Adevăratul Zeus

Din țeasta lui Zeus, asistat de Hefaistos, țîșnește Atena în arme. Nici ea nu seamănă cu EBA!

Marginalii politice

Am urmărit cu mare interes atît reacțiile cîtorva prieteni, cititori ai prezentului blog, cît și reflecțiile independente de cele expuse de mine, dar pornind de la același tip de analiză. Cîteva observații:

1. Prea puțină, cred, îngrijorare în legătură cu ansamblul plănuitei refonte constituționale. Sigur, componenta electorală și codul care ar decurge de aici suscită destule anxietăți, dar în ce mă privește sînt mult mai îngrijorată de ansamblul construcției decît de stucaturile plănuite. Dacă ar exista cu adevărat un plan secret PDL-PSD, aici ar fi acest plan mai nociv decît în simpla croială a legislației electorale.

2. Mă tot întreb dacă dl. Băsescu va persevera sau nu în ideea de a reduce parlamentul la o anexă a președintelui. Dacă perseverează, de ce oare o face? Vrea să lase moștenire - cui oare? - mai multă putere decît a avut el ca președinte, sau cumva mai vrea pur și simplu să fie președinte și după legea cea nouă, "de murături"?

3. Dacă e să păstrăm un echilibru corect între puterile statului, nu avem decît două posibilități demne de a fi luate în considerare: a) un președinte ales direct, cu puteri clar definite - eventual chiar, ca în Franța, abilitat să conducă ședințele de guvern (doar despre asta e vorba, nu?), dar cu un parlament bicameral puternic și el, în care atribuțiile senatului îi chiar modalitățile de alegere ale senatorilor să fie deosebite de cele ale camerei deputatților (v. și articolul de azi al lui Dan Pavel din "Ziua", www.ziua.ro) sau b) un președinte simbolic, ales de parlament, compatibil cu un parlament redus, unicameral.

4. Nu e în interesul democrației în România nici un președinte excesiv de puternic, nici o structură bi-partizană care să reinvente rotativa guvernamentală, pleacă-ai noștri, vin ai noștri, în beneficiul celor două ramuri ale FSN, deghizate în dreapta și stînga. Rezultatul previzibil al unui sistem uninominal pur ăsta e, și UDMR e primul mare perdant, dar nici PNL în actuala formulă nu s-ar simți prea bine. Aș fi însă bucuroasă să aud din mediul politic ceea ce începe să se audă din societatea civilă: dincolo de "Marile maenevre" care ar bloca sau nu asemenea pseudo-reforme, esențială este capacitatea de reziliență și de mobilizare pe care partidele interesate, PNL și UDMR, o pot pune în joc. Nu știu bine ce-i lipsește UDMR pentru a reveni la tradiționalul său scor de cca 7%, poate că, pur și simplu, epuizarea agendei minoritare. Dar PNL are resurse de deschidere, de creativitate și de creștere care zac neutilizate, pentru că PNL nu catadicsește să le caute din ușă în ușă. Dacă se simte prea confortabil la mai puțin de 10%, dacă nu vrea să se reinvente prin redeschiderea unui adevărat dialog cu societatea, va fi înghițit de PDL.

5. Economii în domeniul public? OK: o regîndire sistematică a organigramelor în administrația centrală, de către comisii independente de specialiști în politici publice (pot fi și de import), dar și o reformă a administrației locale, excesiv fragmentată în aceleași unități teritoriale minuscule în care a împărțit țara Ceaușescu. Regiunile - eventual remodelate pornind de la structura tradițională a provinciilor istorice - sînt singurele structuri capabile să reziste competiției din UE pentru fonduri de dezvoltare. 10-12 consilii regionale, în loc de 40+ consilii județene, n-ar reprezenta oare o economie mai importantă decît impozitul forfetar? Și ar avea și virtutea deloc neglijabilă de a mai aerisi baroniile locale. Limitarea cheltuielilor de tip militar care nu au nicio relevanță pentru statutul nostru de membri NATO și UE ar fi o altă sursă, mult mai interesantă decît reducerea cheltuielilor pentru sănătate.

Curajul politic nu este și nu trebuie să rămînă un ingredient retoric monopolizat de Traian Băsescu.

http://www.adevarul.ro/editorial__ovidiu_nahoi/O_provocare_pentru_2010_7_178852114.html

O provocare pentru 2010

• 
  
  
  27 dec 2009
  
  
  
  
• 679 afişări

Guvernele trebuie să construiască nu doar autostrăzi, ci şi spaţii publice.

Ne pregătim să trecem pragul unui an în care cuvântul „modernizare" va domina discursul oficial al Guvernului şi majorităţii care îl susţine. Sună promiţător. Există însă şi riscul ca termenul generos de „modernizare" să se transforme, în timp, într-o lozincă, într-o vorbă de clacă, într-un banc şi subiect de glumă, într-o ocară. Nu ar fi prima dată. Demagogi de toată  mâna deja au golit de conţinut termeni precum „consens", „reformă", „parlamentar", „economie de piaţă", „deontologie", „partid", ba chiar „revoluţie" şi „democraţie". Nu suntem încă la Moscova, acolo unde cuvântul „democrat" echivalează cu o înjurătură. Dar putem ajunge.

Prin „modernizare", România ar trebui să devină o ţară în care oamenii să accepte uşor diferenţele şi în care să-ţi facă plăcere să trăieşti. „Modernizarea" nu trebuie să fie un ciocan de partid, cu care unii să le dea în cap altora. „Modernizarea" nu se face prin ucaz. Nu suntem în Rusia din vremea lui Petru cel Mare, în Principatele Unite din vremea lui Cuza ori în Turcia lui Atatürk. Nu suntem o societate alcătuită dintr-un mic grup de elite proeuropene, o clasă boierească arhaică şi o masă amorfă de mujici. Putem să decidem noi, pentru noi, calea de urmat.

Avem, aşadar, de răspuns la câteva întrebări. Una este legată de modificarea Constituţiei. Am fi nişte naivi dacă am crede că desfiinţarea Senatului şi reducerea numărului de parlamentari înseamnă o reformă adevărată. De fapt, ce fel de stat şi de sistem politic ne dorim? De ce fel de garanţii avem nevoie pentru a ne exercita, în deplină siguranţă, drepturile şi libertăţile? Cum se vor controla una pe cealaltă puterile statului? Ce vom căuta, instituţii funcţionale şi proceduri sau lideri providenţiali? Apoi, avem de găsit modelul de dezvoltare potrivit capacităţilor şi mentalităţilor noastre.  Ar fi bun un sistem de tip japonez, de tip american sau, mai degrabă, unul apropiat de cel din Nordul Italiei? Câte judeţe ne trebuie, de fapt? Sau, mai curând, ne mai trebuie judeţe sau avem nevoie de adunări regionale - şi atunci, are dreptul şi minoritatea maghiară la una? Care trebuie să fie raportul dintre Biserică şi Stat? Ce valori trebuie puse la baza educării copiilor în şcoli?

Sunt doar câteva dintre întrebările la care trebuie să răspundem pentru a găsi împreună calea „modernizării". Nu căutaţi răspunsul imediat. Îl vom găsi la capătul unei dezbateri naţionale, largi, deschise şi sincere. Pentru asta, guvernele următorilor ani trebuie să construiască nu doar autostrăzi, ci şi spaţii publice. Politicienii trebuie nu doar să critice şi să acuze, ci şi să arunce punţi. E greu. Dar merită să dau un sens cuvântului „modernizare".

Inapoi la proză

A trecut Crăciunul, încă nu a sosit Anul Nou, așa că luăm o pauză de jubilație și ne aplecăm asupra mizeriei politice. Am postat adineaori pe Facebook următorul scurt mesaj: Catre toti cei care au aderat la CAUZE: Crin Antonescu presedinte, basescu NU e presedintele meu, Revoluția Bunului simț, etc.
Cred ca ar trebui sa ne unim fortele, findca va trebui sa rezistam cinci lungi ani intr-o atmosfera deloc vesela. Constat ca a inceput ofensiva anti-PNL si anti-Crin. Nu cred ca e posibil sa contribuim la apararea democratiei fara a apara singurul partid care nu descinde direct din FSN. Propun sa realizam un consortiu de CAUZE si sa ne pronuntam prin toate mijloacele accesibile. Astept propuneri, Zoe Petre

Mai elaborat: l-am revăzut cu mare neplăcere pe dl. Cataramă la Realitatea, și mi-e clar că a început războiul intestin în PNL. S-ar putea ca personalitatea dlui Cataramă să pară atractivă în situația actuală, fiindcă practică un soi de realism simplist și o judecată pe termen scurt care poate găsi ecou în micile lăcomii și marile îngrijorări liberale. Pentru dl. Cataramă e important doar ce se întîmplă în următoarele săptămîni și luni, un an e deja prea mult. Pentru dl. Cataramă nici nu se pune în vreun fel problema de a nu urma servil toate imboldurile transmise de electorat, indiferent de consecințe. Dl. Cataramă seamănă prea bine cu dl. Băsescu ca să nu mă îngrijoreze.

