duminică, 30 mai 2010

JurnalTV.ro | Povestea sovietelor

JurnalTV.ro | The Soviet Story Povestea sovietelor incredibil

La această adresă puteți vedea un documentar de 83 de minute, cu Vladimir Bukovski, subtitrat în lb. română, în mod particular despre represiunea în republicile sovietice: Holodomor în Ucraina, vînătoarea de "naționaliști" în republicile baltice, și nu numai. Teribil. 

joi, 27 mai 2010

SRI doarme?

Pe pagina de web a Serviciului Român de Informații, http://www.sri.ro, la rubrica Misiuni, pe primul loc se află APĂRAREA CONSTITUȚIEI. Mi-am amintit de această misiune definitorie cînd Președintele României a botezat un copil inocent, deunăzi, cu lungul nume de Carol Ferdinand de România. Cînd tribunalui din Alexandria (Teleorman, nu Egipt) i-a acordat părintelui deloc inocent al acestui prunc titlul în cauză, SRI nu a sezisat neconstituționalitatea acestei titulaturi, fiindcă ea avea aprobarea dlui Iliescu. Nici acum nu s-a sezisat, fiindcă avea aprobarea, ba chiar pot spune binecuvîntarea dlui Băsescu. Nu e mai puțin adevărat că, în ciuda acestor înalte proteguiri, numele de România contravine constituției în vigoare; altminteri de ce ar fi insistat dl Iliescu pentru ca Regelui Mihai să i se spună în mass media exclusiv ex-regele? Eu, una, nu am uitat de ce a fost cîndva dată afară de la TVR "Liberă" Anca Toader.

Pînă să apuc însă să scriu, ironic, despre acest subiect, a devenit indispensabil să scriu cît se poate de serios despre același. Căci iată cum își definește SRI prin propria declarație liminară misiunea de apărare a constituției:

Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi de culegere, verificare şi valorificare a informaţilor referitoare la activităţi/fenomene ce pot constitui riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale, atribuţiile şi competenţele Serviciului vizând, printre altele, şi apărarea democraţiei şi ordinii constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor - garantate constituţional, precum şi protejarea exercitării neîngrădite a acestora.

Din această perspectivă, o atenţie deosebită se acordă acelor situaţii cu repercusiuni asupra intereselor unor segmente largi de populaţie, precum problemele remanente din sănătate, învăţământ, protecţie socială, precum şi în realizarea actului de justiţie, determinate de abuzurile şi ilegalităţile comise de persoane cu responsabilităţi în aceste domenii.


Răstălmăcirea constituției astfel încît să pară că tocmai aceasta îndreptățește exproprierea samavolnică a drepturlui de proprietate aparținînd cetățenilor României are doar în primă instanță scopul de a proteja regimul Băsescu/Boc de sancțiunile CEDO. În perspectivă, ea deschide efectiv calea încălcării drepturilor și libertăților noastre fundamentale, de la dreptul la liberă exprimare la cel de liberă asociere, de protest public, și tot așa. Ieri, cînd comentam actualitatea în Piața Victoriei, la studioul de campanie al Antenei 3, din spate, jandarmii filmau camerele care ne filmau pe noi din față. Oare de ce?

În precedentele sale războaie cu instituțiile statului de drept, dl. Băsescu a încălcat adesea spiritul, dacă nu chiar litera constituției; mi-am permis atunci să scriu că poate nu a violat-o, dar precis a hărțuit-o pînă la exasperare. Atunci însă transgresiunile sale priveau guvernul și parlamentul. Acum îi privesc pe toți cetățenii României - inclusiv pe cei care au sărit să-l apere contra monstrului cu 322 de capete. De aceea, ar fi cazul ca SRI să-și ia în serios misiunea și să mute reflectoarele din HarCov la București: aici e pusă în primejdie cu adevărat Constituția României.

miercuri, 26 mai 2010

Cancerul

Și totuși, doamnelor și domnilor, UNDE SÎNT BANII? E vorba de un mizilic de 18 MILIARDE EURO. unde s-au topit? Cînd în primele luni ale lui 1990 guvernul provizoriu fesenist a făcut praf 2 MILIARDE de dolari, măcar i-a prăpădit ca să ne mituiască: salarii (mai mult pentru mineri, dar în fine, ale noastre nu au scăzut, și am avansat - ceea ce nu mai credeam de mult), părțile sociale, apartamentele la bloc cumpărate pe te miri ce, universități reînființate (cam aiurea, dar le-au înființat, nu le-au comasat. Desigur, și venirile succesive ale minerilor în București au costat ceva, dar au economisit, pe de altă parte, și la primele pentru polițiști, și la ADP cu plantatul de flori. N-o să mă apuc eu acuma să-l laud pe dl Iliescu, n-am ajuns atît de isterizată de actualul președinte (încă?), dar trebuie să recunoaștem, cînd a cheltuit d-sa un ban, am simțit mulți dintre noi. Acuma, cînd dl. Băsescu și scamatorii lui au făcut să piară ca un fum - iar zic: 18 MILIARDE DE EURO din ianuarie 2009 pînă în mai 2010 - or fi simțit un ministru-doi și consoartele, dar nouă ne-au golit buzunarele: 11 zile lucrate și neplătite, ca să nu mai aduc aminte de căsăpirea sporurilor, de neplata sistematică a sumelor datorate - în cîte județe, vă rog frumos, nu s-au vărsat banii de la casele de sănătate la medicii cărora, prin contract, trebuiau să li se onoreze prestațiile? Universitatea mea e falimentată de faptul că a avansat sumele contractate cu Ministerul Educației - aproape 30 de milioane de euro - și nu i-a primit înapoi nici acum. Singura instituție universitară căreia i s-au returnat banii, pe vremea dnei ministru Andronescu, este Politehnica din București (așa e că singuri nu ați fi ghicit?)
Și ăsta e abia începutul! Urmarea e cu mult mai sinistră.

Așa încît, atunci cînd l-am auzit pe Traian Băsescu cum rostește cu ură viscerală fraza prin care definea salariile bugetarilor, pensiile și ajutoarele sociale - adică pe noi toți - drept CANCER, mi-a venit să arunc cu televizorul după el.
Mult mai tîrziu, mi-am dat seama că și el, și liota lui portocalie, sînt tot bugetari. Ăsta cancer mai zic și eu!

