Cărțile de Moș Crăciun 1

De ieri, de cînd ninge, mă lăfăi în amintiri despre Crăciunurile copilăriei și adolescenței. Pe primul loc rămîne bradul din 1944, datorită numărului incredibil de jucării pe care le-am primit atunci. Ionel Moisil, fratele nițel mai mic al mamei (fratele cu adevărat mic, cu 8 ani mai tînăr, era Gică, alintat Giculică de frații mai mari  - George Moisil, unul dintre distinșii profesor de fizică ai Politehnicii din București și excelentul meu partener - de joacă mai întîi, de nesfîrșite conversații pe urmă; Ionel era doar cu un an și un pic mai mic decît mama) era încă, în acea iarnă, directorul Philips România (de asta am avut totdeauna o slăbiciune pentru marca Philips) și fabrica, periclitată de război, producea în subsidiar și jucării de lemn: cărucioare cu "pasageri" care dădeau din cap - cel mai bine îmi amintesc o rață care cobora capul și își mai și deschidea ciocul la fiecare învîrtire de roată - măgăruși înhămați la carete, miei și căței. Toți erau lucrați în lemn rotund și neted, cu roți pline, fără spițe - și erau cel puțin 6 dacă nu mai multe jucării, nu mai era loc sub brad de ele.
În anul acela nu țin minte dacă am primit cărți de Moș Crăciun, dar de Crăciunul viitor - între timp învățasem să citesc - s-a deschis o serie care nu se va mai opri pînă în vremea cînd am devenit eu un Moș Crăciun aducător de cărți pentru copiii mei. Atunci cred că am primit cartea  lui Kenneth Graham, Vîntul prin sălcii, ilustrată de Lena (Lena Constante, sora Vioricăi Moisil și deci cumnata unchiului meu Grigri).  E însă perfect plauzibil, imediat după război, explozia interesului cultural pentru producția anglo-americană ajunsese și la cărțile de copii, așa că tot cam pe-atunci am căpătat și Mary Poppins, tradusă de Ana Canarache, soția unui numismat "de-al bunicului": Constantin Moisil, tatăl mamei mele, era de ani de zile, și avea să rămînă pînă în 1958, la moarte, fondatorul și Președintele Societății Numismatice Române, o societate savantă de modă veche care reușise să adune laolaltă pe cei cîțiva profesioniști ai studiului momedelor și pe cei mai importanți colecționari privați, ale căror comori intrau astfel în circuitul științific. Vasile Canarache se situa cumva la mijloc între aceste categorii: era un colecționar autodidact, dar aspira să obțină statutul unui profesionist, ceea ce se va și întîmpla datorită conexiunilor lui politice cu noul regim. Nu doar că soția lui era sora marelui lingvist și latinist Alexandru Graur, care era în primii ani de după război un personaj politic influent, secretar al organizației PCR din Universitatea din București, dar el însuși făcuse, se pare, mari servicii comuniștilor în timpul războiului, cînd ceda periodic o parte din cota de hîrtie pe care o primea pentru tabloidul lui, Tempo parcă se chema, pentru publicațiile clandestine. Pe de-asupra, avea o moșioară lîngă Mangalia, la 2 mai, vecină cu un lagăr de prizonieri sovietici, cărora le strecura hrană și haine. Așa că, deși nu avea se pare mai mult de 4 clase primare, Canarache a ajuns arheolog cu acte în regulă, ba chiar și director al Muzeului de Antichități din Constanța. Numeroasele-i gafe științifice stau și azi în balanță cu entuziasmul lui constructiv, grandilocvent, dar și avînd o anume grandoare: Muzeul din Constanța îi datorează amploarea, precum și conservarea unor monumente unice - Casa cu mozaic, Tezaurul de sculpturi romane.
Mă întorc: atunci cred că m-am întîlnit așadar cu Mary Poppins, pe care n-am încetat să o îndrăgesc, alături de toate personajele fermecate și fermecătoare ale imaginarului englez, de la Peter Pan la Winnie Pooh și la minunata Alice din Țara Minunilor.
De cîte ori devin prea sentimentală, mă refugiez în pedanteria de a-mi reaminti că Alice din Wonderland e proiecția Alicei Liddle, fiica decanului Liddle, coautor al marelui dicționar grec-englez pe care toți îl alintăm drept "Liddle-Scott".