a umanității să renunțe subit la cunoaștere, în folosul unei așa-zise competențe.
Teza mea este aceea că ne-am lăsat hipnotizați de mirajul științei rapid profitabile, un fel de fast knowledge,  la fel de util pe termen scurt și de nociv pe termen lung ca și hrana industrială, fast food . Studiul limbilor clasice este un excelent exercițiu de slow food intelectual. Grigore Moisil se întreba, retoric și optimist – cum era si titlul rubricii sale din Contemporanul – dacă un strungar nu e cumva mai productiv dacă l-a citit pe Shakespeare. Nu știu dacă un programator e mai productiv dacă în timpul liber citește dramele lui Sofocle, știu doar că are acces la un plus de bucurie intelectuală de care toți avem nevoie ca să nu ni se usuce mintea.
Dacă nu vrem o lume de roboți care să se desfete cu manèle, trebuie să investim în cunoaștere, nu doar în competență. Costă? Dar cine a calculat cît costă absența unor atare deprinderi intelectuale? Teza mea e că, în ultimă instanță, marea criză globală la care participăm volens, nolens –v. supra pentru traducere – este rezultatul acestei goane după eficiență cu orice preț. Renunțarea la slow knowledge pare, din acest punct de vedere, infinit mai costisitoare decît toate programele de științe umaniste din întreaga lume la un loc. 
De aici rezultă cîteva obligații, care nu revin doar decidenților politici. Evident, MEC trebuie să decidă menținerea latinei în programul general de studii preuniversitare, dar și reînființarea unor adevărate licee clasice, măcar cele cinci de care generația mea s-a putut bucura, dedicate studiului intensiv al limbilor și civilizațiilor antice; finanțarea de programe didactice și de cercetare ale secțiilor de limbi clasice din universități; singur sau împreună cu Academia Română, ministerul ar trebui să înființeze și să susțină un institut de cercetare dedicat studiilor clasice.
Dar și comunitatea științifică a clasiciștilor are obligații imprescriptibile, începînd cu cea a elaborării unui argumentar realist și adecvat zilelor noastre, care să explice și să convingă nu doar elitele decidente, ci și opinia publică. Și obligația de a deschide, fără a-și pierde identitatea profesională, dialogul cu modernitatea: probleme de receptare a tradiției clasice, probleme de înțelegere aprofundată a experienței umane a antichității. Responsabilitatea noastră prioritară este aceea de a traduce moștenirea intelectuală a acestei lumi pentru uzul tinerei generații; fără a renunța la erudiție, dar umanizînd-o.