Ion Barbu, Cațavencu de azi, 26 mai. 

duminică, 23 mai 2010

Well-Tempered Clavier: analysis, scores, and digital sound

La adresa asta, puteți găsi integrala preludiilor și fugilor din Clavecinul bine temperat, împreună cu o excelentă analiză muzicologică, transpusă atît în cuvinte, cît și în mici filme didactice foarte revelatoare.
În vremuri de restriște, avem nevoie de un cordial!


Well-Tempered Clavier: analysis, scores, and digital sound

vineri, 21 mai 2010

Mașina de scris

Eu nu am avut mașină de scris după 1983. Știam oarecum să bat, dar ideea de a fi obligată, odată pe an, să mă duc la Miliție și să bat acolo sub privirea vigilentă a milițienilor un text-standard, ca să mă poată prinde ei la nevoie că bat la mașină manifeste, m-a decis definitiv să nu mă supun acestei noi forme de tortură. Scriam de mînă și, cu ajutorul unor doamne - adevărate doamne, cultivate și prietenoase cum nu se mai găsesc prea multe azi - care băteau la mașină pentru a supraviețui, scoteam la lumină ce brumă aveam de publicat. Și visam la calculatorul personal despre care circulau tot felul de legende aproape incredibile - de exemplu că poți muta iun paragraf cu totul de la o pagină la alta, că=ți aranjează singur notele de subsol (pentru cine nu a încercat asta la o mașină de scris, nici nu are rost să o menționez).
Cînd vine vorba de mașina de scris, primul lucru la care mă gîndesc reflex este bancul acela minunat, cu un domn care intră la circa de Miliție și întreabă pe altul care dădea să iasă: "domnule, aici se bate la mașină?" Celălalt îi răspunde "nu știu, pe mine m-au bătut de mînă".

Dar să-mi dați voie să citez aici un minunat text al lui Șerban Foarță, căruia îi mulțumesc anticipat că nu se va supăra pe mine pentru acest gest omagial:

Dactilografele & micul print
Șerban Foarță

Dactilografele par, astazi, o specie cvasi-revolută; daca nu chiar de-a binelea fosilă, — una pe cale de a deveni. Ele avea-vor soarta, în curând, a marilor pterodactile din perioada jurasicului superior.
Micul Prinț e de părere, însă, că dactilografele nu sunt pe ducă, ele perpetuându-se, de altfel, chiar în era noastră digitală.
În paranteză fie spus: digital provine din engl. digit, adica "cifră, unitate", originea căruia e lat. digitus, adică "deget", — ceea ce trimite la faptul că odată, s-a numărat pe degetele de la mâini, plus, uneori, de la picioare (cf. fr. quatre-vingt).
Computerul e digital, desigur, intr-un alt sens decât sunt digitale amprentele, ba chiar dactilografa. Dar tastatura e tot tastatură, fie ca dactilografiem, fie ca… digitalizăm la un computer. De fapt, acesta digitalizează, în timp ce nouă ne rămâne să dactilografiem în continuare…
Căci tastatura a rămas ce-a fost: A/a se afla tot în flancul stâng: prima din al treilea registru; iar dintr-al doilea, dacă-i parcurgi întreaga gamă, deca- sau endecafonal, va rezulta tot vechiul (vechea) qwertzuiop(ă), — cu minima deosebire ca ace(a)sta se cheama, astazi, qwertyuiop(ă).

Qwertyuiopele sunt, evident, digitigrade, ca jderul, hiena, câinele, pisica, — specii, încă, foarte viguroase (ultimele două, mai cu seamă).
Astfel încât are dreptate Micul Prinț: dactilografele stau bine, deocamdata…
Dactilogafele, la fel.

P. S.
Qwertzuiopa e(ra) gama
blondelor dactilografe
ce purtau, in păr, agrafe,
ca sa-l prinză,-n el, pe Kama
(Kamadeva, zeul indic), —
ce le rămânea(u) în plete,
chiar când vechile cuplete
ale câte unui sindic
încetau, — iar qwertzuiopai,
sindicul unei concordii
noi, îi dă sumarul ordin:
"Scumpa mea, sa nu mai tropăi!"

miercuri, 19 mai 2010

Pro atitudine!

Pro atitudine!

Culmea ignominiei



Aflu că am ajuns ȘI material didactic pentru dra europarlamentar Elena Băsescu. aka EBA: iată declarația d-sale la Bruxelles:

În contextul crizei economice şi financiare mondiale, Guvernul ţării mele a fost nevoit să reducă salariile bugetarilor, pensiile, ajutorul de şomaj şi să taie subvenţiile.


Având în vedere aceste măsuri deosebit de dure pentru a se asigura cheltuirea corectă şi eficientă a banului public, este nevoie ca achiziţiile publice să se facă în modul cel mai transparent si rapid posibil. De asemenea, trebuie încurajată utilizarea sistemelor electronice de licitaţii care duc la eliminarea corupţiei şi fraudei din sistemul achiziţiilor publice. Procedurile birocratice existente, regimul juridic confuz şi complicat, precum şi necesitatea clarificării căilor de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţii au dus la blocarea derulării unor contracte importante. În urma consultărilor cu FMI Guvernul României a modificat Legea achiziţiilor publice, aceasta urmând să intre în vigoare până la 1 iunie.

