joi, 14 august 2014

Maci la Turnul Londrei

 

Pentru a comemora centenarul Primului Război Mondial, un rîu de maci la Londra

miercuri, 6 august 2014

SCRISOARE DESCHISĂ A DNEI DORLI BLAGA


M-am asociat încă acum cîteva luni inițiativelor civice care pledau pentru salvarea colecțiilor  Muzeului Literaturii Române. Reiau acum scrisoarea deschisă a dnei Dorli BLAGA, fiica marelui poet Lucian BLAGA.
Domnului  VICTOR  PONTA
Prim-ministru al Romaniei
Subsemnata Dorli Blaga, fiica scriitorului Lucian Blaga, ma adresez Dumneavoastra intr-o problema care priveste patrimoniul cultural al Romaniei. O fac nu numai in memoria Tatalui meu, ci si in memoria tuturor personalitatilor culturii romane, ale caror MANUSCRISE se afla in posesia fostului „Muzeu al literaturii romane”, in curs de desfiintare. Proprietarul care a dobandit prin justitie cladirea [procesul dureaza de ceva ani, muzeul a fost subordonat fie Ministerului culturii, fie Primariei] nu a mai avut rabdare si a initiat evacuarea.
Domnule Prim-ministru, alte opere ale culturii se pot restaura, se pot consolida si repara, pot, daca se vrea, sa fie aparate de jafuri. Evident pot fi si furate. Hartia, ca suport al lucrarilor literare este cel mai PERISABIL suport si trebuie sa se asigure conditii moderne de CONSERVARE.
Intr-un comunicat sec in cadrul unui jurnal TVR1 s-a spus: muzeul se inchide, continutul muzeului se impacheteaza si va fi depus la  „Casa Scanteii”. No comment. Am spus „Casa Scanteii” pentru ca procedeul mi se pare stalinist. Sper ca sunteti de acord cu mine.
M-am consultat cu specialisti care au lucrat la Muzeu. Cel mai important este fondul Blaga, urmat de Sadoveanu, Rebreanu, T. Maiorescu, Slavici, Pillat, Comarnescu, Zarifopol s.a. T. Arghezi este putin pentru ca Mitzura a pastrat totul la Martisor. Pe care de altfel a reusit sa il salveze de intentiile de demolare ale lui Ceausescu.
Sunteti prea tanar ca sa stiti ca Lucian Blaga a murit ca scriitor interzis.
Am donat in 1980 Muzeului Literaturii biblioteca Tatalui meu. Carte straina achizitionata de el in timpul carierei lui de functionar al Ministerului de Externe [1926-1939], completata cu o mare parte a bibliotecii bunicului meu, politicianul Coriolan Brediceanu, din Lugoj, Banat [decedat 1908]. Muzeul a catalogat biblioteca. A fost evaluata la pretul de atunci al unui apartament nou construit de patru camere.
Cateva cuvinte despre Tatal meu. Nascut in 9 mai 1895, comuna Lancram, Sebes-Alba. Liceul „Andrei Saguna” Brasov 1906-1914. Facultatea de filozofie, Viena, 1916-1920 cand isi ia doctoratul. In 1918/19 ii apar primele poezii in revista „Glasul Bucovinei” din Cernauti. In 1919 ii apar primele carti: „Poemele luminii” si „Pietre pentru templul meu” care se bucura de mare succes. Se casatoreste cu Mama mea, Cornelia Brediceanu, medic stomatolog. In 1926 pleaca amandoi in serviciu diplomatic: Varsovia, Praga, Berna, Viena, Berna, Lisabona. In timpul carierei sale de atasat si consilier de  presa este foarte apreciat de N. Titulescu cu care si colaboreaza direct [1928-1936].
In 1937 este ales membru al Academiei Romane unde tine celebrul discurs de receptie „Elogiul satului romanesc” Acest discurs a fost tradus in occident la sfarsitul anilor 80 in actiunea de salvare a satelor de daramare [de catre Ceausescu].
Intors in tara este profesor universitar, la catedra de filosofia culturii la Cluj. Ca urmare a Dictatului de la Viena, august 1940, Universitatea se refugiaza la Sibiu.
Nu colaboreaza cu regimul Antonescu. Demisioneaza din „Societatea de prietenie romano-germana” si „Astra”. Isi editeaza propria revista independenta de filosofie „Saeculum” avand ca secretar de redactie pe asistentul lui de la catedra, Zevedei Barbu, membru in ilegalitate in PC, arestat impreuna cu alti intelectuali de stanga in 1943. In aceasi perioada filosofia lui Blaga este atacata de teoreticieni ai Bisericii ortodoxe.
Incepand de prin 1946 Lucian Blaga este atacat virulent in presa vremii. In 1948 este eliminat din invatamantul superior si Academie. Refuza sa colaboreze cu noul regim. Cartile lui sunt scoase din biblioteci si nu este voie sa fie citat. Este urmarit de Securitate. I se asigura un post de bibliotecar de unde se pensioneaza in 1959, redactand si un testament editorial. In anii de interdictie a scris enorm de mult.
Ma intorc la Muzeu si manuscrise. Dupa moartea Tatalui meu au inceput incet sa apara lucrari postume.
La inceputul anilor 70 am inceput sa editez la Ed. „Minerva” seria de „Opere„ conform Testamentului editorial” al Tatalui meu, in 12 volume, ale caror manuscrise originale au fost predate Muzelui Literaturii.
Va solicit deci, domnule Prim-ministru, sa faceti uz de autoritatea D-voasta si sa salvati de la moarte sigura acest foarte valoros patrimoniu prin transferarea in acea institutie care sa asigure CONSERVAREA in cele mai bune conditiuni a acestuia.
1. Noua Biblioteca Metropolitana [Nationala]
2. Noua Biblioteca a Academiei Romane
3. Palatul Parlamentului- exista spatii neamenajate.
4. Fondul Blaga la BCU-Lucian Blaga, Cluj Napoca.
Fiind vorba de o problema de interes national aceasta scrisoare doresc sa o fac publica.
Primiti, va rog, asigurarea stimei mele,
Dorli Blaga

