miercuri, 27 aprilie 2011

La Editura CORINT a apărut Dicționarul de mitologie greco-romană



Dintre tradițiile pe care cultura europeană le-a moștenit din Antichitatea greco-romană, miturile sunt, probabil, partea cea mai familiară publicului cultivat contemporan. Pe de altă parte, mai toate demersurile exegetice moderne, de la antropologie la psihiatrie, au adesea drept referent miturile antice, tocmai datorită excepționalei lor difuziuni. Ce ar fi cultura contemporană fără complexul lui Oedip? L-am putea ințelege oare pe Freud (sau pe Enescu) dacă nu am avea habar cine este Oedip?

Intr-o lume din care cultura clasică este tot mai exilată, Dicționarul de mitologie greco-romană incearcă sa suplinească, măcar în parte, nevoia de informație și de ințelegere de care un public cultivat, dar ținut departe de rădăcinile istorice ale propriei culturi, poate avea nevoie. Nu este vorba de o colecție de povestiri pentru copii și adolescenți, chiar dacă Dicționarul le poate fi de folos celor mai iscoditori dintre ei, ci de o narațiune organizată în vederea unui prim nivel de exegeză a miturilor antice, însoțită de istoricul miturilor ca surse de inspirație antice și moderne. Sursele, precum și bibliografia pe care le oferă fiecare articol, deschid calea celor care ar dori să meargă mai departe în cercetarea acestui inepuizabil univers al miturilor antice și a supraviețuirii lor multimilenare.

Alături de colaboratorii mei – tineri specialiști în istoria și civilizația greco-romană – am încercat să îndemnăm cititorii să se bucure de splendoarea acestor tradiții fundamentale pentru cultura europeană. Zoe Petre

joi, 21 aprilie 2011

PALEOLOGU: „Am haz, am umor, sînt voit amuzant“ | Catavencu

Citiți NEAPĂRAT în "Cațavencu" de săptămîna asta interviul dlui Toader
PALEOLOGU: „Am haz, am umor, sînt voit amuzant“ | Catavencu: "- Sent using Google Toolbar"

Forța femeilor în politică

Sub acest titlu, dna Andreea Paul - Vass a publicat de curînd o carte de interviuri, în care s-a adresat atât unor doamne care au un raport personal cu politica, cât și altora, mai distante de acest mediu, precum și unui număr de bărbați (și chiar câtorva domni). Am participat la acest exercițiu cu următorul text:

 
Prima intâlnire cu politica:
Din 1961, când am absolvit cursurile Facultății de Istorie din București și mi-am început parcursul universitar, sunt istoric, specializat în istoria și civilizația Greciei antice. Într-un sens, char această specializare, care poate părea, la prima vedere, foarte depărtată de contemporaneitate, a reprezentat și calea regală pentru o angajare politică: cetățile Greciei antice au inventat, pentru prima dată în istorie, politicul – atât ca domeniu specific al acțiunii umane, cât și ca domeniu de reflecție și teoretizare. Acest proces m-a interesat în cel mai înalt grad, am lucrat ani de zile la teza mea de doctorat consacrată Formării ideologiei democratice în Grecia antică, astfel încât, în momentul în care și România a devenit un spațiu al libertății de opțiune, am decis să-mi exercit acest drept fundamental.
Nu am crezut însă că voi intra efectiv în lupta politică. La începutul lui 1990, toate forțele pozitive din Universitate erau mobilizate în efortul de a reclădi un spațiu universitar consacrat căutării comune a adevărului, ceea ce era departe de a reprezenta un proces lin, mai ales acolo unde acest spațiu fusese aproape copleșit de național-comunism, cum era cel al facultăților de istorie din întreaga țară. Dar a venit Mineriada din iunie 1990, și am înțeles că nu puteam construi demcrația în interiorul universității dacă nu ne luptam pentru democrație și înafara zidurilor acesteia. Așa s-a constituit Solidaritatea Universitară, o organizație civică în cadrul căreia am militat încă din primele zile, participând apoi la constituirea Alianței Civice, în toamna și iarna lui 1990.
Parcursul politic
Odată cu constituirea, în iarna 1991/1992, a Convenției Democratice din România, caracterul politic al acestei activități a devenit prevalent față de componenta civică, astfel încât atunci când CDR a lansat competiția pentru desemnarea candidatului său unic în alegerile prezidențiale din 1992, Solidaritatea Universitară l-a propus Convenției pe prof. Emil Constantinescu, atunci rector al Univeristății din București. Un moment aproape uitat azi, alegerile interne din cadrul CDR, la sfârșitul lui iunie 1992, a dus la o primă victorie a acestuia în fața Colegiului marilor electori CDR. Atunci, d-sa s-a adresat unor colegi și prieteni din Universitate pentru a-l ajuta în campanie. Alături de alți entuziaști suporteri, am răspuns cu toată încrederea acestei solicitări, deoarece eram convinsă că vom putea contribui în mod esențial la sfârșitul monopolului politic exercitat în acei ani de nomenclatura PCR și UTC de rang inferior care se înstăpânise pe puterea politică.
Așa a și fost: candidatul CDR l-a obligat încă din 1992 pe Ion Iliescu – plebiscitat în primele alegeri cu 85% in voturi - să intre în turul doi al alegerilor prezidențiale; un tur 2 pe care l-a câștigat cu destulă dificultate în fața unui candidat care, complet necunoscut la începutul campaniei, o încheia cu 38% din sufragii. În 1996, Emil Constantinescu a câștigat în turul 2 al alegerilor, susținut fiind de o largă coaliție în care UDMR și USD se alăturaseră Convenției Democratice.
Mulți dintre noi, cei care îl secondasem în campania electorală pe Emil Constantinescu, l-am urmat atunci și în Administrația prezidențială, participând la marile transformări politice inițiate și realizate de președintele Constantinescu: integrarea UDMR în arcul guvernamental și reconcilierea istorică cu Ungaria, asigurarea granițelor de est prin Tratatul cu Ucraina, cotitura radicală în politica internațională care a adus după sine parteneriatul strategic cu SUA, parteneriatul special cu Franța și coperarea strânsă cu Italia și Germania, precum și, pe plan regional, integrarea României în CEFTA, acțiunea dinamică în cadrul CESI și al Acodrurilor sud-est europene, relațiile foarte strânse cu Bulgaria, Grecia, Polonia, Țările Baltice, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia, și multe altele. În 1999, aceste decizii politice au culminat cu susținerea deschisă a acțiunii NATO și UE în fosta Iugoslavie, având ca urmare desemnarea unanimă a României ca președinte OSCE și decizia UE din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Pe scurt, în cei patru ani de mandat, Administrația Constantinescu a mutat hotarul de est al NATO și al Uniunii Europene de pe Tisa pe Prut, și sunt mândră că am participat la această redefinire istorică a statutului României în lume.
Cel mai dificil moment din politică (care a fost cea mai urâtă, dar și cea mai frumoasă zi?)
Cea mai urâtă zi? În ianuarie 1999, primele zile ale mineriadei, când totul s-ar fi putut prăbuși. Cea mai frumoasă zi? Probabil 17 noiembrie 1996 – ziua câștigării alegerilor prezidențiale de către candidatul CDR, când totul părea posibil: dar și 11 decembrie 1999 – ziua summit-ului UE de la Helsinki, când, odată cu decizia de a deschide negocierile de aderare, totul devenea posibil.