Tăcere temporară

În ultimele zile am tot amînat să scriu, fiindcă sînt mult prea furioasă pentru a-mi stiliza repede furia, și nici nu vreau să o exprim public, fiindcă e, deocamdată, mult prea personală. Sigur ca aș putea să dau o spoială de obiectivitate acestei mînii, dar eu aș ști oricum că e direct legată de soarta mea de "bugetivor" și de tratamentul exterminator pe care mi-l aplică mie, personal, Onor. guvernarea BB. Așa că aș mai fi așteptat o leacă pentru un poster adevărat, dacă nu i-aș fi auzit pe dnii Lăzăroiu și Voinescu, plus potul, avertizînd cu privire la dezordinile pe care SPP le anunță pentru manifestația de azi.
Vechile mele instincte de mitingist și fidel al Pieței Universității s-au zbîrlit subit, ca părul pe ceafa cățelului nostru, și mă îndeamnă să vă îndemn pe toți să fiți FOARTE VIGILENȚI. Nu vă lăsați provocați, nu răspundeți violent la violențe, amintiți-vă de partidele de ironii din Piața Universității și aplaudați frenetic orice brută, indiferent ce insemne arborează.
Nu e de neimaginat ca Puterea însăși să însceneze ceva, mai ales că vin și simbolurile din Valea Jiului, și vor putea striga - cu sau fără motiv - că "Iliescu a adus minerii contra guvernului/președintelui/reformelor," etc.

vineri, 14 mai 2010

Fundamentalismul sado-maso

De cînd ne-a anunțat dl. Băsescu că ne amputează ba un trimestru de salariu, ba o șesime de pensie, urmăresc cu mare atenție comentariile mai mult sau mai puțin anonime ale apologeților săi, și constat cu stupoare că aproape niciunul dintre ei nu a amuțit. Dimpotrivă, parcă sînt mai volubili ca oricînd, explicîndu-ne, doct, ca tot felul de chestii sînt nesustenabile, că bugetarii, cum zice și dl. președinte, ar trebui stîrpiți, iar pensionarii - aici citez cu mare grijă de la dna Tatoiu - sînt în proporție de 60% niște hoți, Mai mult, 100% își merită soarta fiindcă l-au votat pe Iliescu. Doamnă, calmați-vă, ăia cu Iliescu sînt oale și ulcele, ăștia sînt votanții lui Băsescu!

Dincolo de micile inadvertențe de acest fel, rămîn încă și mai uimită decît pînă mai ieri de fidelitatea nestrămutată cu care acești autori de ode pentru Băse își află inspirația în chiar inițiativele catatrofale ale idolului lor. Că l-au lăudat odinioară pentru anticomunism, uitîndu-i cu grație biografia, pe apă și pe uscat; că l-au iubit pentru lupta contra corupției, făcîndu-se că nu știu nici cum e cu flota, nici cum e cu casele (cînd deosebirea față de Năstase patru case e doar că Năstase le cumpăra și Băsescu le vindea altora); cînd l-au pupat că i-a făcut de tîmpiți și le-a spus verde în față că preferă chelnerii și tinichigii, că rîde de ei mînzește ignorîndu-le opera, în vreme ce ei îl adoră exact pentru umilințele la care îi supune - și atîtea altele, am încercat de-a lungul acestor mult prea mulți ani să înțeleg, chiar dacă nimic nu m-a putut opri de la dezaproba constant și cît am putut de sonor. Dar să aflu acum cît e de salutar că dl. Băsescu "reformează" sistemul luînd pîinea de la gura bătrînilor, ca să nu ia banii datorați pentru asigurările sociale și de sănătate de clienții săi preferați, mă lasă pur și simplu cu gura căscată.
De 18 luni tot aud că va fi reformată administrația centrală și locală. Cînd a anunțat dl' Boc în ianuarie 2009 că va reduce personalul bugetr pe loc, imediat, am spus împreună cu alții că nu e bine așa, că ar trebui să se gîndească întîi de trei ori și pe urmă să taie odată. Nu s-a întîmplat nici una, nici cealaltă - doar fondurile de cercetare au dispărut și normele profesorilor au crescut, că așa cred subinginerii, că profesorii stau degeaba. Acum, aplaudacii vin și ne spun că dacă taie 15% din pensii înseamnă că reformează instituțiile statului: de la STS de ce nu taie nimic?
Asemeni dr. Mincu, care ne explica pe vremuri că mîncăm prea mult, aceste babe băsesciene de ambe sexe, excitate de cinismul afișat al prea iubitului conducător, ne explică ce bine și ce frumos e să instituie curbe permanente de sacrificiu. Le doresc, cum îi ura lui Ceaușescu pe vremuri unul dintre copii mei, să-și facă un județ, ei cu Băsescu, cu Boc și cu Funeriu, cu EBA și cu toate neamurile lor, iar pe noi să ne lase să mai trăim măcar nițel înainte de a muri.

marți, 11 mai 2010

Anti-analytica

Zău dacă mai am energie pentru a analiza ce se petrece în jur. În loc de răspunsuri, nu găsesc decît întrebări:
1. Unde sînt banii? de ce, cu un produs intern brut la nivelui anilor 2005/2006 și cu un influx enorm de bani de la FMI, care au ajuns în bună parte la buget, nu în rezerva BNR, cum era pe vremuri regula, tandemul Băse-Boc nu mai are bani de salarii și pensii? De ce se puteau plăti pensiile în 1997, cînd eram vai de noi, și acum nu se poate?
2. De ce partidele de opoziție, și cu privire specială PNL, par să moțăie resemnat? Cu ce i-a momit, cu ce i-a amenințat, cu ce i-a anesteziat Băsescu? Au și ei vreo legătură cu cazul Cătălin Voicu, nu doar PSD?
Domnilor, doamnelor, luați un troleibuz, sau măcar un taxi, și veți vedea că alegerile din 2012 se cîștigă - sau se pierd - aici și acum. Sau vă e cumva frică să cîștigați, că va trebui să dregeți ce a stricat minunatul duet BB? Dacă-i așa, spuneți cinstit, să nu ne mai agităm zadarnic.

luni, 10 mai 2010

Fecit irritatio versum...


Citesc în România Liberă de azi un comentariu excelent al colegului și prietenului Ovidiu Pecican, de la Universitatea din Cluj. Ca să mă ierte că, iarăși, îi reproduc textul cu elan fără a-i mai cere voie, i-am pus și poza. 


Autorul, îndeobște cumpănit - nu ca mine - și-a ieșit din fire și iată ce a produs:


Comentariul zilei
Tsunami RO

Ovidiu Pecican
România Liberă
10 Mai 2010



In principiu, tsunami părea să însemne doar un zid de apă care năvăleşte pe uscat în mare viteză, prăpădind ce-i iese în cale. Dar fenomenul şi-a găsit în România ultimelor zile şi o altă definiţie. Vestea măsurilor drastice de tăiere a surselor de venit legale pe seama părţii de populaţie care îşi slujeşte comunitatea în slujba statului semnalează un nou tip de val ucigaş; unul economic şi social de astă dată. În legătură cu el, unii comentatori au folosit expresia - ce părea deja consacrată de triste fenomene interbelice - de „curbă de sacrificiu". Trebuie observat însă, împreună cu cei care au spus-o deja, că acelea loveau întreaga populaţie, de jos în sus şi de sus în jos, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.