Nici în anii de glorie ai Alianței Civice nu credeam că trebuie să ne ferim de putere ca dracul de tămîie. Politica este arta obținerii și exercitării puterii, dar puterea este la rîndul ei un mijloc, nu un scop. Jumătate din electoratul activ l-a refuzat pe dl. Băsescu pe 6 decembrie, așa că dl. Cataramă greșește cînd vrea să convingă acum PNL că nu are de ales și trebuie neîntîrziat să se alieze cu Băsescu. PNL are de ales între soluția mioapă pe care i-o propune dl Cataramă și soluția mai dificilă, dar de mare perspectivă, pe care i-o propune Crin Antonescu, anume aceea de a se situa în fruntea celor 50% care refuză varianta Băsescu.

Riscul nu e neglijabil, căci refonta constituțională comportă nenumărate capcane, și, dacă PSD ajunge să creadă că e în interesul lui să elimine din joc al treilea partid, e posibil ca noile aranjamente constituționale să diminueze drastic cîmpul de acțiune al PNL. Cu toate astea, dacă PNL reușește să cointereseze PSD și UDMR într-o formulă constituțională și electorală care să nu-l scoată din joc, are șansa de a federaliza nemulțumirile contra lui Băsescu și de a se situa în fruntea luptei pentru consolidarea democrației. Atîta vreme cît PNL se vede doar ca partid-balama de cca 10%, riscurile cu care se confruntă sînt enorme. PNL trebuie să se reinvente ca partid de 25-30%, să încheie un nou pact al politicului cu societatea civilă, să pregătească începînd de ieri viitoarele alegeri parlamentare și chiar prezidențiale. Să-și constituie a Shadow Cabinet, cu toată seriozitatea, și să ofere soluții alternative serioase față de soluțiile Boc: nu poate fi prea greu.

Iar Crin Antonescu trebuie să-și caute cu mult mai multă stăruință aliați și în interiorul, și înafara PNL: a dovedit în campania electorală că poate să o facă, trebuie să continue. Problema relațiilor dintre actualul președinte PNL și fostul președinte, dl. Călin Popescu Tăriceanu, nu e deloc simplă, dar ea ar trebui să fie rezolvată de ambele părți în folosul PNL și al democrației în România. Premise există: http://www.tariceanu.ro/Blog/CalinPopescuTariceanu/art/244/Pericolul-bipartidismului-%E2%80%8E.html

Johann Sebastian BACH, Weihnachtsoratorium 1

Ajun de Crăciun

Ce mă emoționează mai profund, ce mă reprezintă mai deplin? Această Naștere bizantină care reinventă simbolistica Omphalos-ului, a Buricului mistic al Lumii...

 

Întrerup seria zeilor antici pentru a celebra Ajunul de Crăciun. E adevărat că, prin părțile noastre, Paștele se ivesc la apogeul unei o sacralități profunde și tragice - pregătită de Postul Mare, de Săptămîna Patimilor - pe care Crăciunul nu o suscită, fiind un timp al jubilației împărțite între duioșia Nativității și bucuria copilăroasă a darurilor sub brad, ca să nu mai vorbesc de alte obiceiuri, și mai păgîne, chiar dacă superficial creștinate, ale Solstițiului de Iarnă. Urme vagi de Saturnalii, reminiscențe din sărbătorile Soarelui renăscut, cîntări de Kalende al căror sensuri rituale divergente se întrețes inextricabil în Colind...

sau Nativitatea mistică a lui Botticelli, ca o clepsidră a Timpului sacru, cu îngerii ei coborîți printre muritori în ceasul unic al Nașterii Domnului?

Sau efigia de carte poștală ilustrată a Moșului din reclamele "lunii cadourilor"? Snobismul intelectual cu care conviețuiesc de cîteva decenii bune mă îndeamnă să recuz această omniprezentă imagine, dar, concomitent și contradictoriu, nu-mi permite să trec cu vederea explozia de popularitate care a însoțit în întreaga lume inventarea brandului Santa Claus, devenit emblema universală a Crăciunului urban și laic în prima jumătate a sec. XX. Ca Moș Crăciun, Ded' Moroz, Moș Gerilă și iar Moș Crăciun, el a luat de fapt locul vechilor simboluri fără a le putea absorbi sacralitatea implicită.

De asta, pe urmele lui Max Weber, vorbim de dezîncîntarea, dez-vrăjirea lumii.

Un apolog

Am primit recent acest grațios apolog, care mi se pare foarte potrivit cu atmosfera festivă a instalării unui guvern nou nouț, drept care îl copiez aici.

Simfonia neterminata 
 
Presedintele unei companii avea un  bilet la "Simfonia Neterminata" a lui Schubert.
Deoarece nu a putut sa mearga, acesta a oferit biletul managerului sau de la departamentul QA (Quality Assurance).
 
A doua zi dimineata, presedintele i-a  cerut managerului sau sa ii spuna ce parere a avut
 despre concert, insa  in locul unor explicatii plauzibile, i s-a oferit un mic raport:
 
1. Pentru o perioada considerabila, cantaretii la oboi nu  au avut nimic de facut.
 Numarul lor ar trebui redus si munca lor  distribuita echipei, reducand astfel momentele de  inactivitate.
 
2. Toate cele 12 viori cantau partituri identice.  Aceasta pare o duplicare ineficienta a muncii, iar numarul membrilor  acestei echipe ar trebui drastic redus. Daca chiar e necesara un  volum sonor mare pentru acele partituri, acesta ar putea fi obtinut 
printr-un amplificator.
 
3. Prea mult efort a fost depus in  cantatul semitonurilor. Aceasta pare o actiune de
 prea mult rafinament  si ar fi recomandabil ca toate semitonurile sa fie "rotunjite" la cea  mai apropiata nota. Daca acest lucru s-ar realiza, atunci s-ar putea  folosi si incepatori in locul oamenilor experimentati.
 
4. Nu e  nici un folos in repetarea de catre corni a partiturilor deja cantate de instrumentele cu coarde. Daca aceste pasaje redundante ar fi  eliminate, durata concertului ar putea fi redusa de la 2 ore la 20 de minute.
 
Acestea fiind zise, putem concluziona ca daca Schubert ar fi acordat atentie aspectelor mai sus mentionate, probabil ar fi reusit  sa isi termine simfonia.
 
Cu stima ,
 John Brownlow,
 QA 
Manager

Zei și eroi

De teamă că, tot alintîndu-l pe Reales cu porecla omagială de Zeus (ca să nu mai zic de Re-Numita Elena, care nu are nici măcar nevoie de poreclă, îi e de-ajuns Re-Numele), o să uităm cum arată de-adevărat zeii și zeițele. am decis să expun zilnic cîte un portret de ființă divină. Comparați, dacă vă dă mîna!

APOLLON

Olympia, sec. V. a. Chr.

Cioc Boc, treci la loc!

Ambrogio Lorenzetti, Allegoria del cattivo governo,

1338-1340, Palazzo Pubblico, Siena.

Contrastul țipător între amintirea și sensurile zilei de 21 decembrie și personajele care populează începînd de azi Președinția și Guvernul României este atît de evident încît ar fi banal să insist. Nici nu se cuvine să spun că n-au murit oameni, la Timișoara, la Sibiu, la Lugoj, la București, ca să ne fie președinte un securist și prim ministru - un activist UTC. Dacă alegerile ar fi fost la adăpost de acuze de fraudă, puteam spune măcar cu cugetul împăcat că așa au vorbit urnele; după cîtă zarvă cu urnele astea, și după cît de strîns a fost votul - trei treimi la parlament, două jumătăți la prezidențiale - nici asta nu putem spune fără ezitare.

