vineri, 25 iulie 2014

Maskirovka

 

Se împlinesc azi două luni de la  alegerile europene; două luni de cînd PNL, supunîndu-se orbește unor negocieri oculte, a eșuat brusc în ograda PPE. Am ezitat în fiecare dimineață să-mi spun fățiș părerea în legătură cu această metamorfoză demnă de un nou Kafka, și în fiecare dimineață am amînat, nu fiindcă aveam iluzia că se vor întoarce din drum, ci fiindcă nu vroiam să am mîna prea grea. Asta e tot ce-am izbutit.

MASKIROVKA

Poate că unii dintre cititorii mei de azi își amintesc de declarația lui Ion Iliescu din seara de 22 decembrie 1989, cînd am aflat că doar Ceaușescu, care "întinase nobilele idealuri ale clasei muncitoare", era vinovat de toate relele. Această operație, nume de cod “țapul ispășitor”, a continuat cu două componente – execuția soților Ceaușescu și condamnarea ultimului CPEx pe de-o parte, și ascunderea, mascarea, travestirea sau cum vreți să-i spuneți mai expresiv, a tot ce urma să fie salvat din acest naufragiu. Numele rusesc, folosit de KGB adesea, al acestor variate operații menite să inducă publicul în eroare este MASKIROVKA. Nu a fost o particularitate a României în acele luni, dar parcă la noi maskirovka a fost mai sofisticată și mai completă decît în țările vecine și prietene. Nu degeaba, în Tratatul de la Varșovia, România era considerată campioana diversiunilor.
Astfel, guvernul ceaușist a dispărut, dar a renăscut ca guvern provizoriu în care – cu cîteva spectaculoase excepții – miniștrii adjuncți ai lui Bobu erau avansați la rang de miniștri plini; Comitetul Central a dispărut, evident, dar s-a reîntrupat în aparat al Președintelui Iliescu și/sau al CPUN, în vreme ce partidul comunist însuși dispărea, nici dizolvat, nici reînființat ca atare, dar își prezerva cadrele de bază în noua construcție politică, FSN; în fine, dar în niciun caz în ultimul rând, Securitatea dispărea, înghițită de Armată și renăscînd ca Pasărea Phoenix în martie, sub siglele SRI și SIE. Tendențial, un ceaușism pașnic și european fără Ceaușescu, așa, cam ca Adrian Păunescu dublat de Sergiu Nicolaescu și vice versa, era cît pe-aci să se instaureze dacă n-ar fi existat cele trei partide istorice - PNȚCD, PNL și PSDR – Proclamația de la Timișoara și Piața Universității.
         Istoria ulterioară  ar merita să fie studiată în detaliu, ca să vedem, de exemplu, cum PSDR a fost înghițit de PDSR de i s-a pierdut și amintirea. Fapt e că ultima redută care a rezistat eroic în fața unei ofensive de două decenii părea să fi rămas PNL. Or, PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot așa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea pînă și după aproape o jumătate de secol ș un nume, dacă nu chiar o onoare.
         De fix două luni îi văd pe comunicatorii PNL papagalisind texte identice de SMS pe toate posturile la care au acces, cum că PDL s-a despărțit total și veșnic de Băsescu și și-a redobîndit astfel virginitatea politică pierdută. De fix două luni aud cum doar Băsescu e vinovat pentru deriva democrației și pentru nivelul intolerabil al corupției de stat. De fix două luni aflu că, de vreme ce nu se pupă-n bot cu Băsescu și cu PMP, PNL e curat și luminat. 
De fix două luni îmi răsună în urechi fraza fatidică din anii stalinismului, “Stalin e un întreg sistem”. PDL o fi fost el un partid politic pe vremea cînd îl conducea dl. Roman - și asta e de discutat – dar, de la Băsescu citire, a devenit o ierarhie de cleptocrați, care l-a ajutat cu slugărnicie pe Băsescu să-și bată joc în voie de nație exact atîta vreme cît Băsescu i-a susținut în complicitatea lor abjectă cu familiile de interlopi, de la familia Marta la familia Bercea. Fără PDL, Băsescu nu ar fi putut nici să îngenunche guvernul, nici să scurtcircuiteze Parlamentul. Acum, Băsescu nu îi mai poate apăra, abia se apără pe sine, așa că l-au trădat și își caută alți nași. Normal.  
De fix două luni aflu că valorile de libertate pe care, în mintea mea și a multor prieteni, le reprezenta PNL-ul în România se pot schimba mai lesne decît o pereche de ciorapi, pe valorile niciodată definite în această ultimă lună, ale DREPTEI. Cum s-a întîmplat în anii ’90 cu reforma, pe care toată lumea o revendica și nu o definea nimeni, în anii 2006 și următorii cu condamnarea comunismului, iarăși lăsată la voia fiecârui elector, și dreapta asta mi se pare periculos de echivocă și polisemică. Ce este și ce voiește ea, ma pot întreba, și voi încerca poate să și răspund într-un viitor apropiat. Acuma vă aduc aminte doar de nobilele principii ale reformei sistemului de sănătate cu care voia să ne fericească dreapta lui Băsescu: cine n-are bani, n-are SALVARE. Parcă de asta am ieșit în stradă pe ger?
          Vă mai spun doar următoarele: în toate țările foste comuniste unde s-a exercitat masiv influența PPE, partidele liberale au dispărut fără urmă. Cu nume cu tot, afară de FIDESZ, care, din liberal șimpatic ce era la începutul anilor ’90, a devenit un partid de bigoți șovini, care au înscris în constituție interdicția avorturilor și s-au aliat temeinic cu extremiștii de la Jobbik. În Bulgaria, “popularii”, și ei de foarte dreapta, sînt aliați cu ATAKA, echivalentul perfect al Jobbikului la sud de Dunăre. Așa că, dacă mîine, Marele Partid de Dreapta nu se va alia totuși cu Noua Republică a dlui Neamțu, foarte de dreapta, va fi doar fiindcă dl. Neamțu nu va fi vrut să se alieze cu partidul dlui Iohannis. Că PNL nu-l mai pot numi.