luni, 4 august 2014

Contele de Saint Germain - Un sfat foarte înțelept

 

Scuze, Conte, nu am putut rezista și am reprodus textul fără să mai cer voie:

Alegerile de la FRF – o repetiţie generală pentru alegerile prezidenţiale?

Posted: 02/08/2014 by Contele de Saint Germain 
Există o suficienţă total imbecilă în atitudinea adversarilor lui Traian Băsescu atunci când sunt întrebaţi de ce nu uzează de toate mijloacele politice pe care le au la îndemână pentru a-l pune pe acesta la pământ acum, imediat, chiar înainte de gongul final din decembrie.
“Omu’ e terminat, mai are doar 4 luni de mandat” sau “AMR 20 de săptămâni” sau “oamenii lui nu au nicio şansă la prezidenţiale” – acestea sunt replicile cu care ne zeflemisesc la televizor tembelii publici mustraţi că nu fac nimic împotriva tartorului pleşuv. Victor Ponta, mai ales, practică un sistem de tragere de timp mai ceva decât Avântul Rădăuţi când are 1-0 cu rezervele lui Real Madrid. “Traian Băsescu e disperat, imaginea puşcăriei îl terifiază, toţi îl părăsesc, nu mai are ce să facă, nici nu mai trebuie băgat în seamă, cea mai bună soluţie este ignorarea lui”.
Chiar aşa să fie? Nimeni nu-şi mai aminteşte de câte ori Mike Tyson s-a ridicat de la podea după un KD şi apoi şi-a spulberat adversarul cu ferocitatea sa neegalată încă?
Prin acţiuni conjugate, parlamentul, ministrul justiţiei, procurorul general, alte structuri ar fi putut porni asaltul final asupra interlopului cel mai sus infiltrat, până acum, în structurile statului roman. Au preferat însă pasivitatea individuală şi colectivă. “Las’că le rezolvă timpul, de ce să ne expunem noi, de ce să ne punem cu nebunu’, cine ştie ce e în stare să ne mai spargă în cap?!”
Adevărul este că succesul lui Victor Ponta la prezidenţiale pare, în acest moment, o certitudine. Mai mult, candidaţii lui Traian Băsescu (Cristian Diaconescu, MRU, Cătălin Predoiu) sunt cotaţi atât de jos în sondaje încât acţionează asupra intereselor acestuia mai degrabă ca o piatră de moară decât ca un colac de salvare. Şi totuşi…
Există un precedent recent de “imposibil devenit posibil” în materie electorală: alegerea preşedintelui FRF cu câteva luni în urmă. Într-o competiţie pentru succesiunea lui Mircea Sandu în care toată lumea vedea cum Gică Popescu aleargă singur spre victorie, contracandidaţii lui părând mai degrabă nişte figuranţi puşi acolo să simuleze cât de cât lupta şi nicidecum să o câştige, justiţia română produce surpriza: îl arestează pe Gică Popescu exact cu două zile înainte de alegeri. În degringolada produsă, preşedinţia FRF revine unui tânăr de 29 de ani, Răzvan Burleanu, necunoscut publicului larg, care era cotat cu ultima şansă până la scoaterea din luptă a lui Gică Popescu. Ce să vezi, aflăm mai târziu că junele Burleanu nu este o apariţie din neant, din hazardul tulburei societăţi sportive româneşti ci descinde, ţineţi-vă