Desemnarea echipei guvernamentale, întîi "pe surse", apoi pe bune, a urmat tactica - banală și ea - a anunțării în șoaptă a catastrofelor, vag și parțial corectate de anunțul oficial: așa făcea și Ceaușescu, se zvonea că urmează cinci măsuri idioate, se adevereau doar patru și toți răsuflam ușurați: la Cultură fusese numită, să zicem, Suzănica (o mamaie cît de cît alfabetizată) și nu Diamanta  Laudoniu, cum se zvonea...

Așa și acum: nu dl. Croitoru, această versiune înrăutățită de Prigoană, ci dl. Funeriu, persoană cu un CV academic excelent, va conduce Ministerul Educației și Cercetării. De poimîine poate o să ne întrebăm ce știe dl. Funeriu despre grădinițe și licee de mahala, dar azi avem dreptul să jubilăm, nu?
Adevărul e că, atunci cînd am avut onoarea de a participa la o dezbatere împreună cu d-sa, mi s-a părut mai mult fanatic decît vizionar, dar măcar nu mă jenez să marturisesc cine mi-e ministru.

Doar că dl. Funeriu e pe post de capră, ca-n bancul cu sfaturile rabinului pentru bietul om care trăia la grămadă, cu nevasta, soacra, copiii și rața. Dl. Funeriu e capra care, odată scoasă din cameră, crează senzația de spațiu, de aer curat și chiar de confort, mascînd astfel pentru o vreme sfidarea pe care o reprezintă numirea dlui Oprea sau re-numirea dnei Udrea; ca să nu mai zic de palma pe care am încasat-o toți, în frunte cu Parlamentul României, odată cu re-desemnarea unicului prim ministru dat afarâ din funcție printr-o moțiune de cenzură. Cioc-Boc, treci la loc!

IN MEMORIAM

În zilele de 18, 19 și 20 decembrie 1989, ascultam alternativ Europa Liberă, BBC și Johannes Passion. De atunci, nu mai pot asculta oratoriul acesta fără să retrăiesc ceasurile halucinante de atunci.

IN MEMORIAM

Date biografice

De pe pagina Camerei Deputaților am copiat pasaje din Curriculum Vitae al dlui Cătălin CROITORU, Ministru desemnat al Educației, Cercetării și Tineretului: 

Date biografice

• Data şi locul naşterii: 11 septembrie 1954, Bucureşti;
• Naţionalitate: română;
• Starea civilă: căsătorit, patru copii.

Studii şi specializări

• 1979 - inginer, Maşini Unelte, Facultatea de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice, Universitatea Politehnica Bucureşti;
• 1985 - specializare MICM-CNIAR - "Tendinţe moderne de realizare a sistemelor pentru aeronave";
• 1987 - specializare CEPECA - "Metode si tehnici de orgnizare şi conducere a activităţilor de cercetare şi stimulare a creativităţii";
• 1990 - specializare la Union Leadership Institute AFL-CIO - cu diploma de recunoaştere a contribuţiei la dezvoltarea mişcării sindicale internaţionale;
• 2008 - licenţiat în Ştiinţe Juridice, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Universitatea Creştină " Dimitrie Cantemir" Bucureşti;
• 2008 - Doctorand în Ştiinţe Politice la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative.

Experienţă

• 1980-1981 - inginer stagiar, Intreprinderea de Maşini Electrice Bucureşti;
• 1081-989 (sic!) - cercetător ştiinţific, Institutul Naţional de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică;
• 1990-1991 - inspector general, Ministerul Învăţământului;
• 1991-2006 - cercetător ştiinţific, Universitatea Politehnica Bucureşti;
• Din 1998 - editor, director fondator al revistei "Şcoala Românească";
• Din 2006 - lector universitar, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" Bucureşti;
• Membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării;
• Din 2008 - Coordonator al Comisiei pentru educaţie şi cercetare a Partidului Democrat Liberal.

Prietenii știu de ce?

Nomen

Nomen est omen

N-am scris ieri, prea părea o expediție de pescuit felicitări. Azi pot povesti ceva despre Sfînta Muceniță al cărei nume îl port, și despre care prea puține știu contemporanii noștri, înainte de toate fiindcă are de împărțit aceeași dată, 18 decembrie, cu multe alte personaje sacre: Sf. Sebastian e cel dintîi, dar departe de a fi și unicul. I se adaugă pomenirea lui Modest, arhiepiscopul Ierusalimului,  a Sfinţilor Mucenici Foca şi Ermil, care de sabie s-au săvârşit, a Sfinților Zaheu diaconul și Alfie citețul, a Cuviosului Mărturisitor Mihai Sincelul, aprig luptător contra Împăratului Leon Iconoclastul, a Sfintei Cuvioase Sofia și a Sfinților Patermutie, Coprie și Alexandru, pustnici în Egipt.
Pe de-asupra, și tradițiile despre Sf. Zoe sînt multiple: pentru catolici, care o comemorează fie pe 10 ianuarie, cînd ortodocșii îl pomenesc pe Sf. Grigorie din Nysa, fie pe 2 mai, ea e o martiră creștină din vremea împăratului Hadrian, soția Sf. Hesperus. Împreună cu soțul și cu fiii lor, Kyriakos și Theodoulos, ei erau creștini, și sclavi ai unui senator, Catullus, în cetatea Attalia din Asia Mică. Refuzul repetat de a mînca din carnea sacrificială - testul standard pentru a afla dacă o persoană e creștină, așa cum aflăm din scrisoarea Împăratului Traian către Plinius cel Tînăr, guvernator al Bitiniei - îl face pe stăpînul, altfel destul de indulgent, să-i tortureze pe toți, fii și părinți: zadarnic, căci trupurile lor nu au putut fi consumate de flăcări și se auzeau glasuri de înger care îi slăveau pe mărturisitori (marturoi).  
Mie însă îmi e mai aproape Sfînta Zoe ortodoxă, chiar dacă apare doar ca personaj secundar în suita Sf. Sebastian. Povestea spune că acesta se afla în casa unui oarecare Nicostratos, care îi ținea închiși pe creștinii Markellinos și Markos, cînd o lumină nepămîntească i-a revelat adevărata natură, de s-au spăimîntat necredincioșii de slava feței lui, și șapte îngeri l-au îmbrăcat cu haină strălucită, iar un tînăr prea frumos i-a zis Tu totdeauna cu mine vei fi!
Aura de miracol a revelației e întregită de minunea pe care Sebastian însuși o săvîrșește: Nicostratos avea o nevastă, pe nume Zoe, care nu mai putea vorbi de șase ani din pricina unei boli, dar puterea auzului și a înțelegerii le avea nevătămate. Ea cade la picioarele sfîntului, iar acesta se roagă de dezlegare ca odinioară a prorocului Zaheu, face semnul crucii peste gura femeii, și aceasta reîncepe să vorbească, aducînd laudă Fiului lui Dumnezeu cel viu. Nicostratos se convertește și el, rugînd să fie iertat că-i ținuse prizonieri pe Marcellin și Marcu, și o minune ca aceea văzînd, toți  s-au plecat spre a crede în Hristos. 


Ideea că am fost cîndva mută și doar un miracol mi-a dezlegat vorba mi se pare prin excelență profetică: cînd aveam șase ani și mergeam, cum se spune, pe șapte, din pricina nenumăratelor angine cu care îmi împodobeam performanțele școlare, am fost operată de amigdale; primul lucru pe care l-am articulat cu greu, încă anesteziată pe trei sferturi, a fost Acuma n-am să mai pot vo'bi de loc? Din această combinație între simbolistica heptadei și lvoluptatea cu care mi-am exersat totdeauna locvacitatea a rezultat cu necesitate faptul că asta e unica variantă hagiografică ce mi se potrivește.

Tecucii vă urează

Jale mi-e de tine, Buratino..