Proiecte politice
Din ce am spus până acum, rezultă destul de clar că nu am avut un parcurs politic clasic, ca militant al unui partid anume care să fie ales de colegi, apoi de electorat, într-o poziție de demnitate publică. Dincolo deja de faptul că politica a devenit din nou posibilă pentru generația mea abia după vârsta maturității depline, nu am dorit să-mi schimb radical nici statutul academic, nici biografia. Dar nici n-am putut să refuz ocazia unică a participării directe la schimbarea de statut a României și la construcția unei noi modernități a acesteia. În 2002/3, exasperată de deturnarea acestui proces în folosul unor oligarhii - concurente, dar la fel de nedemocratice - și cu speranța că un partid nou ar fi putut impune un stil politic nou și onest, am participat la fondarea partidului „Acțiunea Populară”, care a fuzionat în 2008 cu PNL, consolidând cu onorabilitatea sa prestigiul și forța orientării autentice de centru-dreapta în politica românească actuală. În acest context, am considerat că e mai potrivit să las altora mai tineri spațiul necesar pentru a mililta activ în politică.
Nu mă consider însă exonerată de datoria de a-mi exprima explicit opiniile, fie ele critice sau constructive, cu atât mai mult cu cât, imediat după realizarea marelui proiect istoric al integrării europene, derivele anti-democratice s-au accentuat și tarele politicianiste din viața publică românească au devenit mai amenințătoare ca oricând. După ce am consacrat aproape un deceniu luptei contra satelizării mai mult sau mai puțin mascate a României în sfera de influență post-sovietică, brusca „putinizare” - metamorfoza actualei administrații, din populistă în autoritaristă - nu e un fenomen față de care să rămân indiferentă.  
Cat de auzita este vocea femeii in politică?
Fără discuție, nu se poate vorbi serios de democrație dacă mai mult de jumătate din cetățenii României rămân înafara reprezentării politice. Femeile sunt o forță încă insuficient evaluată în dinamica societății noastre. E de-ajuns să privim un mediu tradițional masculin cum e cel al afacerilor ca să constatăm prezența - și anume adesea prezența la vârf – a unor doamne care au dovedit competențe superioare în acest teren cândva rezervat vânătorilor macho. Sectorul ONG-urilor s-ar prăbuși brusc daca n-ar fi animat și adesea condus de femei, învățământul de toate gradele ar suferi pierderi enorme, până la dispariție, iar spitalele ar trebui să-și închidă porțile dacă n-ar mai exista doctorițe și asistente.
Faptul că numărul doamnelor în politică este încă foarte restrâns e o mare nedreptate. Din analiza mea, asta este urmarea unor factori conjugați, care merg de la ipocrizia militanților majorității partidelor politice, care folosesc femeile în politică în loc să le promoveze în mod real, până la refuzul femeilor înseși de a avea încredere în capacitatea semenelor lor în viața politică. De la o vreme, s-au adăugat însă în acest proces câteva ingrediente foarte toxice: promovarea la vârful partidelor și în funcții publice de mare responsabilitate a unui model de starletă pseudo-politică a cărei valoare stă mai degrabă în aparența fizică decât în capacitatea analitică și decizională. Combinată cu alt criteriu la fel de nociv – cel al banilor de care ea însăși sau familia ei dispun pentru a contribui la caseta mai mult sau mai puțin secretă a partidului – la caisse noire, cum spun francezii – această selecție e contra-productivă, după cum se vede cu ochiul liber încă de pe acum. Nu sunt de părere că în poziții de responsabilitate publică ar trebui să ajungă – cum credea Elena Ceaușescu – doar femei supraponderale cu coc. Dar nici nu cred că, la un concurs de chirurgie pe cord deschis, cum este de fapt viața politică românească, singura calitate importantă sunt picioarele grațioase și cât se poate de lungi.
Am avut prilejul, în ultimii 20 de ani, să cunosc nu doar savante, reprezentante de vârf ale mediilor academice, ci și personalități feminine cu un rol important în politica internațională, de la Madeleine Albright și Hillary Clinton la Leni Fischer ori Mary Robinson. Am avut cinstea să fiu prezentată câtorva regine și să stau de vorbă cu multe doamne ministru sau parlamentar. Ceea ce le făcea să se asemene nu era nici aspectul fizic, nici marca de pantofi sau casa de modă la care își lucrau taioarele (destul de stereotipe, de altfel). Era fără nici o îndoială o inteligență cultivată, adesea sclipitoare, totdeauna elegantă, și mai ales capacitatea de a transpune propria lor emotivitate, specific feminină, în decizie politică.
Asta cred că pot aduce femeile în viața politică, o sensibilitate aparte, care le face necesare nu doar ca exponente ale unei psudo-minorități care însumează peste 50% din numărul cetățenilor oricărei țări dezvoltate, ci și pur și simplu ca decidenți politici, administratori corecți și oameni politici îndrăzneți, indiferent de gen.