bine, din laboratoarele de înalte cadre politice ale lui Traian Băsescu. În anul 2009, pe când avea doar 25 de ani, fusese deja numit Consilier Prezidenţial la Cotroceni şi chiar decorat de Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. Ce ziceţi de asta? Ce merite excepţionale o fi răsplătit înalta decoraţie? Să fi câştigat domnul Burleanu vreun titlu mondial sau olimpic? Să fi salvat naţiunea de la vreun război? Enigmă totală!
Cert este că, printr-o manevră surprinzătoare în care rolul decisiv i-a fost încredinţat justiţiei (“justiţia lui Băsescu”?) cel plasat pe ultimul loc (aşa cum este Cristian Diaconescu azi, în lupta pentru Cotroceni) a reuşit, spre stupefacţia tuturor, să câştige.
Cazul, pentru a nu se repeat, ar trebui temeinic studiat de marii favoriţi ai prezidenţialelor din noiembrie, mă refer la Victor Ponta si Klaus Iohannis. Să înveţe aceştia din greşelile lui Gică Popescu şi să le evite. Gică Popescu s-a considerat prea devreme câştigător şi asta l-a costat. Deşi a fost sfătuit să accepte a avea şi o rezervă pentru alegerile de la FRF (o rezervă desemnată din rândul echipei sale, pentru situaţia in care, printr-o manevră, el ar putea fi scos din joc), a refuzat categoric această precauţie, considerând probabil că i-ar ştirbi din autoritate. Ce a urmat, se ştie: el, Gică Popescu, a fost arestat peste noapte iar echipa sa nu a mai avut timpul fizic de a organiza alegeri pentru un înlocuitor. Astfel, toată forţa acestei echipe s-a pierdut iar în hiatusul generat s-a insinuat, învingător, omul Cotrocenilor.
Cred că nici Victor Ponta, nici Klaus Iohannis, nu trebuie să se considere intangibil până în ziua alegerilor. Pregătirea de către Traian Băsescu a unui scenariu de tip “Alegerile de la FRF” mi se pare nu doar posibilă dar şi probabilă. Ponta ar putea fi umflat pentru cazul Duicu (procurorii băsişti lucrează febril la asta) iar Iohannis ar putea fi descalificat pe linie de ANI.
Din moment ce la repetiţia generală de la FRF schema a funcţionat, de ce nu ar funcţiona şi la prezidenţialele din noiembrie?
Dacă echipele de campanie ale lui Ponta şi Iohannis nu vor dovedi vigilenţă şi spirit de anticipaţie, suflând chiar şi în iaurt pentru a zădărnici orice şmen politic care i-ar putea trece prin cap lui Traian Băsescu, s-ar putea să ne trezim în decembrie cu un preşedinte surpriză. Şi nu orice fel de surpriză ci una urâtă. Groaznic de urâtă!

vineri, 25 iulie 2014

Maskirovka

 

Se împlinesc azi două luni de la  alegerile europene; două luni de cînd PNL, supunîndu-se orbește unor negocieri oculte, a eșuat brusc în ograda PPE. Am ezitat în fiecare dimineață să-mi spun fățiș părerea în legătură cu această metamorfoză demnă de un nou Kafka, și în fiecare dimineață am amînat, nu fiindcă aveam iluzia că se vor întoarce din drum, ci fiindcă nu vroiam să am mîna prea grea. Asta e tot ce-am izbutit.