Cînd sora mea era mică, apăruse într-o bună traducere și destul de frumos ilustrată (era o vreme a austerității, nu a consumului), istoria lui Pinocchio repovestită de Alexei Tolstoi, Cheița de aur sau minunatele isprăvi ale lui Buratino (în italiană, buratino înseamnă marionetă). Nu stau acuma să disec componenta negativă a acestei parafraze și să mă întreb de ce oare aveau nevoie copiii sovietici - și români, pe urmele lor - de o variantă rusească a cărții lui Collodi. Tolstoiul sovietic era un scriitor respectabil, poate chiar mai mult decît atît, așa că varianta lui era plină de nerv și foarte hazlie. Eu eram alfabetizată, drept care i-o citeam soră-mi, care o adora și recita pe dinafară pasaje întregi, ajunse pînă la urmă în folclorul familiei și al prietenilor apropiați. Unul anume mi-a venit în minte în dimineața asta, acela în care Vulpoiul, străduindu-se să-i intre pe sub piele lui Buratino, se preface că-l compătimește, tînguindu-se Jale mi-e de tine, Buratino, jale...

Spontan, lectura ziarelor de azi mi-a provocat această reacție: cum altfel, cînd:
1. în sondajul ediției electronice a României libere de azi, la întrebarea dacă desemnarea lui Boc e bună sau nu,  răspund că e bună de trei ori mai mulți cititori decît cei care, ca mine, consideră că e rea!
2. constat că aseară n-am văzut o nălucă, ci pe însuși dragul de Boc reloaded, explicînd doct lui Dan Diaconescu și telespectatorilor "televiziunii poporului" OTV care e programul de modernizare a instituțiilor României.
3. aud prin tot felul de medii, inclusiv de masă, că Traian Băsescu e singurul/primul/ etc. președinte care a avut curajul să solicite un al doilea mandat: nici nu-l pun la socoteală pe Ceaușescu, deși aparatul de partid în fibrilație și telegramele de adeziune m-ar ispiti să o fac; dar pe Iliescu unde l-ați ascuns, fraților? Președinte în 1990, președinte în 1992, candidat în 1996, președinte în 2000 - și Băsescu ar fi unicul?
4. îl tot aud pe Zeus însuși tunînd că el nu mai are agendă electorală, și mă trec fiori de groază: dacă, asemeni lui Iliescu (și lui Havel), după ce ne dăruiește o nouă constituție, ne mai dă și alte două mandate? Că doar n-o să-l cred pe cuvînt!
5. citesc editorialul lui Mircea Cărtărescu, un poet pe care îl admir și un editorialist căruia, azi anume, îmi vine cu și mai multă duioșie să-i spun Jale mi-e de tine, Buratino...Cum adică, un om inteligent și infinit talentat ca el poate să scrie că soluția Boc i-ar fi fost impusă lui Traian Băsescu de orgoliul, chiar de ura lui Crin Antonescu?
Lăsînd la o parte faptul că, în protocolul alianței DA, era prevăzut clar că un partid "dă" președintele și celălalt - primul ministru, deci cine vrea să reînvie alianța trebuie cel puțin să explice de ce îi modifică protocolul, raționamentul - enthymema - lui Cărtărescu ar presupune - ce? Să zicem că Antonescu ar fi fost conciliant: avea TB intenția de a desemna un premier liberal, și doar inflexibilitatea liberală l-a întors din drum? Liberalii, oricît de trufași de felul lor, ar fi acceptat să intre la guvernare cu un prim ministru independent: l-a propus oare Băsescu și n-am observat noi?
E zadarnic, nici un raționament logic nu pare să zdruncine împătimirea fanatică a martorilor lui Băsescu. Peste cîteva zile vor publica elogiul în versuri și proză al dnei ministru Udrea bis, victima inocentă a urii liberale. Și să-i mai cred pe înaintașii lor cînd susțin că erau obligați de regim să-i compună ode Elenei Ceaușescu?
Jale mi-e de tine, Buratino..
În aproape 70 de ani de viață, am constatat că nu sînt capabilă de ură: eși asta o infirmitate ca toate celelalte. Dar o aproximare vagă a acestui sentiment mă cuprinde de cîte ori constat că dl. Băsescu are capacitatea singulară de a transforma în oameni vii, adesea inteligenți și de bună credință, în marionete bune de arătat la OTV. Manelizarea inculturii am suportat-o cu umor totdeauna: manelizarea culturii însă mi se pare o crimă.

PS Ieri, joi, și dl. Boc, și dl. Băsescu arborau cravate viorii. Într-o reluare a dezbaterii cu Adrian Năstase din 2004, mi s-a părut că văd la gîtul dlui Băsescu, înflăcărat să-l denunțe pe generalul Oprea drept falsificator de voturi, tot o cravată de culoarea regală a purpurii. Știe el Hrebenciuc ceva..

Spectre solare, spectre politice

 Presa hohotește de rîs pe seama dlui "Violet" Hrebenciuc și a dezvăluirilor lui, demne de Ten Titans, Wonder Woman și alte benzi desenate pentru copii și adolescenți (ușor infantili). 

Nimeni nu rîde de liderii PD-L, y compris El Lider Maximo, care s-au metamorfozat într-o bună joi din lideri portocalii în lideri violeți ?
 

Citiți aici adevărul despre

PURPLE FLAME
THE UNIVERSAL SOLVENT COSMIC FORCE. THE MOST POWERFULL OF THE UNIVERSE.
MASTER SAINT GERMAIN

The PURPLE FLAME is one of the blessings that God granted to the humanity. It is the ideal tool to help us in the physical, material, emocional and spiritual problems. Also called flame of the Pardon and of the Mercy, the PURPLE FLAME represents the vibration of the Holy Spirit. When invoked, its cosmic action is complete, transforming our karma healing our body, spirit and soul, elevating our conscience.

This energy of high vibration penetrates our nervous system, our heart, our brain, thus magnifying our energy and assuring us a better life. This spiritual solvent unequalled has the condition to eliminate the causes of disease problems and to purify our system of all type of emotional and physical problems.

When the PURPLE FLAME enters in contact with our thoughts and negative feelings - stress, anger, depression, it transforms all the negative energies to positive ones. This flame consumes, not only the external manifestation of our karma, as also its roots and causes. It contacts the memory of previous lives, purifying its registers.

Try it! Inject the PURPLE FLAME in the bad habits, and sees them gradually disappear, thanks to its regular use. If dislike yourself, or what you see in others, use the PURPLE FLAME, and see the situations modify in front of your eyes. These modifications are gradual and its results are surprising. Your friends will be the first to say "You are so radiant"!!!

IN THE PRESENCE OF "I AM"
DAILY AFFIRMATIONS

"I AM the Resurrection and Life"
"I AM the Presence that never fails or do anything wrong"
"I AM the Presence of the Divine in every moment"
"I AM the Pure Atmosphere of my World"
"I AM the Power of all Powerfull Gods"
"I AM the Perfect Activity bringing this money to make hands and use, immediately"
"I AM the wealth of God flowing to my hands and use, that can not intervene"
"I AM the Light, the Path, the Truth"
"I AM the Source of Eternal, Youth and Beauty"
"I AM the Presence of the Perfect Health now manifested in all my organisms and in all my organs and cells of my body"