La noi însă, astăzi, cutremurul submarin şi-a avut centrul de propagare la palatul prezidenţial, şi nu la Palatul Victoria, unde zace - nu întâmplător zic că „zace" - epicentrul executiv al platformei noastre continentale submarine. Fenomenul intervertirii epicentrice, al inversării comenzilor misterioase, care a făcut din arbitrul prezidenţial un substitut de premier sui generis (şi de rău augur), a degajat o atât de mare energie, încât din inversările de polarităţi sociale şi instituţionale rezultate de aici s-a propagat o undă de şoc socială care, într-un chip bizar de selectiv, răstoarnă şi îneacă o parte semnificativă a populaţiei, lăsând - măcar pe moment - cealaltă parte în bună, deşi precară, regulă. Sigur că marea de cadavre plutitoare care se anunţă prin prog-noze credibile şi aproape sigure stârneşte oroarea oricui. Dar, fenomen adiacent curios, ea ajunge să-i şi bucure pe inconştienţii contemplativi, pradă unui instinct rudimentar de conservare, ce ajung să-şi spună: bine că nu sunt eu în locul defuncţilor.

Acest tip de reacţie particularizează drama naţională pe care începem să o traversăm, cu programare - silită sau nu, inevitabilă sau cu posibilităţi nefructificate de evitare - de sus, din înalturi. Logica lui „mai bine el decât eu" continuă celebrul dicton „Să moară şi capra vecinului" şi anunţă vremuri de dezbinare exemplare în felul lor. Fiindcă Noaptea Sfântului Bartolomeu, de pildă, a fost, la vremea ei, pentru Franţa, un episod sinistru de lupte motivate confesional în interiorul propriei populaţii, dar ea s-a consumat, de fapt, la nivelul elitelor aristocratice. Or, ceva îmi spune că astăzi, la noi, exact în zona asta, a noii aristocraţii clădite în România pe bază de nesimţire şi certificate revoluţionare, de delapidări şi minunate înţelegeri discrete, lucrurile vor rămâne insesizabile. Au avut şi românii, în trecut, parte de ceea ce manualele consemnează drept „Rebeliunea Legionară" - de fapt, o bătălie între partenerii extremişti la guvernare pentru păstrarea puterii numai pe seama propriei facţiuni, din care a învins militarismul antidemocrat şi antisemit al capului armatei, mareşalul Antonescu -, dar şi acolo majoritatea populaţiei a fost scutită de impactul direct al unor zile de groază în multe dintre localităţile ţării.

Astăzi ni se propun însă, cu pretextul salvării unei economii cam inexistente, din butaforie, întemeiate mai mult pe încuscriri şi oaspeţi din străinătate, fără direcţie şi, mai ales, fără responsabilitate asumată de cineva, înfometarea, execuţiile (silite) sumare, transformarea oamenilor în exponate împăiate, dar numai selectiv. Brusc, am devenit o ţară împărţită în bugetari şi lucrători la privat, cu menţiunea că prima categorie îi include în mod abuziv şi pe cei care primesc pensii în virtutea plăţilor făcute la stat vreme de o viaţă activă, şi pe neajutoraţii sociali, şi pe copiii cu nevoie de sprijin public, şi pe şomerii puşi pe liber de stat şi de privaţi împreună. În felul acesta, cei plătiţi - prost - de capitalul dezmăţat şi abulic de la noi ajung minoritari în propria ţară, regula părând să fie aceea a egalităţii dintre român şi bugetar.

Pentru un marinar, sabordarea propriului popor devine o realizare supremă, demnă de căpitanul Ahab din Moby Dick. Pentru noi, ceilalţi, deratizarea pare o certitudine. Mulţumim frumos pentru răsplata că ne-am servit după puteri ţara şi statul. Mai vrem din astea. Săptămânal, dacă se poate. Şi, dacă tot ne place aşa mult, deratizaţi-ne.

sâmbătă, 8 mai 2010

Opriți dezastrul!




Stop Boc!