MASKIROVKA

Poate că unii dintre cititorii mei de azi își amintesc de declarația lui Ion Iliescu din seara de 22 decembrie 1989, cînd am aflat că doar Ceaușescu, care "întinase nobilele idealuri ale clasei muncitoare", era vinovat de toate relele. Această operație, nume de cod “țapul ispășitor”, a continuat cu două componente – execuția soților Ceaușescu și condamnarea ultimului CPEx pe de-o parte, și ascunderea, mascarea, travestirea sau cum vreți să-i spuneți mai expresiv, a tot ce urma să fie salvat din acest naufragiu. Numele rusesc, folosit de KGB adesea, al acestor variate operații menite să inducă publicul în eroare este MASKIROVKA. Nu a fost o particularitate a României în acele luni, dar parcă la noi maskirovka a fost mai sofisticată și mai completă decît în țările vecine și prietene. Nu degeaba, în Tratatul de la Varșovia, România era considerată campioana diversiunilor.
Astfel, guvernul ceaușist a dispărut, dar a renăscut ca guvern provizoriu în care – cu cîteva spectaculoase excepții – miniștrii adjuncți ai lui Bobu erau avansați la rang de miniștri plini; Comitetul Central a dispărut, evident, dar s-a reîntrupat în aparat al Președintelui Iliescu și/sau al CPUN, în vreme ce partidul comunist însuși dispărea, nici dizolvat, nici reînființat ca atare, dar își prezerva cadrele de bază în noua construcție politică, FSN; în fine, dar în niciun caz în ultimul rând, Securitatea dispărea, înghițită de Armată și renăscînd ca Pasărea Phoenix în martie, sub siglele SRI și SIE. Tendențial, un ceaușism pașnic și european fără Ceaușescu, așa, cam ca Adrian Păunescu dublat de Sergiu Nicolaescu și vice versa, era cît pe-aci să se instaureze dacă n-ar fi existat cele trei partide istorice - PNȚCD, PNL și PSDR – Proclamația de la Timișoara și Piața Universității.
         Istoria ulterioară  ar merita să fie studiată în detaliu, ca să vedem, de exemplu, cum PSDR a fost înghițit de PDSR de i s-a pierdut și amintirea. Fapt e că ultima redută care a rezistat eroic în fața unei ofensive de două decenii părea să fi rămas PNL. Or, PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot așa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea pînă și după aproape o jumătate de secol ș un nume, dacă nu chiar o onoare.
         De fix două luni îi văd pe comunicatorii PNL papagalisind texte identice de SMS pe toate posturile la care au acces, cum că PDL s-a despărțit total și veșnic de Băsescu și și-a redobîndit astfel virginitatea politică pierdută. De fix două luni aud cum doar Băsescu e vinovat pentru deriva democrației și pentru nivelul intolerabil al corupției de stat. De fix două luni aflu că, de vreme ce nu se pupă-n bot cu Băsescu și cu PMP, PNL e curat și luminat. 
De fix două luni îmi răsună în urechi fraza fatidică din anii stalinismului, “Stalin e un întreg sistem”. PDL o fi fost el un partid politic pe vremea cînd îl conducea dl. Roman - și asta e de discutat – dar, de la Băsescu citire, a devenit o ierarhie de cleptocrați, care l-a ajutat cu slugărnicie pe Băsescu să-și bată joc în voie de nație exact atîta vreme cît Băsescu i-a susținut în complicitatea lor abjectă cu familiile de interlopi, de la familia Marta la familia Bercea. Fără PDL, Băsescu nu ar fi putut nici să îngenunche guvernul, nici să scurtcircuiteze Parlamentul. Acum, Băsescu nu îi mai poate apăra, abia se apără pe sine, așa că l-au trădat și își caută alți nași. Normal.  
De fix două luni aflu că valorile de libertate pe care, în mintea mea și a multor prieteni, le reprezenta PNL-ul în România se pot schimba mai lesne decît o pereche de ciorapi, pe valorile niciodată definite în această ultimă lună, ale DREPTEI. Cum s-a întîmplat în anii ’90 cu reforma, pe care toată lumea o revendica și nu o definea nimeni, în anii 2006 și următorii cu condamnarea comunismului, iarăși lăsată la voia fiecârui elector, și dreapta asta mi se pare periculos de echivocă și polisemică. Ce este și ce voiește ea, ma pot întreba, și voi încerca poate să și răspund într-un viitor apropiat. Acuma vă aduc aminte doar de nobilele principii ale reformei sistemului de sănătate cu care voia să ne fericească dreapta lui Băsescu: cine n-are bani, n-are SALVARE. Parcă de asta am ieșit în stradă pe ger?
          Vă mai spun doar următoarele: în toate țările foste comuniste unde s-a exercitat masiv influența PPE, partidele liberale au dispărut fără urmă. Cu nume cu tot, afară de FIDESZ, care, din liberal șimpatic ce era la începutul anilor ’90, a devenit un partid de bigoți șovini, care au înscris în constituție interdicția avorturilor și s-au aliat temeinic cu extremiștii de la Jobbik. În Bulgaria, “popularii”, și ei de foarte dreapta, sînt aliați cu ATAKA, echivalentul perfect al Jobbikului la sud de Dunăre. Așa că, dacă mîine, Marele Partid de Dreapta nu se va alia totuși cu Noua Republică a dlui Neamțu, foarte de dreapta, va fi doar fiindcă dl. Neamțu nu va fi vrut să se alieze cu partidul dlui Iohannis. Că PNL nu-l mai pot numi.