Cărțile de Moș Crăciun 1

De ieri, de cînd ninge, mă lăfăi în amintiri despre Crăciunurile copilăriei și adolescenței. Pe primul loc rămîne bradul din 1944, datorită numărului incredibil de jucării pe care le-am primit atunci. Ionel Moisil, fratele nițel mai mic al mamei (fratele cu adevărat mic, cu 8 ani mai tînăr, era Gică, alintat Giculică de frații mai mari  - George Moisil, unul dintre distinșii profesor de fizică ai Politehnicii din București și excelentul meu partener - de joacă mai întîi, de nesfîrșite conversații pe urmă; Ionel era doar cu un an și un pic mai mic decît mama) era încă, în acea iarnă, directorul Philips România (de asta am avut totdeauna o slăbiciune pentru marca Philips) și fabrica, periclitată de război, producea în subsidiar și jucării de lemn: cărucioare cu "pasageri" care dădeau din cap - cel mai bine îmi amintesc o rață care cobora capul și își mai și deschidea ciocul la fiecare învîrtire de roată - măgăruși înhămați la carete, miei și căței. Toți erau lucrați în lemn rotund și neted, cu roți pline, fără spițe - și erau cel puțin 6 dacă nu mai multe jucării, nu mai era loc sub brad de ele.
În anul acela nu țin minte dacă am primit cărți de Moș Crăciun, dar de Crăciunul viitor - între timp învățasem să citesc - s-a deschis o serie care nu se va mai opri pînă în vremea cînd am devenit eu un Moș Crăciun aducător de cărți pentru copiii mei. Atunci cred că am primit cartea  lui Kenneth Graham, Vîntul prin sălcii, ilustrată de Lena (Lena Constante, sora Vioricăi Moisil și deci cumnata unchiului meu Grigri).  E însă perfect plauzibil, imediat după război, explozia interesului cultural pentru producția anglo-americană ajunsese și la cărțile de copii, așa că tot cam pe-atunci am căpătat și Mary Poppins, tradusă de Ana Canarache, soția unui numismat "de-al bunicului": Constantin Moisil, tatăl mamei mele, era de ani de zile, și avea să rămînă pînă în 1958, la moarte, fondatorul și Președintele Societății Numismatice Române, o societate savantă de modă veche care reușise să adune laolaltă pe cei cîțiva profesioniști ai studiului momedelor și pe cei mai importanți colecționari privați, ale căror comori intrau astfel în circuitul științific. Vasile Canarache se situa cumva la mijloc între aceste categorii: era un colecționar autodidact, dar aspira să obțină statutul unui profesionist, ceea ce se va și întîmpla datorită conexiunilor lui politice cu noul regim. Nu doar că soția lui era sora marelui lingvist și latinist Alexandru Graur, care era în primii ani de după război un personaj politic influent, secretar al organizației PCR din Universitatea din București, dar el însuși făcuse, se pare, mari servicii comuniștilor în timpul războiului, cînd ceda periodic o parte din cota de hîrtie pe care o primea pentru tabloidul lui, Tempo parcă se chema, pentru publicațiile clandestine. Pe de-asupra, avea o moșioară lîngă Mangalia, la 2 mai, vecină cu un lagăr de prizonieri sovietici, cărora le strecura hrană și haine. Așa că, deși nu avea se pare mai mult de 4 clase primare, Canarache a ajuns arheolog cu acte în regulă, ba chiar și director al Muzeului de Antichități din Constanța. Numeroasele-i gafe științifice stau și azi în balanță cu entuziasmul lui constructiv, grandilocvent, dar și avînd o anume grandoare: Muzeul din Constanța îi datorează amploarea, precum și conservarea unor monumente unice - Casa cu mozaic, Tezaurul de sculpturi romane.
Mă întorc: atunci cred că m-am întîlnit așadar cu Mary Poppins, pe care n-am încetat să o îndrăgesc, alături de toate personajele fermecate și fermecătoare ale imaginarului englez, de la Peter Pan la Winnie Pooh și la minunata Alice din Țara Minunilor.
De cîte ori devin prea sentimentală, mă refugiez în pedanteria de a-mi reaminti că Alice din Wonderland e proiecția Alicei Liddle, fiica decanului Liddle, coautor al marelui dicționar grec-englez pe care toți îl alintăm drept "Liddle-Scott".

jocuri politice

De la Nistru pîn'la Tisa...

Aseară, cînd eram aproape să trec pragul către somn, m-a trezit o amintire reapărută fără nici un motiv: în curtea Bibliotecii Academiei, la o țigară în soare, Creția - lucra atunci sub tensiune la reeditarea Ediției Maiorescu (care va apărea în 1989) - îmi spune în joacă: "am găsit cum să republic  "Doina"(asta chiar era o problemă de care orice filolog care se respectă nu poate decît să se cutremure: cum re-publici ediția princeps fără una dintre poezii?). Tipărim "de la Istru pîn'la Tisa" și în erată scriem în loc de I citește Ni!"
Umbra însorită a acelui ceas nu m-ar fi întors din drum, dar mi-am dat brusc seama că nu mi-am pus niciodată pînă acum o întrebare elementară: cum se face că eu, copil al anilor staliniști, știu și azi pe dianfară "Doina" lui Eminescu? Toată copilăria și adolescența am folosit (cu asupră de măsură, recunosc) edițiile populare tipărite de Editura de Stat și de succesoarele sale, deci ediții care exilaseră în uitare poemul. Dar eu îl puteam oricînd recita din memorie, cu muscalii de-a călare cu tot, cu numele interzise - Hotin, Nistru - și cu durerosul vai de biet român, săracul...Într-o străfulgerare, am revăzut volumul masiv pe care cu mari rezerve mă lăsase Lucia, sora tatii, să-l răsfoiesc: gros, aproape cubic, cu o punere în pagină pe care am revăzut-o aidoma în gînd după 65 de ani... Am încercat azi, căutînd pe Internet, să identific ediția (nu era Perpessicius, avea doar un singur volum), dar descrierile din catalogul BCU nu mi-au dat prea multe indicii: să fi fost ediția Ibrăileanu sau Const. Botez - verosimil, Lucia fugise de bombardamentele de la Iași - ori Pillat, ori Călinescu? Am să mă duc într-una din zile la bibliotecă, sînt absolut convinsă că, dacă văd volumul pe care îl țineam în brațe la patru ani, o să-l recunosc imediat.
De aici încolo nu pot decît să reconstitui: cum încă nu știam să citesc (de citit am început abia în anul următor, cînd Lucia se mutase deja de la noi, cu bunica, cu cealaltă mătușă, Adina, și, evident, cu Eminescu), e clar că surorile tatii m-au învățat pe dinafară "Doina" cîndva în toamna lui '44.
Aici judecata mea se desface în două componente ireconciliabile: dacă aș fi un june publicist contemporan, aș admira (indiferent de sex) nobila rezistență prin cultură a celor două tinere doamne. Cum protestau ele față de ocupația sovietică învățîndu-și nepoțica să recite cea mai înalt patriotică poezie a marelui Eminescu...Sau m-aș gîndi, dimpotrivă, ce formă fără fond! Ce fel de rezistență o fi asta, să înveți un copil neștiutor, care habar nu are ce-i aia cenzură, fond special, poem interzis, așa că riscă oricînd să-și pună părinții, în încurcătură, poate chiar în primejdie, recitînd inocent o poezie frumoasă; asta în vreme ce adulții stau la adăpost și  transferă copiilor - copiilor altora! - responsbilitatea protestului.

O fetiță de 4 ani, bucălată și cîrnă, știa să recite "Doina" cap-coadă: ce cumplită lovitură împotriva comunismului! N-aș fi povestit toate astea dacă n-aș avea ades sentimentul că așa luptă și azi "partidele istorice" cu adversarii lor.

Ion Barbu 15 decembrie 2009

o scrisoare găsită

Primesc din partea unui tînăr amic - nu-i dau numele fiindcă nu i-am cerut permisiunea - următoarea scrisoare: 

 

Stimata Doamna Profesoara,

 

Am luat legatura cu toti prietenii mei si cu toti cei ce stiu ca gandesc la fel si cu totii ne simtim de parca am fost condamnati la cinci ani de detentie. Multi dintre ei vor sa plece definitiv din tara. 

Strategia extrem de elaborata a PD-L-ului este inspaimantatoare. Masinaria PSD-ului s-a dovedit a fi o legenda. Campania bunului-simt a fost un esec, e o notiune prea vaga ca sa prinda. La mitocaniile, hotiile pe fata si minciunile sfruntate ale lui base, nu tine cu bunul-simt.

La ce sa ne asteptam de acum? Nu mai e de gluma. Trebuie sa se faca o strategie capabila sa o contracareze, cel putin tot atat de buna.

Va scriu asta ca un semnal indepartat, mesajele circula, dumneavoastra sunteti in legatura cu cei puternici, noi suntem mici. N-as vrea sa fiu inteles gresit, eu nu vorbesc in numele nimanui dar nu putem face toti politica si niciodata nu m-am simtit atat de deprimat cum m-am simtit in ultima luna.

PNL-ul nu pare a avea strategi, comunicatori pe masura, par slabi si neajutorati, ca si cei de la PSD, in fata baseilor. Nu sunt destul de atenti la imagine, parca nu vorbesc intre ei...

I-as trimite mesajul asta direct lui Crin Antonescu dar cine sunt eu?

Ce parere aveti? Eu cred ca asa cum base a strans pe langa el cativa intelectuali de marca, strategi... nu poate face asta si Antonescu in calitate de lider al opozitiei?