Eris cea rea

Încă Hesiod știa că există două feluri de discordie, Eris: una bună, care animă întrecerile între egali, și una rea, care stârnește doar invidia, ciuda și ura zadarnică. Comunismul nu admitea de fapt competiția, ci o falsifica; în schimb, folosea cu asupra de măsură discordia rea, cea care îi împingea pe oameni la delațiune, intrigă și trădare.
La începutul anilor 90, bugetarii erau împinși să-i urască pe privați. Chiar și termenii - privat, privatizare - sunau antipatic, amintind parcă de lucruri scabroase. N-o uit pe librăreasa din holul Universității, care se închina de 29 ianuarie 1990 că "a scăpat de patron". Cînd am întrebt-o dacă Statul nu e patron mi-a răspuns țanțoșă că o fi, dar e un patron pe care nu îl vede.
Acum e invers, privații sînt îndemnați să-i urască și să-i pună pe coji de nucă pe bugetarii care sug sîngele poporului, vorba lui Venturiano, cu sinecurile lor nesimțite (dl. Boc ar fi vrut să spună sinecuri, dar s-a temut că o să se bîlbîie). "Românii" tremură de indignare în fața banilor risipiți pentru școli, armată, spitale și ministere, și ș-au propus să privatizeze pînă și pușcăriile.
Trăim sub imperiul aceleiași Eris distructive: citiți pe bloguri și postări ce spune majoritatea despre: bătrîni, funcționari publici, medici, judecători, profesori - și nu în ultimul rînd politicieni. O violență verbală care freamătă să se transpună în act, și care nu are drept egal decît imensa confuzie în care cea mai mare parte a contemporanilor noștri  a fost adusă să se cufunde. Anii trecuți stăteau la coadă să fie urîți  oligarhii, adică Dinu Patriciu, urmat îndeaproape de cei 322. A venit apoi rîndul comuniștilor și al mogulilor. Acum obiectul urii populare sînt bugetarii. Subit, o nație care își înjura sistematic șefii că nu le oferă destulă protecție socială a început să peroreze de parcă ar fi crescută la școala celui mai crunt neoliberalism: nu mai vrem nicio protecție socială, pensionarii (care nu fac de altfel decît să primească niște bani pe care i-au depus în decenii de muncă) să tacă din gură, au (re)devenit o povară de nesuportat, ca în cei mai negri ani ai ceaușismului.
Da, domnilor, doamnelor, confiteor: toată viața am trăit din salariul de la stat. V-am auzit/citit/văzut spunînd că e dovada faptului că nu am fost în stare de ceva mai bun. Posibil. Cînd mi-am început eu cariera, sau lucram la stat, sau tăiam stuf în Deltă, așa că e oarecum de înțeles că nu am preferat stuful. După 1990, măcar în teorie, aș fi avut de ales, doar că, ghinion, meseria de profesor mi-a plăcut la concurență doar cu cea de cercetător, așa că, spre deosebire de una din vedetele cele mai aprige ale înfierării bugetarilor, nu m-am convertit în distributor - privat - de farduri, cu am continuat să fiu profesor la Universitatea din București. Iar ideea că aș fi putut pleca din această foarte onorabilă Alma Mater la o șușă - fie ea și "creștină" - fondată special pentru a salva profesorii de la Ștefan Gheorghiu care nu apucaseră să-și proclame disidența la Trocadero nu m-a ispitit nici o clipă.
Nu pretind nici că sînt un profesor de excepție, și nici că toți colegii mei de la vechile universități DE STAT care au ctitorit cultura română în ultimele două veacuri ar fi niște profesori de excepție. Pentru cei de la universitățile inventate pentru alegerile din 1990, fie ele private sau bugetare, nu mă simt responsabilă. Dar cei mai mulți dintre noi, universitarii adevărați, ne-am făcut datoria cu onestitate în vremuri de restriște, și v-am învățat pe Dvs., pe părinții și/sau pe copiii Dvs., nu doar - nu atît meserii, cît modalități de gîndire critică și de discernămînt. Dacă nu le-ați deprins cum se cade sau le-ați pierdut pe drum, nu dați vina pe mine.
De cînd s-a instalat guvernul Boc mă tot întreb dacă doar din prostie amenință pe toate canalele cu tot soiul de curbe de sacrificiu și de epurări, sau dacă are un plan. Fiindcă, în toată această aparentă incoerență, s-ar putea desluși un plan de distrugere a instituțiilor statului român. În beneficiul cui - asta e o  întrebare prea complicată ca să-i răspund aici și acum.

miercuri, 5 mai 2010

Zoe PETRE | Părerea mea!
Interviu cu Marius Chivu

"Dilema veche" nr. 324, 29 aprilie - 5 mai 2010
"Nimeni nu mai suportă confruntările de idei" - interviu

Zoe Petre (n. 1940) este profesor universitar la catedra de Istorie antică şi Arheologie a Universităţii din Bucureşti. A fost în stagii de studii şi de documentare la Paris (Ecole Pratique des Hautes Etudes), Geneva (Fondation Hardt pour L‘Encouragement des Etudes Classiques) şi Londra (British Academy). Ca profesor asociat, visiting professor şi visiting researcher a predat şi a susţinut conferinţe la Universităţile Harvard, Cambridge şi Columbia. Între 1997-2000 a fost membru în Consiliul director al Institutului East-West din New York şi coordonator al Romanian American Action Commission a Centrului Internaţional de Studii Strategice din Washington. Decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1990-1996), membru în Consiliul Naţional pentru Reforma Învăţămîntului (1992-2000), membru al Centrului de Istorie Comparată a Societăţilor Antice – CICSA, membru al Centrului de Studierea Imaginii (CESI) şi director al Şcolii Doctorale, specialitatea Istorie, Universitatea din Bucureşti. A publicat volumele: Civilizaţia greacă şi originile democraţiei (1993), Societatea greacă arhaică şi clasică. Texte antice traduse şi comentate (1994), Cetatea greacă, între real şi imaginar (2000), Vîrsta de bronz (2000), Practica nemuririi. O lectură critică a surselor antice referitoare la geţi (2004), Roumanie post 1989, în colaborare cu Catherine Durandin (2008).

Ce formulă de dialog / dezbatere din zilele noastre s-ar apropia de ceea ce era forumul în Antichitate?

În cetățile grecești, zona de dezbatere publică - numită generic agora, ca și forum la Roma și apoi în cetățile întemeiate de romani – este o piață publică. Ca orice piață, acela era deopotrivă locul unde se întîlneau cotidian cetățeni de toate categoriile, de la nobili la negustori de mărunțișuri, dar și, deseori, locul de întrunire a adunării formale, instituționalizate, a tuturor cetățenilor. Deseori, dar nu întotdeauna: la Atena, de exemplu, în epoca clasică, locul de întrunire a demos-ului (adunarea tuturor cetățenilor) în ecclesia era un spațiu anume amenajat pe colina Pnyx, diferit de vechea agora de la poalele Acropolei.

Dezbateri instituționalizate în ecclesia alternau oricum în viața cotidiană a cetății cu discuțiile informale, a căror strălucită „punere în scenă” poate fi regăsită în multe dintre Dialogurile lui Platon, de pildă.

Discuții informale regăsim oriunde în lumea care ne e familiară: la o bere, la o cafea, în tren sau în taxi. Discuțiile formalizate din Antichitate semănau cel mai mult cu actualele dezbateri parlamentare, doar că în cetățile Greciei la asemenea discuții putea participa orice cetățean. Eroul lui Aristofan, Dikaiopolis, e un țăran din Atica venit la Atena special ca să participe - mai exact, cum spune ei însuși, ca să zbiere – în dezbaterea din ecclesia. Sursele ne informază că acest drept universal la cuvînt, isegoria, a fost legiferat la Atena în 486 a.Chr., ceea ce ne lasă să bănuim că, în cetățile mai puțin democratice, cum era Roma, acest drept era restricționat.