vineri, 11 iulie 2014

La ce folosesc arhivele

 
Arhiva e o invenție miraculoasă, și nu mă mir că datează din vremea Vechiului Regat Babilonian. Hoinărind prin arhiva propriului meu blog, uite ce găsesc aproape uitat într-un colț:
luni, 4 ianuarie 2010
Moștenitori
Motto: Clanu'mic te fură-ncet

Ioan GROSAN, ioan.grosan@ziua.ro

Afacerea Ciorogarla arunca o raza de lumina asupra unui lucru pe care-l stie toata lumea: ca Romania e condusa, dominata de clanuri. De toate culorile, de toate nuantele: politice, so­ciale, mafiote s.a.m.d. E Romania de underground, de unde, din cand in cand, ni se aduc la suprafata, precum cateva oase de mamut lanos, niste ciosvarte pe care sa le mestece publicul flamand de senzational. Dar ce dinozauri nestiuti nu se misca pe dedesubt, cand nu zac in amortire, gata sa se activeze la cel mai mic impuls! Mai mult, aceste clanuri nu actioneaza izolate, de capul lor, ci se prind reciproc in increngaturi, intr-un lant trofic pe care nici probele ADN nu-l mai pot deslusi. Modelul Eugen Preda e graitor in aceasta privinta: sportiv olimpic, angajat al MAI, interlop. Ce sa vrei mai mult? Poata fi eradicata aceas­ta plaga intr-un timp rezonabil? Dupa parerea mea, nu poate. Politiei si justitiei italiene i-a trebuit mai mult de-o jumatate de secol ca sa patrunda cat de cat in structurile Mafiei si sa le aduca, o parte din ele, la tribunal; dar actiunea e departe de a se fi incheiat. Or, la noi, cu atatea chichite juridice, cu atatea interese de afaceri convergente si cu atatea formule populare care definesc, de fapt, coruptia ("Lasa-ma sa te las", "Daca nu curge, pica", Daca esti om cu mine, sunt om cu tine", "iti racesti gura de pomana", Ma rog, si cu s-a ales?", "Ei, n-o fi dracu' chiar asa de negru!..." etc. etc.) sunt sla­be sperante sa se rezolve ceva in sensul amintit mai sus. Ciumetele de Brucan dadea in 1990 un interval de douazeci de ani pentru intrarea noastra, dupa iesi­rea din comunism, in normalitate. Vazand la ce se se-ntampla acum, putem con­chide cu traditionala urare "La mult mai multi ani!"