vineri, 11 iulie 2014

La ce folosesc arhivele

 
Arhiva e o invenție miraculoasă, și nu mă mir că datează din vremea Vechiului Regat Babilonian. Hoinărind prin arhiva propriului meu blog, uite ce găsesc aproape uitat într-un colț:
luni, 4 ianuarie 2010
Moștenitori
Motto: Clanu'mic te fură-ncet

Ioan GROSAN, ioan.grosan@ziua.ro

Afacerea Ciorogarla arunca o raza de lumina asupra unui lucru pe care-l stie toata lumea: ca Romania e condusa, dominata de clanuri. De toate culorile, de toate nuantele: politice, so­ciale, mafiote s.a.m.d. E Romania de underground, de unde, din cand in cand, ni se aduc la suprafata, precum cateva oase de mamut lanos, niste ciosvarte pe care sa le mestece publicul flamand de senzational. Dar ce dinozauri nestiuti nu se misca pe dedesubt, cand nu zac in amortire, gata sa se activeze la cel mai mic impuls! Mai mult, aceste clanuri nu actioneaza izolate, de capul lor, ci se prind reciproc in increngaturi, intr-un lant trofic pe care nici probele ADN nu-l mai pot deslusi. Modelul Eugen Preda e graitor in aceasta privinta: sportiv olimpic, angajat al MAI, interlop. Ce sa vrei mai mult? Poata fi eradicata aceas­ta plaga intr-un timp rezonabil? Dupa parerea mea, nu poate. Politiei si justitiei italiene i-a trebuit mai mult de-o jumatate de secol ca sa patrunda cat de cat in structurile Mafiei si sa le aduca, o parte din ele, la tribunal; dar actiunea e departe de a se fi incheiat. Or, la noi, cu atatea chichite juridice, cu atatea interese de afaceri convergente si cu atatea formule populare care definesc, de fapt, coruptia ("Lasa-ma sa te las", "Daca nu curge, pica", Daca esti om cu mine, sunt om cu tine", "iti racesti gura de pomana", Ma rog, si cu s-a ales?", "Ei, n-o fi dracu' chiar asa de negru!..." etc. etc.) sunt sla­be sperante sa se rezolve ceva in sensul amintit mai sus. Ciumetele de Brucan dadea in 1990 un interval de douazeci de ani pentru intrarea noastra, dupa iesi­rea din comunism, in normalitate. Vazand la ce se se-ntampla acum, putem con­chide cu traditionala urare "La mult mai multi ani!"

Am reprodus aici, fără autorizare, acest excelent text al dlui Groșan - publicat în "Ziua" din ultimele zile - dintr-un motiv foarte precis: acela că îmi evocă, cu mult mai mare intensitate decît madlena lui Proust, senzația pe care, intermitent dar vivace, am trăit-o la Cotroceni în cei patru ani în care am fost consilier acolo. Cînd și cînd - la mineriade, evident, dar și cînd cu Țigareta, și cu procesul interminabil al Șogunului - prietenul dlui președinte Băsescu și al flotei comerciale românești, cel pe care l-a lăudat pentru afacerile cu Asia centrală în recenta dezbatere finală, după ce l-a scos din pușcăria la care fusese condamnat pentru nu mai puțin de 16 ani - aveam senzația că, zbătîndu-ne pentru reformarea instituțiilor și economiei sau pentru admiterea României în NATO, noi mergeam de fapt pe o pojghiță foarte subțire de gheață, iar dedesubt fojgăiau tot felul de animale de pradă primare, arhaice, oarbe poate, dar foarte lacome și extrem de viclene. Ciorogîrla și toate dezvăluirile din campanie mi-au suscitat aceeași senzație de lumi paralele, una în care dezbatem și ne zbatem, votăm și scriem cărți, și o alta, cavernoasă și primitivă, în care mișună cu totul alte ființe.
O senzație similară mi-a provocat lectura unei cărți de mare succes, Confesiunile unui cafegiu,
a dlui Florescu. Regret că nu am știut de cafelele lui minunate din vremea comunismului, dar ce am aflat din carte depășeșe cu mult senzaționalul unei Blue Mountain jamaicane. Încrengătura secretă de securiști, speculanți, KGB-iști, dame și naivi amatori de cafea pe care o evocă această carte mi-a lămurit, mai mult decît orice analiză socio-politică, de ce trăim și azi împresurați de această materie vîscoasă și dezgustătoare a clanurilor mafiote: e foarte clar, nu democrația le-a inventat, aproape că-mi vine să spun, vice-versa, că ele au inventat democrația.

Nu cumva aveți o senzație bizară de déjà - vu?