Asta nu înseamnă însă că orice atenian (și cu atît mai puțin orice cetățean roman) vorbea de fiecare dată în adunarea cetății: mulți cetățeni nu participau decît prin excepție la aceste adunări, fiindcă nu aveau timp, căci erau siliți să-și cîștige existența; mulți alții participau doar din cînd în cînd, și anume ca spectatori și votanți colectiv, fără a îndrăzni să se adreseze direct concetățenilor (dar, eventual, participînd cu sîrg la rumorile și vociferările anonime – torubos în Grecia, tumultus la Roma) . În mod obișnuit, de vorbit vorbeau oamenii politici cvasi-profesioniști, care la Atena chiar purtau numele generic de oratori.

Sărăcia vocabularului, ignorarea gramaticii...

Arta dialogului sau polemicii este şi un dat cultural?

Desigur că e un dat cultural, dar acest dat e condiționat în primul rînd de politic: dialogul, polemica, dezbaterea publică, sînt parte integrantă a inventării politicului în lumea greacă a cetăților. Într-o monarhie de drept divin, sau într-o dictatură, nu există nici măcar noțiunea de dezbatere, și cu atît mai puțin spațiul civic comun și liber care e condiția necesară a dezbaterii. Cred că mulți dintre noi avem încă vie amintirea falselor polemici regizate la ordin și a dezbaterilor mimate care ar fi trebuit să anime spațiul public în timpul dictaturii comuniste, și nu făceau altceva decît să-l polueze.

În tragedia Agamemnon (458 a.Chr.), Eschil surprinde exact această imposibilă coexistență dintre tiranie și dezbatere: îndată ce regele este ucis, Egist apare pe scenă și impune corului o tăcere silnică, căreia doar finalul Eumenidelor, cu dezbaterea judiciară la care participă zei și oameni, îi pune capăt. E interesant de observat că acest element din construcția trilogiei, care nu e lesne de sezisat, a fost surprins cu o mare forță expresivă de Aurel Stroe în remarcabilă sa compoziție Orestia, care leagă uciderea lui Agamemnon de o destructurare spectaculoasă a limbajului.

Faptul că logica şi retorica nu mai sînt materii de bază în învăţămînt credeţi că reprezintă factorul principal din cauza căruia oamenii se exprimă tot mai greu şi îşi argumentează prost opiniile?

Nu știu dacă poate fi considerat chiar principalul factor, dar este oricum unul dintre ele. La origine cred însă că se află lucruri mai puțin sofisticate – sărăcia vocabularului, exercițiile insuficiente de ceea ce se numea pe vremuri „compunere”, ignorarea regulilor gramaticale și limitarea cunoștințelor de limbă – fie română, fie străină - la nivelul utilizării practice. Pe de altă parte, la cîtă matematică învață elevii acum, e totuși de mirare că nu sînt învățați să transpună rigoarea demonstrației în rigoare a argumentării verbale. Generația mea nu a avut parte nici de cursuri de logică, și cu atît mai puțin de retorică – în 10 clase nu era loc pentru asemenea prejudecăți burgheze – dar, urmînd încă din primele clase de școală cursurile unor profesori severi și cu o vastă cultură, nu ni s-a permis să vorbim incorect sau degeaba. S-au adăugat – eu am avut excelenta inspirație de a mă înscrie la Liceul Clasic din București - destul de multă latină și greacă, ceea ce ne-a adus în contact nemijlocit și cu retorica, și cu construcția logică a discursului. La facultate, am avut modele ilustre de exprimare academică – profesori ca D.M. Pippidi, Mihai Berza, Em. Condurachi, care au adăugat celor deprinse din conferințele publice ale unor personalități culturale ca Tudor Vianu sau Gr. C. Moisil o experiență directă a comunicării cu adevărat academice.

Sărăcia vocabularului, ignorarea regulilor gramaticale, limitarea cunoștințelor de limbă... Să înţeleg că numărul profesorilor severi și cu o vastă cultură a scăzut dramatic?

Sîntem și azi, atît în spațiul academic, cît și în spațiul public, victimele politicii de cadre a lui Ceaușescu. Știați că abia în 2000 au ieșit la pensie ultimele produse ale institutelor pedagogice de 3 ani, profesori care le absolviseră la FF și apoi își completaseră studiile universitare tot la FF?

Confuzia între polemică și asasinat

În ce măsură credeţi că pentru români exercitarea libertăţii de exprimare funcţionează şi ca o terapie?

Poate că, la începutul anilor 90, era de înțeles că lumea „se răcorea” după deceniile de interdicții absurde și de limbă de lemn. Tot atunci însă a apărut pe piață, o vreme doar în tipărituri, invectiva politică obscenă în care s-a specializat cercul din jurul lui Corneliu Vadim Tudor. Cum acest cerc a cucerit destul de repede și notorietate, și, mai grav, autoritate politică, aceste fenomene au deschis un zăgaz pe care nimeni nu l-a mai putut închide la loc. Dimpotrivă, după 2000 mai ales, televiziunile au trecut la o fază agravată, creînd senzația că nu doar lectura sau comunicarea privată a obscenităților este licită, ci și rostirea lor în spațiul public. Nu știu ce ar mai putea fi terapeutic aici.

Pentru televiziune e important ca opiniile să fie spectaculoase, conflictuale, nu neapărat şi pertinente: talk-show-urile sînt mai mult show-uri decît talk-uri.

Polemica e un ingredient important în talk-show-uri, care sînt în felul lor și un soi aparte de meciuri abstracte de box sau karate. Problema e că polemica nu poate fi suportată mai mult de cîteva clipe dacă nu are umor și grație. Confuzia între polemică și asasinat ucide polemica. În ansamblu, excesul de show politic și transformarea întregului spațiu politic într-un spațiu de divertisment duce la evacuarea oricărei substanțe din dezbaterea publică. Îmi aduc aminte că, în 1996 încă, un ziarist american îmi spunea cu admirație că publicul american nu ar fi rezistat niciodată la dezbaterile substanțiale din campaniile prezidențiale de la noi. Azi, cînd candidații la funcția supremă în stat se lasă cîntăriți în direct de actori comici și cînd politicienii consimt să-și susțină ideile în cada de jacuzzi, cred că nici oamenii politici, și cu atît mai puțin publicul nu mai suportă adevărate confruntări de idei.

Sînt politicienii constrînşi la vulgaritate de populismul mediatic sau s-a pierdut pur şi simplu arta oratoriei, a discursului?