Am reprodus aici, fără autorizare, acest excelent text al dlui Groșan - publicat în "Ziua" din ultimele zile - dintr-un motiv foarte precis: acela că îmi evocă, cu mult mai mare intensitate decît madlena lui Proust, senzația pe care, intermitent dar vivace, am trăit-o la Cotroceni în cei patru ani în care am fost consilier acolo. Cînd și cînd - la mineriade, evident, dar și cînd cu Țigareta, și cu procesul interminabil al Șogunului - prietenul dlui președinte Băsescu și al flotei comerciale românești, cel pe care l-a lăudat pentru afacerile cu Asia centrală în recenta dezbatere finală, după ce l-a scos din pușcăria la care fusese condamnat pentru nu mai puțin de 16 ani - aveam senzația că, zbătîndu-ne pentru reformarea instituțiilor și economiei sau pentru admiterea României în NATO, noi mergeam de fapt pe o pojghiță foarte subțire de gheață, iar dedesubt fojgăiau tot felul de animale de pradă primare, arhaice, oarbe poate, dar foarte lacome și extrem de viclene. Ciorogîrla și toate dezvăluirile din campanie mi-au suscitat aceeași senzație de lumi paralele, una în care dezbatem și ne zbatem, votăm și scriem cărți, și o alta, cavernoasă și primitivă, în care mișună cu totul alte ființe.
O senzație similară mi-a provocat lectura unei cărți de mare succes, Confesiunile unui cafegiu,
a dlui Florescu. Regret că nu am știut de cafelele lui minunate din vremea comunismului, dar ce am aflat din carte depășeșe cu mult senzaționalul unei Blue Mountain jamaicane. Încrengătura secretă de securiști, speculanți, KGB-iști, dame și naivi amatori de cafea pe care o evocă această carte mi-a lămurit, mai mult decît orice analiză socio-politică, de ce trăim și azi împresurați de această materie vîscoasă și dezgustătoare a clanurilor mafiote: e foarte clar, nu democrația le-a inventat, aproape că-mi vine să spun, vice-versa, că ele au inventat democrația.

Nu cumva aveți o senzație bizară de déjà - vu?

sâmbătă, 21 iunie 2014

Intrebare

 

Ion BARBU, Botez

Mă întreb: oare D-nii Barrosso, Philip Gordon, Joe Biden, etc., ori D-nele Viviane Reding, Angela Merkel, Victoria Nuland, și toți cei asemenea lor, care ni l-au băgat pe gît la loc pe Băsescu cu tot neamul lui, după ce noi, cei 7,4 milioane de cetățeni ai României îl trimisesem la plimbare fără imunitate, au azi vreo umbră de remușcare? În fond, sînt părtași la scandalul din aceste zile de-a valma cu președintele demis care nu vrea să-și asume demisia, cu frații, cumetrii și pretenarii acestuia. 


sâmbătă, 31 mai 2014

Ca să nu ne mai credem unici


A History of the Past: Life Reeked With Joy

 

 

A brief history of Europe as told through the peculiar observations from college students' papers.
 
Editor's Note: One of the most popular Wilson Quarterly essays ever (and by far the funniest) was Anders Henriksson’s brief history of Europe as told through the peculiar observations he had culled from papers written by college freshmen he had taught in Canada. As we wrote in introducing the piece in the Spring 1983 issue, paraphrasing George Santayana, “Those who forget history are condemned to mangle it.”