Ufff!

În fine, Dorel și-a luat vacanță de Paști. Poate îi sparge și lui tată-său un ou încondeiat în creștet și-l mai ține pe-acasă, măcar pînă după coasă.


miercuri, 13 aprilie 2011

Îl cunoașteți pe Dorel?

Eu îl știam doar din reclamele la Coniac Unirea, dar se vede că a ajuns în cartierul meu, și aici a secționat un cablu care asigura 1.200 de conexiuni telefon și Internet. N-aș fi anunțat asta, dar am primit deja vreo 5 telefoane îngrijorate, așa că îi asigur pe toți prietenii mei că eu sînt în bună stare, doar cablul e întrerupt. Pînă cînd se repară, voi fi tăcută ca un sindicalist.

marți, 5 aprilie 2011

Cine reformează educația



SECRETUL FINLANDEZILOR
                                                                                                        de Carlos Manuel Sánchez
Nu este de mirare ca sistemul educativ finlandez este cel mai evoluat si mai bun din lume.
Finlanda este, in acelasi timp, si una din tarile cu cele mai ridicate nivele de trai din lume. In urma perioadei de grava recesiune economica din anii '90, guvernul a hotarit sa dedice fonduri importante educatiei, cercetarii si tehnologiei. Rezultatul: in mai putin de 10 ani, Finlanda a trecut pe primele locuri din lume ca bunastare sociala si bogatie.
Exemplul Nokia. La inceput, un sat cu o singura fabrica, de cizme de cauciuc. Apoi, o fabrica de televizoare. In sfirsit, pe baza aliantei dintre patronat si sindicate, se mizeaza pe telefonia celulara. Astazi sunt lideri mondiali, inaintea Germaniei, Japoniei si Statelor Unite.
De ce este atit de  obisnuit ca in Finlanda, un adolescent normal sa termine primele 8 clase cu medii excelente, vorbind o engleza perfecta si citind o carte pe saptamina?
07:45 - Saili (15 ani) asteapta autobuzul urban care il va lasa la poarta scolii (nu exista autobuze scolare). Autobuzul trece la fiecare 5 minute. Finlandezii incearca sa-i faca pe fiii lor sa fie independenti de mici. Pe foarte putini dintre ei, parintii lor îi duc cu masina pina la scoala. Biletul este subventionat de catre municipalitate. Conform legii, niciun elev nu poate locui la mai mult de 5 km de scoala. In exterior, instalatiile scolii dau o impresie spartana. Niciun muc de tigara, nicio hirtie pe jos, niciun grafitti pe ziduri.
09:15 - Orele de 45 de minute. Finlandezii mizeaza pe studiile de limba materna, matematica si engleza. 75% dintre materii sunt comune in toata tara. Restul il alege scoala, de acord cu profesorii, parintii si elevii. Orele sunt scurte, intense si, mai ales, foarte participative. In interiorul scolii, curatenia este si mai evidenta. Totul pare recent dat in folosinta. Pe banci si pupitre nu sunt semne, si nu se scrijeleste nimic. Scoala este publica si, bineinteles, gratuita, dar cu instalatii demne de un colegiu "scump" din Spania. Salile de cursuri dispun de ecrane gigant de plasma cu TV in circuit inchis, acvariu de 200 de litri cu pesti tropicali, bucatarie completa, dispozitive audiovizuale, aer conditionat, multe plante. Fiecare doi elevi au cite un calculator. O duzina de masini de cusut in sala de croitorie, aparate de sudura, scule de timplarie, schiuri... O sala de sport acoperita, un auditoriu pentru orele de teatru si o sala de mese cu autoservire. Cartile sunt gratuite, materialul scolar e gratuit, mincarea e gratuita.
12:00 - Mincare calda, nutritiva si gratuita. Saili are o jumatate de ora pentru prinz, la restaurantul scolii. Legea finlandeza obliga ca meniul sa fie gratuit, nutritiv, si cu multe feluri de salate si fructe. Se bea apa sau lapte. Costurile le plateste municipalitatea fiecarui oras. Daca orele se prelungesc pina dupa amiaza, scoala are obligatia de a oferi o gustare elevilor.