Tot despre agresivitate

Ințeleg din discuțiile de ieri de pe toate posturile că a apărut public, pe Youtube, caseta cu care a fost amenințat Mircea Geoană. Nu are nicio umbră de scandal sexual, și înfățișează o scenă din campania 2008 de la parlamentare, anume o doamnă membru PSD care îi înmînează președintelui PSD contribuția sa pentru campanie. Nu văd nimic scandalos în asta, mai ales că doamna în cauză a identificat și în MO rubrica unde contribuția d-sale era înregistrată oficial, și deci nu pot deduce decît că, în măsura în care asta e caseta rău famată, ea conta de fapt pe inducerea în eroare a opiniei publice. Cam ca filmul cu caltaboșii dați și, respectiv, primiți de dnii Mureșan și Remeș: de atunci mă tot întreb ce ar fi fost compromițător în sine în istoria caltaboșului, dacă ea n-ar fi fost însoțită de auto-denunțul unui personaj dintre cele mai suspecte; dar în cazul Geoană nimeni nu pare să volintireze pentru a denunța ceva, dimpotrivă. Ideea era pe semne că, văzînd cum dl. G. numără niște bani, poporul s-ar inflama ca de ceva reprobabil, fără să mai gîndească, tot așa cum "poporul" s-a enervat văzînd că dna Remeș primește niște mezel. Vai de capul nostru!
Nu reputația dlui G. (sau a dnei B.) mă preocupă acum, ci reputația noastră, a poporului care va să zică. A noastră, zic: nici dl. Băsescu nu va reuși mai deplin decît Ceaușescu pe vremuri să mă convingă că eu n-aș face parte din această ectoplasmă cu care ei comunică direct și plenar: poporul. Deocamdată cel puțin, așa cum guvernul preferat al dlui Băsescu e doar "jumătate om călare pe jumătate iepure șchiop" - de Guvernul Boc 1/2 vorbesc - și poporul cu care d-sa comunică e de fapt o jumătate de popor. Cealaltă jumătate comunică cu dsa prin reprezentanții săi liber aleși. Așa că "a se slăbi, monșer!"

Agresivitatea cu si fara haz

Am urmărit emisiunea Danei Grecu de azi, ora 4-6 pm. La ora a doua, o surpriză: dl. Bogdan Balthazar într-o emisiune politică, pentru prima dată după foartă multă vreme. În dialogurile economice de la Money Channel era aproape simpatic, revenit în zona turbulentă a politicului și-a regăsit brusc agresivitatea: dna ministru Andronescu nici n-a mai suflat. Dl. Balthazar a ocupat permanent spațiul, timpul, decibelii, cu cinismul hipertrofiat care mi-a amintit brusc de comunicatele guvernului despre Ionescu, Popescu și Argeșanu. 
Alt amic fidel al lui Petre (Roman, evident), și-a descoperit subit o infinită iubire pentru Traian Băsescu, altfel e la fel de batjocoritor la adresa legilor, a imperativelor constituției, și a explicat energic cum că imperativele crizei economice depășesc orice considerație pentru regulile democrației.
La bursa zvonurilor se aude că BB va fi următorul prim ministru. Un mag de la Răsărit? 

L. Durrell, CASE HISTORY

Last week, Polk-Mowbray's name came up again — we had read of his retirement that morning in The Times. We had both served under him in Madrid and Moscow, while Antrobus himself had been on several missions headed by him — Sir Claud Polk-Mowbray, OM, KCMG, and all that sort of thing.
Talking of him, Antrobus did his usual set of facial jerks culminating in an expression like a leaky flowerpot and said: 'You know, old man, thinking of Polk-Mowbray today and all the different places we've served, I suddenly thought "My God, in Polk-Mowbray we have witnessed the gradual destruction of an Ambassador's soul".'
I was startled by this observation.
'I mean', went on Antrobus, 'that gradually, insidiously, the Americans got him.'
'How do you mean, "the Americans got him"?'
Antrobus clicked his tongue and lofted his gaze.
'Perhaps you didn't know, perhaps you were not a Silent Witness as I was.'
'I don't honestly think I was.'
'Do you remember Athens '37, when I was first secretary?'
'Of course.'
'Polk-Mowbray was a perfectly normal well-balanced Englishman then. He had all the fashionable weaknesses of the eighteenth-century gentleman. He fenced, he played the recorder.'

'I remember all that.'
'But something else too. Think back.'
'I'm thinking . . .'
Antrobus leaned forward and said with portentous triumph:
'He wrote good English in those days.' Then he sat back and stared impressively at me down the long bony incline of his nose. He allowed the idea to soak in.
Of course what he meant by good English was the vaguely orotund and ornamental eighteenth-century stuff which was then so much in vogue. A sort of mental copperplate prose.
'I remember now', I said, 'committing the terrible sin of using the phrase "the present set-up" in a draft despatch on economics.' (It came back gashed right through with the scarlet pencil which only Governors and Ambassadors are allowed to wield — and with something nasty written in the margin.)
'Ah,' said Antrobus, 'so you remember that. What did he write?'
' "The thought that members of my staff are beginning to introject American forms into the Mother Tongue has given me great pain. I am ordering Head of Chancery to instruct staff that no despatches to the Foreign Secretary should contain phrases of this nature." '
'Phew.'
'As you say — phew.'
'But Nemesis', said Antrobus, 'was lying in wait for him, old chap. Mind you,' he added in the sort of tone which always sounds massively hypocritical to foreigners simply because it is, 'mind you, I'm not anti-American myself — never was, never will be. And there were some things about the old Foreign Office Prose Style — the early Nicolson type.'
'It was practically Middle English.'
'No, what I objected to was the Latin tag. Polk-Mowbray was always working one in. If possible he liked to slip one in at the beginning of a despatch. "Hominibus plenum, amicis vacuum as Cato says," he would kick off. The damnable thing was that at times he would forget whether it was Cato who said it. I was supposed to know, as Head of Chancery. But I never did. My classics have always been fluffy. I used to flash to my Pears Encyclopedia or my Brewer, swearing all the time.'
'He sacked young Pollit for attributing a remark in Tacitus to Suetonius.'
'Yes. It was very alarming. I'm glad those days are over.'
'But Nemesis. What form did he take?'
'She. old man. She. Nemesis is always a woman. Polk-Mowbray was sent on a brief mission to the States in the middle of the war.'
'Ah.'
'He saw her leading a parade wrapped in the Stars and Stripes and twirling a baton. Her name was Carrie Potts. She was what is known as a majorette. I know. Don't wince. No, he didn't marry her. But she was a Milestone, old fellow. From then on the change came about, very gradually, very insidiously. I noticed that he dropped the Latin tag in his drafts. Then he began to leave the "u" out of words like "colour" and "valour". Finally, and this is highly significant, he sent out a staff circular saying that any of the secretaries caught using phrases like quid pro quo, sine qua non, ad hoc, ab initio, ab ovo and status quo would be transferred. This was a bombshell. We were deprived at a blow of practically our whole official vocabulary. Moreover as he read through the circular I distinctly heard him say under his breath: "This will pin their ears back."
You can imagine, old fellow, I was stiff with horror. Of course, the poor fellow is not entirely to blame; he was fighting the disease gamely enough. It was just too much for him. I found a novel by Damon Runyon in his desk-drawer one day. I admit that he had the good taste to blush when he saw I'd found it.
But by this time he had begun to suffer from dreadful slips of the tongue. At a cocktail party for instance he referred to me as his "sidekick". I was too polite to protest but I must admit it rankled. But there was a much more serious aspect to the business. His despatches began to take a marked transpontine turn. By God, you'll never believe it but I kept coming across expressions Like "set-up", "frame-up", "comeback", and even "gimmick". I ask you — gimmick.' Antrobus blew out his breath in a cloud of horror. 'As you can imagine,' he went on after a pause, 'the FO was troubled by the change in his reporting. Worst of all, other Ministers and Ambassadors junior to him and easily influenced showed some disposition to copy this sort of thing. Finally it got to such a pitch that all despatches before being printed in Intel-summary form had to pass through a sieve: they established an office in the Rehabilitation section specially for deformed English. Then you remember the Commission on Official English and the book called Foreign Office Prose — How to Write It?'
'Yes. One of the worst-written books I've ever read.'
'Well, be that as it may, it was the direct outcome of Polk-Mowbray's activities. It was a last desperate attempt to stop the rot, old man. It was too late, of course, because by this time that dreadful Churchill chap was wandering all over the globe in a siren suit waving a Juliet at everyone. I need hardly add that Mowbray himself ordered a siren suit which he referred to as his "sneakers". He used to potter round the Embassy grounds in them — a bit furtively, of course, but nevertheless . . . there it was.' Antrobus paused for a long moment as he sorted out these painful memories. Then he said grimly, under his breath, and with dark contempt: 'Faucet, elevator, phoney. I ask you.'
'Yes,' I said.
'Hatchet-man . . . disc-jockey . . . torch-singer.'
'Yes. Yes. I follow you.'
'It was terribly sad. Poor Polk-Mowbray. Do you know that he went to a Rotary meeting in a hand-painted tie depicting a nude blonde and referred to it in his speech as "pulchritudinous"?'
'Never.'
'He did.' Antrobus nodded vigorously several times and took a savage swig at his drink. 'He absolutely did.'
'I suppose', I said after a moment, 'that now he is retiring he will settle over there and integrate himself.'
'He was offered a chance to go to Lake Success as a specialist on Global Imponderables, but he turned it down. Said the IQ wasn't high enough — whatever that meant. No, it's even more tragic. He has taken a villa outside Rome and intends to summer in Italy. I saw him last week when I came back from the Athens Conference.'
'You saw him?'
'Yes.' Antrobus fell into a heavy brooding silence, evidently stirred to the quick. 'I don't really know if I should tell you this,' he said in a voice with a suspicion of choking in it. 'It's such a nightmare.'
'I won't repeat it.'
'No. Please don't.'
'I won't.'
He gazed sadly at me as he signed his bar slips, waiting in true Foreign Office style until the servant was out of earshot. Then he leaned forward and said: 'I ran into him near the Fontana, sitting in a little trattoria. He was dressed in check plus-fours with a green bush jacket and a cap with a peak. He was addressing a plate of spaghetti — and do you know what?'
'No. What?'
'There was a Coca Cola before him with a straw in it.'
'Great heavens, Antrobus, you are jesting.'
'My solemn oath, old man.'
'It's the end.'
'The very end. Poor Polk-Mowbray. I tried to cringe my way past him but he saw me and called out.' Here Antrobus shuddered. 'He said, quite distinctly, quite unequivocally, without a shadow of doubt — he said: "Hiya!" and made a sort of gesture in the air as of someone running his hand listlessly over the buttocks of a chorus girl. I won't imitate it in here, someone might see.'
'I know the gesture you mean.'
'Well,' said Antrobus bitterly, 'now you know the worst. I suppose it's a symptom of the age really.' As we sauntered out of his club, acknowledging the porter's greeting with a nod, he put on his soft black hat and put his umbrella into the crook of his arm. His face had taken on its graven image look — 'a repository of the nation's darkest secrets'. We walked in silence for a while until we reached my bus stop. Then he said: 'Poor Polk-Mowbray. In Coca Cola veritas what?'
'Indeed,' I said. There could not be a better epitaph.