History, as we know, is always bias, because human beings have to be studied by other human beings, not by independent observers of another species.
During the Middle Ages, everybody was middle aged. Church and state were co-operatic. Middle Evil society was made up of monks, lords, and surfs. It is unfortunate that we do not have a medivel European laid out on a table before us, ready for dissection. After a revival of infantile commerce slowly creeped into Europe, merchants appeared. Some were sitters and some were drifters. They roamed from town to town exposing themselves and organized big fairies in the countryside. Mideval people were violent. Murder during this period was nothing. Everybody killed someone. England fought numerously for land in France and ended up wining and losing. The Crusades were a series of military expaditions made by Christians seeking to free the holy land (the “Home Town” of Christ) from the Islams.
In the 1400 hundreds most Englishmen were perpendicular. A class of yeowls arose. Finally, Europe caught the Black Death. The bubonic plague is a social disease in the sense that it can be transmitted by intercourse and other etceteras. It was spread from port to port by inffected rats. Victims of the Black Death grew boobs on their necks. The plague also helped the emergance of the English language as the national language of England, France and Italy.
The Middle Ages slimpared to a halt. The renasence bolted in from the blue. Life reeked with joy. Italy became robust, and more individuals felt the value of their human being. Italy, of course, was much closer to the rest of the world, thanks to northern Europe. Man was determined to civilise himself and his brothers, even if heads had to roll! It became sheik to be educated. Art was on a more associated level. Europe was full of incredable churches with great art bulging out their doors. Renaissance merchants were beautiful and almost lifelike.
The Reformnation happened when German nobles resented the idea that tithes were going to Papal France or the Pope thus enriching Catholic coiffures. Traditions had become oppressive so they too were crushed in the wake of man’s quest for ressurection above the ­not-­just-­social beast he had become. An angry Martin Luther nailed 95 theocrats to a church door. Theologically, Luthar was into reorientation mutation. Calvinism was the most convenient religion since the days of the ancients. Anabaptist services tended to be migratory. The Popes, of course, were usually Catholic. Monks went right on seeing themselves as worms. The last Jesuit priest died in the 19th century.
After the refirmation were wars both foreign and infernal. If the Spanish could gain the Netherlands they would have a stronghold throughout northern Europe which would include their posetions in Italy, Burgangy, central Europe and India thus serrounding France. The German Emperor’s lower passage was blocked by the French for years and years.
Louis XIV became King of the Sun. He gave the people food and artillery. If he didn’t like someone, he sent them to the gallows to row for the rest of their lives. Vauban was the royal minister of flirtation. In Russia the 17th century was known as the time of the bounding of the serfs. Russian nobles wore clothes only to humour Peter the Great. Peter filled his government with accidental people and built a new capital near the European boarder. Orthodox priests became government antennae.
The enlightenment was a reasonable time. Voltare wrote a book called Candy that got him into trouble with Frederick the Great. Philosophers were unknown yet, and the fundamental stake was one of religious toleration slightly confused with defeatism. France was in a very serious state. Taxation was a great drain on the state budget. The French revolution was accomplished before it happened. The revolution evolved through monarchial, republican and tolarian phases until it catapulted into Napolean. Napoleon was ill with bladder problems and was very tense and unrestrained.
History, a record of things left behind by past generations, started in 1815. Throughout the comparatively radical years 1815–1870 the western European continent was undergoing a Rampant period of economic modification. Industrialization was precipitating in England. Problems were so complexicated that in Paris, out of a city population of one million people, two million able bodies were on the loose.
Great Brittian, the USA and other European countrys had demicratic leanings. The middle class was tired and needed a rest. The old order could see the lid holding down new ideas beginning to shake. Among the goals of the chartists were universal suferage and an anal parliment. Voting was done by ballad.
A new time zone of national unification roared over the horizon. Founder of the new Italy was Cavour, an intelligent Sardine from the north. Nationalism aided Itally because nationalism is the growth of an army. We can see that nationalism succeeded for Itally because of France’s big army. Napoleon ­III-­IV mounted the French thrown. One thinks of Napoleon III as a live extension of the late, but great, Napoleon. Here too was the new Germany: loud, bold, vulgar and full of reality.
Culture fomented from Europe’s tip to its top. Richard Strauss, who was violent but methodical like his wife made him, plunged into vicious and perverse plays. Dramatized were adventures in seduction and abortion. Music reeked with reality. Wagner was master of music, and people did not forget his contribution. When he died they labled his seat “historical.” Other countries had their own artists. France had Chekhov.
World War I broke out around 1912–1914. Germany was on one side of France and Russia was on the other. At war people get killed, and then they aren’t people any more, but friends. Peace was proclaimed at Versigh, which was attended by George Loid, Primal Minister of England. President Wilson arrived with 14 pointers. In 1937 Lenin revolted Russia. Communism raged among the peasants, and the civil war “team colours” were red and white.
Germany was displaced after WWI. This gave rise to Hitler. Germany was morbidly overexcited and unbalanced. Berlin became the decadent capital, where all forms of sexual deprivations were practised. A huge ­anti-­semantic movement arose. Attractive slogans like “death to all Jews” were used by governmental groups. Hitler remilitarized the Rineland over a squirmish between Germany and France. The appeasers were blinded by the great red of the Soviets. Moosealini rested his foundations on eight million bayonets and invaded Hi Lee Salasy. Germany invaded Poland, France invaded Belgium, and Russia invaded everybody. War screeched to an end when a nukuleer explosion was dropped on Heroshima. A whole generation had been wipe out in two world wars, and their forlorne families were left to pick up the peaces.
According to Fromm, individuation began historically in medieval times. This was a period of small childhood. There is increasing experience as adolescence experiences its life development. The last stage is us.
Anders Henriksson is a professor of history at Shepherd University, in Shepherdstown, West Virginia. In addition to scholarly works such as The Tsar’s Loyal Germans (1983), he is the author of Non Campus Mentis: World History According to College Students (2001) and College in a Nutskull (2010).