16:05 - Inapoi acasa, Saili  joaca hockey cu fratele lui mai mic. Nu exista delincventa, strazile sunt sigure. Cind se lasa seara, Saili si fratele lui, care au invatat sa gateasca la scoala, pregatesc cina pentru parintii lor, daca acestia intirzie la serviciu.
18:30 - Cina si sauna (aceasta, de 3 ori pe saptamina) sunt momentele in care familia se afla impreuna. Se converseaza mult, mai ales despre proiectele copiilor, dorintele, progresele si nevoile lor. Dar in aceeasi masura, se fac si planuri de vacanta pentru toata familia, in comun.
20:15 - Temele si la culcare. Copiii finlandezi au foarte multe teme de casa, desi Saili le termina rapid, intr-o ora sau doua, pentru ca de-abia asteapta sa se urce in pat si sa citeasca Harry Potter in engleza. Pentru Saili, scoala este ca un serviciu.
- "Daca un copil doreste sa studieze, poate sa ajunga medic sau judecator sau inginer, chiar daca familia sa este una saraca".
- Educatia fiecarui copil costa statul finlandez 200000 de euro, de la gradinita pina la absolvirea unei universitati. "Sunt banii cel mai bine folositi din impozitele noastre".
Studentii platesc doar cartile si mincarea (2.50 euro la restaurantul facultatii). Apoi, statul îi ajuta sa se emancipeze dindu-le subventii pentru inchirierea unei locuinte si primul salariu.
Elevii au un respect total fata de profesori, si se vede in orice moment politetea in relatiile dintre ei. Nu poarta uniforme, dar sunt intotdeauna simplu si corect imbracati si pieptanati.
Intr-o scoala din centrul capitalei Helsinki, sau dincolo de Cercul Polar, nivelul este acelasi. Sistemul educational nu este elitist si nu urmareste producerea de genii, ci atingerea unui nivel general mediu cit mai inalt.
Temele sunt sfinte. Si este foarte rau vazut ca un elev sa copieze, chiar si de catre ceilalti elevi. Este de neconceput ca un elev sa scoata o fituica la un examen. Cel care ar face-o ar fi izolat de catre restul de elevi. "De ce sa risti, cind poti sa studiezi?" Pe aceeasi linie, ca adulti, nu-si vor imagina ce este evaziunea fiscala. Nu e de mirare ca Finlanda se afla in fruntea tarilor cu cele mai ridicate statistici de transparenta si cea mai scazuta coruptie publica.
- Presedinta Finlandei, Tarja Halonen, licentiata in Drept si profesoara: "Cind îi cert pe studentii mei, le spun ca irosesc banii contribuabililor".
Nu exista repetenti, desi nu exista decit o singura oportunitate de a lua un examen, "pentru simplul motiv ca viata insasi nu se traieste decit o singura data". Se studiaza pina cind se ia examenul, dar promovarea in anul urmator este automata.
"Ziua de lucru" a lui Saili este intensa, de la 8 pina la 3. Orele sunt insa scurte, de 45 de minute. Una dintre recreatii se petrece obligatoriu afara, in aer liber. Se stimuleaza rationamentul critic inaintea memorizarii mecanice. Orele sunt relaxate, cum ar fi cursurile de dansuri de salon, teatru, arta digitala, coafura, arte martiale, hockey, schi de tura, gastronomie, primul ajutor, dulgherie, mecanica sau muzica. Elevii cinta la vioara, chitara electrica sau la ce prefera. Si, inca odata, se incurajeaza gindirea critica si se discuta.
- "Saili inca nu s-a hotarit ce vrea sa faca mai incolo. Chimie, medicina veterinara sau creatie de jocuri video. Il intreb daca este fericit. Fara sa clipeasca, imi raspunde ca da."