Am trăit, la începutul anilor ’60, două experienţe pe care le consider, fiecare în felul ei, semnificativă. Pe de-o parte, cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa preşedintelui Sukarno al Indoneziei – o premieră postbelică la Universitatea din București – am perceput ca pe un şoc cultural discursul de recepţie al acestuia, construit după toate regulile oratoriei publice tradiţionale, care dispăruse complet din orizontul nostru cultural. Pe de alta, am încă vie amintirea unei şedinţe de sindicat din 1961, unde unul din cei mai respectaţi profesori ai facultăţii de istorie, D.M. Pippidi, desăvîrşit stilist în comunicarea academică, a suscitat o vehementă dezaprobare a prezidiului faţă de un elegant raport consacrat studierii limbilor străine în facultate: motivul explicit al acestei dezaprobări era că raportul „nu era bine scris”. După o lungă perioadă de stupefacţie, am înţeles că, derogînd de la regulile limbii de lemn pe care o detesta cu toate implicaţiile ei, profesorul şocase prezidiul tocmai prin folosirea limbajului academic (destul de abscons altminteri pentru un activist al acelor ani) în locul codurilor oficiale de şedinţă.

Evident că s-a pierdut un tip de exercițiu al discursului public, mai ales din pricina modificărilor spectaculoase, nu odată dramatice, ale spațiului public însuși. Mai întîi a fost limba de lemn de tradiţie bolşevică, transplantată ca limbaj oficial în anii 1947-1948 şi în România, care se caracteriza printr-un grad neobişnuit de artificialitate, datorită inexistenţei produselor ideologice şi discursive autohtone de caracter comunist. Limbajul oficial al primilor ani de comunism folosea deseori nu doar neologisme calchiate după cuvinte ruseşti, ci şi turnuri de frază, o prozodie şi intonaţii specifice „de şedinţă”, fără raport cu inflexiunile uzuale ale limbii române. Un mare număr dintre emitenţii de discursuri oficiale aveau o educaţie cu totul precară, ceea ce îi făcea cu atît mai vulnerabili faţă de simplismul prefabricat al limbajului oficial. Stenogramele şedinţelor din anii ’50 atestă atît de vizibile carenţe de logică şi atîta sărăcie a expresiei verbale oficiale a acelor ani încît simpla lor lectură cu glas tare a oferit nenumărate prilejuri ulterioare de deriziune. A urmat apoi înșelătorul dezgheț al anilor 1965-1971, cînd s-a mai liberalizat întrucîtva și expresia publică, dar cînd s-a produs și un alt fenomen nociv: din cauză că mesajul rămînea stereotip și în esența lui obligatoriu, s-a complicat prin compensație codul, ceea ce face ca o persoană cultivată să se simtă datoare nu să exprime clar ce are de spus, ci, dimpotrivă, să-și complice parazitar și abscons discursul. Astfel, între vulgaritatea reavănă a unora și sofisticarea încîlcită a celorlalți, spațiul de dezbatere rămîne mereu vid.

În spaţiul românesc, dezbaterea publică pare un mit. Ce înseamnă, de fapt, o dezbatere publică?

Spre deosebire de polemică, presupoziția primordială a dezbaterii este aceea de a accepta că și interlocutorul are ceva de spus. La noi, dezbaterea e doar mimată fiindcă preopinenții contestă nu doar ideile, ci însăși legitimitatea celuilalt. Pe de altă parte, confuzia între competența tehnică și competența civică face ca opinia cetățeanului, atîta cîtă există, ea să fie tratată cu o indiferentă superioritate de către decidenți. În fine, există o demisie explicabilă, dar nu și scuzabilă, a reprezentanților societății civile, care sînt în asemenea măsură convinși că doar ei sînt deținătorii tuturor răspunsurilor corecte încît nici ei nu ascultă cu mai multă atenție argumentele politicului, pe care îl tratează mai degrabă drept dușman decît drept partener de dialog. Nu cred că vom ajunge la o adevărată dezbatere publică dacă nu deprindem mai întîi regula fundamentală a dialogului – respectul față de interlocutor. Sigur că e și o mare cantitate de ipocrizie politicoasă în aceste dezbateri civilizate, dar, ca linia care desparte în Parlamentul britanic băncile guvernamentale de cele ale opoziției, această ipocrizie obligă la înlocuirea înjurăturii groase cu umorul subțire, ceea ce tot e un avantaj.

„Vulgaritatea expresiei, golăneala, vorbirea ofensivă”

Credeţi că democratizarea opiniilor aduce cu sine şi un blocaj al comunicării?

Nu cred de loc că democratizării i-ar fi sortit să alunece inexorabil spre vulgaritate. Dacă urmăriți la Euronews, de exemplu, intervențiile publice ale unor cetățeni cît se poate de obișnuiți din Franța, Polonia sau Germania, puteți constata imediat că acestea vădesc nu doar o remarcabilă corectitudine a construcției discursului, ci și pertinență și sobrietate. La noi, mai ales în ultimul deceniu, vulgaritatea expresiei, golăneala, vorbirea ofensivă, au devenit vedete ale televiziunilor. Chiar și persoane serioase prin profesie și cultură se prefac a fi trendy vorbind șmecherește: cînd un tînăr hiper-intelectual jubilează că a calificat drept pleașcă șansa istorică de a avea un președinte care, la rîndu-i, ne face cu ochiul și adresează public propuneri în doi peri unei ziariste, ce să mă mai aștept de la cetățenii obișnuiți care dezbat la o halbă de bere actualitatea politică?

Dacă sîntem un fel de barbari ai democraţiei şi libertăţii de exprimare, există speranţa că vom putea fi civilizaţi?

Acum 20 de ani, v-aș fi răspuns că e misiunea școlii să educe cetățeni capabili de un dialog pertinent și civilizat. Acum un an, v-aș fi răspuns că, vrînd-nevrînd, vom sfîrși prin a ne civiliza măcar la nivelul altor state recent integrate în UE, dacă nu chiar al Marii Britanii. După experiența din 2009 și mai ales din acest an, cînd școala amenință să devină un spațiu pustiit de orice fel de idei, și cînd refuzul încăpățînat și agresiv al dezbaterii a atins culmi nebănuite în spațiul public de la mineriade încoace, mă întreb și eu dacă o să mai apuc să mă enervez de ipocrizia bine șlefuită a interlocutorilor, și nu de greșelile lor de gramatică.


a consemnat Marius CHIVU.