vineri, 30 mai 2014

Prea devreme sau prea tîrziu?

Nu știu dacă să regret că Dna Udrea a divorțat prea devreme sau că designerul de pantofi Masaya Kushimo a creat prea tîrziu aceste superbe încălțări ornitologice - nu doar prețioase, ci și exact cît trebuie de scumpe - care ar fi avut altfel o destinatară predestinată:





Ar fi fost numai bune de inaugurat cu  plăcutul prilej al victoriei PMP în alegerle europene

vineri, 23 mai 2014

ELECTORALE

ELECTORALE

E plin tîrgul de bannere, meshuri, pancarte și lozinci. Ici-colo și cîte un cort cu poze și chemări mobilizatoare. Televiziunile difuzează azi ultimele emisiuni cu temă electorală. Îmi amintesc cu nostalgie de pungine galbene de plastic cu "Votați PNȚ" aduse de Rațiu în '90.
Nimic special în asta. Partidele serioase -  PNL și PSD &Co - nu au inovat strident. Prosperitatea liberală e OK, la fel și mîndria patriotică pesedistă. Eu oricum sînt mîndră că sînt româncă, chiar dacă nu neapărat din pricina d-lor Pașcu și Ivan, ori datorită d-nelor Țapardel, Zoană și Dobrete.

Dar ceilalți? Trebuie să recunosc, de cînd am aflat că mă apără dl. Pavelescu de la PNȚ-CD nu mă mai tem că vin rușii peste noi, însă harta aceea bleu-ciel care pare, din fuga troleibuzului, mînjită enigmatic în partea de jos, pe firul Dunării, o fi costat ea cît o fi costat, dar nu se merita.
 Într-un crescendo triumfal, afișajul bicolor PDL ne amenință cînd că Europa Teodor - rîndul orizontal de litere negre - cînd că Europa Gheorghe ne vor aduce PD-L în fiecare casă (fie Stolojan, fie Flutur). Aferim, dacă de asta ne-am zbătut să intrăm în Europa, ca să ne intre în casă Stolojan - sau, mai știi, tot PDL, cît a mai rămas...

Dar PDL pălește în fața panotajului epigonilor săi. PMP ne amenință că RIDICĂ ROMÂNIA cu merele lui pădurețe, iar Forța dlui Ungureanu ne SCHIMBĂ CU FORȚA; cam albastră perspectivă, recunoașteți. Ferească Cel de Sus să fuzioneze ăștia la loc, că ne ridică iar cu forța...

luni, 12 mai 2014

REGRETE

E prima dată după multă vreme cînd îmi pare rău că nu mai sînt on speaking terms cu cei mai mulți dintre distinșii intelectuali care îl susțin pe Traian Băsescu.





De asta, nu pot să-i întreb dacă la toamnă chiar au de gând să voteze cu Elena Udrea...