Ce vor zeii?

PNL ezită între Scylla și Charibda: să rămînă fidel alianței electorale cu PSD (și UDMR, în măsura în care UDMR rămîne ea însăși fidelă acesteia), în perspectiva foarte discutabilă a unui guvern impus de parlament,  sau să accepte invitația insistentă a PD-L, și să ajungă cu certitudine la o guvernare agreată/ manipulată de Băsescu? Vorba eroului tragic confruntat cu două opțiuni - una mai rea decît cealaltă, ti draso, ce să fac? Protagonistul lui Eschil alege îndeobște soluția care nu-i mînie pe zei, cu riscul de a fi învins de oameni.

Ce vor zeii?  Dacă facem apel la memorie, constatăm că același PNL a mai fost aliat și cu PD, și cu PSD: același fondator al Alianței DA cu PD, ba chiar unul mai "pur", a participat la guvernare alături de FDSN în 1991/1992, în guvernul Stolojan (după care, ce-i drept, a rămas înafara parlamentului); tot PNL a trădat CDR în 1999, cînd Valeriu Stoica a negociat supraviețuirea liberalilor cu Adrian Năstase, al cărui guvern minoritar l-a susținut în parlament pînă ce Năstase și-a colectat parlamentarii necesari pentru a avea 50+1%. Una peste alta, avatarurile succesive ale PSD i-au mai înghesuit pe liberali cînd erau la putere, dar i-au tolerat. Abia în 2003 și 2004 PNL s-a aliat cu PD, care i-a răsplătit contribuția la victorie tîrnosindu-i Primul Ministru și pe toți miniștrii în păr, provocîndu-i scindarea și străduindu-se să-l canbalizeze cu totul.

În ciuda amneziilor de circumstanță ale "martorilor lui Băsescu", sorgintea comună a PDL și a FSN, sau măcar  amintirea cît se poate de proaspătă a concubinajului lor în guvernul Boc, ar trebui să anuleze în imaginarul nostru comun pretinsa falie dintre cele două partide. Le-am numit cîndva "aripa Bască", după semi-proletarul acoperamînt electoral favorizat de Iliescu, și "aripa Armani", e evident de ce; azi le-aș degrada la "aripa Vanghele"și, inevitabil, "aripa Cocoș".

Nu e vorba aici de moralitate; nici una dintre alternative nu e mai morală decît cealaltă, decît în măsura în care supraviețuirea unui partid istoric este totuși și o opțiune de moralitate politică. Zeii nu vor mai nimic, doar oamenii sînt înspăimîntați de jihadul PDL, de o violență fără alt precedent în societatea românească înafara epurărilor comuniste din anii 1946-1953. PDL nu iartă nimic, nici directorii de grădinițe, nici pe Irinel Popescu - și abia au început! Să vedeți cum vor arăta reducerile de personal în instituțiile bugetare, aplicarea prevederilor Legii Educațieiși alte minuni de același calibru.

 O previziune sinistră, dar nu imposibilă, pornea de la teza lui C.T. Popescu după care, înafara scurtului și prea puțin previzibilului episod Constantinescu, bătălia ultimilor 20 de ani s-a dat între politrucii din PSD și securiștii din PD și L. Corolarul acestei ipoteze este următoarea predicție: în al doilea mandat Băsescu, PD-L va fi absorbit de PNȚCD, căruia îi va prelua integral și numele, nu doar identitatea, devenind astfel el însuși un partid istoric. PSD s-a revendicat deja de la partidul lui Gherea. Cu cine se va alia atunci partidul Brătienilor?

Adevărul despre revoluție (1)

Opinia publică solicită de 20 de ani elucidarea responsabilităților, pe de-o parte pentru cei uciși și răniți din 16 decembrie pînă pe 22 decembrie la prînz, pe de alta - pentru mult prea obscurele evenimente declanșate pe 22 decembrie spre seară și transmise LIVE de televiziunile întregii lumi.

În ordine cronologică, primele cercetăril în acest sens după procesele sumare ale Ceaușeștilor și cele ale înalților lor demnitari din prmele luni după evenimente au fost  inițiate de Parlament, prin intermediul Comisiei care a investigat evenimentele din decembrie 1989. Aceste cercetări au dezvăluit în mare măsură nu atît evenimentele, cît faliile și așteptările foarte divergente din societate. Reacția față de lucrările acestei comisii a fost în genere negativă în mass-media, lăsînd impresia - falsă - că nu a avut de fapt nicio finalitate reală, și că a izbutit doar să exonereze formal responsabilitatea Guvernării provizorii în frunte cu Ion Iliescu (ceea ce era inacceptabil pentru cei mai mulți dintre opozanții regimului nou instalat). De fapt, dacă citim azi sutele de pagini ale Comisiei Parlamentare, ne dăm seama că o mulțime de adevăruri parțiale s-au spus atunci și că, în ansamblu, rezultatele cercetărilor nu sînt deloc neglijabile, dar că intervențiile cîtorva protagoniști de vîrf au fost suficiente pentru a deplasa cîteva accente importante: de la Amată la Securitate (ceea ce consuna cu obsesiile secrete ale societății românești), de la revoltă la revoluție, dar și invers, de la revoluție la revoltă.