Falimentarea Institutului Cantacuzino: cui prodest?



Salvati Institutul Cantacuzino

marți, 4 mai 2010

Leapșa bis

Din blogul InCOnstantIN's Internet, un text care poate prefect servi drept predicție dacă stăm să jelim prea mult: 

Sublinierile îmi aparțin. 

Alegeri prezidenţiale în Belarus: primul contracandidat al lui Lukaşenko

Alexandr Milinkevici, unul din liderii importanţi ai opoziţiei din Belarus, şi-a anunţat astăzi oficial intenţia de “a lupta la alegerile prezidenţiale din 2011 împotriva dictaturii lui Alexandr Lukaşenko”.
Fost profesor universitar, dat afară din motive politice, actual lider al mişcării “Pentru libertate” şi deţinător al premiului Saharov (premiu acordat de Parlamentul European pentru cei care luptă pentru libertatea de expresie/gândire) a declarat că “deşi unii s-au resemnat cu dictatura în Belarus, majoritatea nu mai vrea să trăiască sub acest regim”.
Milinkevici a mai candidat la alegerile prezidenţiale din 2006 ca principal exponent al opoziţiei din Belarus, obţinând atunci 6% din voturi, un scrutin care a fost urmat apoi de proteste faţă de fraudele imense operate de oamenii lui Lukaşenko şi de arestări în masă ale protestatarilor.
Data următorului scrutin prezidenţial din Belarus ar putea fi fixată pentru 6 februarie 2011, potrivit preşedintelui Comisiei Electorale Centrale de la Minsk, Lidia Ermoşina.
Președintele este ales pentru 5 ani în Belarus. După referendumul din 1996 Lukaşenko a obţinut alţi doi ani şi puteri sporite pentru președinte, deținând acest post timp de 7 ani. La un nou referendum, în octombrie 2004, acelaşi Lukaşenko a obținut eliminarea prevederii care limita la 2 numărul de mandate prezidenţiale pentru un cetăţean al Belarusului. Urmează, mai mult ca sigur, un al 4-lea mandat.

luni, 3 mai 2010

Leapșa

Am tot meditat la tema pe care cu atîta generozitate ne-a oferit-o Matilda: România politică peste 20 de ani. Dacă mă iau după ce mi-aș fi imaginat despre 2010 în 1990, e clar că nu am vocație de Pythie. Era imposibil ca, de pe baricadele luptei cu profețiile lui Brucan, să-mi imaginez că ne va fi baci - și anume baci anti-comunist, nu de oricare - fostul șef al agenției RSR de la Anvers. Ca în bancul cu școala de dans și de bune maniere, nu aveam cum să-mi închipui că președintele României ne va da în direct lecții de maniere elegante. Pe scurt, în 1990 eram absolut convinsă că nu peste 20 de ani, ci mult mai curînd, România politică și România în genere va fi o țară normală.
Acuma, să nu exagerăm: România e cu mult mai normală decît o vedem noi prea de aproape. Am mai spus și public, și în particular multor prieteni: dacă sîntem atenți la data la care Caragiale a scris "Scrisoarea pierdută" - 1883 - vom constata repede că piesa e o mărturie contemporană cu epoca de mare înflorire a României moderne, atît sub aspectul creației instituționale și al vieții politice, cît și din punct de vedere intelectual. Crescuți la școala lui Caragiale, specialiști în a vedea paiul din ochiul celorlalți, veșnic nemulțumiți, amestecăm descurajarea cu comoditatea și decidem că totul e pierdut. Adevărat, scrisoarea e pierdută...
Da, dragi prieteni, avem un președinte care nu ne place multora dintre noi. Avem un guvern cum nu a mai avut România vreodată - din fericire pentru România - și al cărui unic program de guvernămînt este distrugerea sistematică nu doar a adversarilor politici, ci și a electoratelor acestora, începînd cu clasa de mijloc. Trăim într-o lume în care mafiile politice se cam încuscresc cu mafiile interlope, în care maneliștii de toate speciile ne calcă apăsat în picioare, în care... Dacă nu ne batem cu ei ACUM, peste 20 de ani nu mai avem cum să ne batem cu nimeni.
Povestea asta cu "nu e nimic de făcut" am mai auzit-o vreme de două + unu mandate ale lui Iliescu, cu sau fără Năstase. Între timp, au trecut cei 20 de ani ai lui Brucan, România e membru NATO și UE, și, cînd a avut guverne normale, a putut crește normal, ba chiar uneori foarte repede. Dacă PNL se mobilizează și adună în jurul său ceva mai multă societate non-politică decît pînă acum, vom putea relua drumul unei dezvoltări normale. Trebuie însă să ne hotărîm să nu mai așteptăm Parousia, paradisul terestru, îngeri pe post de parlamentari și heruvimi ca președinți și prim miniștri. Dacă ne tot amăgim, peste 20 de ani vom fi încă și mai dezamăgiți decît sîntem acum - dacă se poate imagina un asemenea ocean de dezamăgire.
Eu, doamnelor și domnilor, nu sînt dezamăgită. Poate voi supăra pe mulți dintre dumneavoastră spunînd că, de la alegerile din 20 mai 1990, cînd, fiindcă mă încîntasem degeaba cu iluzii, am fost groaznic de dezamăgită, nu am mai încercat acest dulce sentiment de auto-compasiune. Am fost  furioasă, recunosc, de mult mai multe ori decît pot număra aici. Dar am înțeles relativ repede că e foarte greu să urnești din loc o societate întreagă, cu inerțiile și cu păcatele ei, mai vechi și mai noi, și că, dacă poți determina măcar propria ta familie sau colegii cu care lucrezi să facă chiar și numai un pas în direcția bună ai făcut o ispravă meritorie - și te poți încumeta să mai încerci odată.
Ce  mi se pare extrem de neproductiv este că iarăși ne strîngem în jurul vetrei și vorbim între noi, cei care oricum sîntem de acord din start. Hai să încercăm să convingem măcar un singur nehotărît fiecare! În 20 de ani - vă gîndiți cîți vom aduna?