Să mă explic: ceea ce ancheta parlamentară nu a reușit să pună în lumină a fost rolul nefast al Armatei, atît între 16 și 22 dec., cît și mai ales în Revoluția "în direct", precum și componenta insurecțională a revoltei din 16-21 decembrie, probabil fiindcă nu am încetat să fim obsedați de formule prefabricate - revoluție de catifea, tineri cu piepturile goale, Armata e cu noi! etc. Pe de altă parte, într-o societate obsesiv preocupată de comploturi, forțe invizibile, mari mașinații externe, etc., ideea că factorul dominant al evenimentelor din decembrie 1989 a fost unul exterior și secret a devenit foarte repede extrem de populară. Paradoxal, românii revoltați contra lui Ceaușescu au căzut în plasa alegațiilor acestuia despre "agenturili" străine. Șoapte despre adevărurile secrete deținute de dictatorul hulit, dar în continuare supra-evaluat de-a valma cu Securitatea lui cu tot, nu au încetat să circule în mass media: că ar fi fost vorba de KGB sau, încă și mai palpitant, de o combinație între CIA și serviciile maghiare, cu sau fără contribuția rușilor (o teză pe care chiar prietena mea Catherine Durandin a susținut-o la un moment dat), ideea că românii nu au fost de fapt decît o masă amorfă de manevră într-un joc al Marilor Puteri, e consonantă cu imaginarul tradițional care amestecă autoderiziunea, neputința și iresponsabilitatea în mitul unui popor înafara istoriei. Ea nu e însă consonantă cu realitatea.

Alte cercetări nu s-au făcut pînă în 1997. Ca și în cazul mineriadei din 1990, dosarele pe care Parchetele, Militar și Civil, fuseseră obligate să le deschidă se încheiaseră invariabil cu NUP. Abia numirea lui Sorin Moisescu în funcția de Procuror General și atribuirea Dosarului Revoluției lui Dan Voinea a declanșat efectiv cercetările. Dan Voinea a interogat personal miile de victime supraviețuitoare ale evenimentelor, precum și familiile și apropiații celor uciși, a consultat toate documentele forțelor armate - jurnale, registre, procese verbale de predare-primire a muniției - alcătuind mii de pagini de dosare și reconstituind la propriu oră cu oră toate evenimentele, mișcările personajelor, întîmplările, ordinele...

Între 2001 și sfîrșitul lui 2004, cercetările echipei de procurori militari conduse de Dan Voinea au fost blocate. Ele au fost reluate în 2005, dar în 2008, în urma modificării Codului de procedură în sensul transferării cercetărilor care implică și militari, și civili, de la Parchetele militare la cele civile, echipa s-a dizolvat, nu însă înainte de a fi încheiat dosarele cele mai importante. În prezent, dl. Voinea își continuă activitatea în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului condus de dr. Marius Oprea.

Platon

Lipsiți, vreme de mai multe generații, atît ei înșiși, cît și copiii lor, de cele mai elementare mijloace de subzistență, cu mintea mereu încordată doar către satisfacerea nevoilor lor elementare, și doar despre ele vorbind, nu le-a mai păsat de cele întîmplate înaintea lor (Platon, Critias 109d-110 a2, cf. Timaios 23 a-c)

Mădălin Guruianu: POLITICĂ, NU POLITICIANISM !

Mădălin Guruianu: POLITICĂ, NU POLITICIANISM !

Decădere

Cum e posibil ca, de dragul lui Traian Băsescu, un intelectual rafinat să comită o asemenea enormă eroare de gust ca aceea de a vorbi despre casete porno cu candidații la președinție care îi displac? Lăsînd la o parte eroarea deliberată de judecată, care l-a făcut să pretindă că reacția confuză și apoi jurămintele decupate savant ale dlui Băsescu n-ar proba că palma dată unui puști (sau nevestei) ar fi mult mai verosimile decît vor să recunoască amicii președintelui, să decazi de la Ochii Berenicei la un pretins act sexual al lui Mircea Geoană e de o vulgaritate dezgustătoare. Rinocerizarea este marele risc la care ne supune Traian Băsescu.

marginale la actualitatea politică

România post-electorală seamănă mult prea bine cu România pre-electorală. Iar lăsăm pe seama Curții Constituționale decizii care o depășesc, iar pîndim cu prea multă voluptate toate intrigăriile și ne bucurăm peste poate de toate trădările. Păcat de toate discursurile despre un alt fel de politică.
E la fel de evident că Traian Băsescu ar trebui să se reinvente și că nu o va face. Excelent articolul lui Cristian Pârvulescu din Cotidianul, http://www.cotidianul.ro/divide_et_impera-105116.html, foarte interesantă analiza lui Mircea Kivu din România Liberă, http://www.romanialibera.ro/a172072/ceea-ce-a-facut-diferenta.html
Între timp, Curtea de la Haga a început să judece procesul independenței Kosovo, SUA sînt din nou arătate cu degetul pentru utilizarea necontrolată a firmelor private de agenți de securitate, de data asta în Afganistan, dar pe noi ne doare capul de atîta absență/prezență a guvernului României oricare ar fi acela.

umor fără cuvinte

Despre candidați (2)

Oricît ar părea de insubzistent, Mircea Geoană are cîteva calități absolut notabile: e contrariul unui lider conflictual, și asta are toate șansele să reprezinte o vacanță pentru noi toți; are o excelentă educație de-acasă, nu e mitocan nici cînd se înfurie, ceea ce iarăși e odihnitor. I s-a repetat mereu, pe urmele lui Iliescu (care n-o să-l ierte niciodată, chiar dacă disciplina de partid îi impune o conduită rezervată), epitetul ornant cu care l-a gratulat acesta. O caricatură a lui Mardale din "Cațavencu" de pe 2 decembrie 2009 are pe această temă un text care mi s-a părut genial: Băsescu a făcut pe deșteptul și pierde, Geoană a făcut pe prostul și cîștigă.

Despre candidații 2009 (1)

Nu reiau aici ce am scris și spus public despre Traian Băsescu încă din 2004. Fără vehemența lui Emil Constantinescu: nu aveam cum să împărtășesc reacția lui de om jignit dincolo de orice limită suportabilă, nu de ceea ce i-ar fi făcut TB, ci de ceea ce era viitorul președinte al României - un mandat la care el își cîștigase accesul cu un enorm efort politic și personal, și pe care îl exercitase cu o nobilă supunere față de legi -  am denunțat de la bun început și umorile destructive, și impostura liderului "de dreapta" care se opusese cu violență oricăror măsuri reparatorii pînă la alegerile din 2000, cînd promisese subit proprietarilor din București, ca primar, restituirea rapidă a proprietaților doar pentru a restitui de fapt mai puțin de 3% din ele.

Necazul era că, după sceneta lăcrămoasă cu "Dragă Stolo", rămăsese singur în fața lui Adrian Năstase, a cărui sufocantă prezență între 2000 și 2004 era prea mult nu doar pentru mine, ci pînă și pentru Ion Iliescu. Drept care am scris mai mult contra lui Năstase decît contra lui Băsescu pînă la alegeri. După asta însă nu m-am mai abținut. Recitind editorialele din acești cinci ani, realizez însă că, pe măsură ce era mai adulat, el aluneca pas cu pas către populismul feroce de azi, pe care nici eu nu-l evaluam în enormitatea lui.

Băsescu a încercat - cu cît succes, vom vedea mîine - o operație foarte riscantă, aceea de înlocuire a unui electorat cu altul. Ales cu o slabă majoritate de electorat urban, dinamic și activ, el s-a orientat sistematic către "resturile zilei" ca să zic așa: electoratul rămas liber după degringolada PSD și  PRM (împrumutat o vreme parțial lui Becali). În opinia mea, aceste segmente incompatibile s-ar fi respins reciproc, dacă nu intervenea suspendarea președintelui - un experiment semnificativ politic, dar foarte costisitor la nivel popular, care l-a aureolat drept victimă pe Băsescu și i-a deschis acestuia calea triumfală spre peronismul florid și fățiș de azi.

Ceea ce mi s-a părut foarte alarmant în toți acești ani este însă faptul că, înainte și după suspendare, înainte și după condamnarea discursivă a comunismului, Traian Băsescu s-a bucurat de o susținere care a supraviețuit tuturor acestor derapaje din partea unei părți mult mai consistente decît ne puteam aștepta a unui electorat educat, cîndva foarte critic față de orice președinte, fie el Iliescu, fie Constantinescu. Dacă aș accepta ipoteza adesea exprimată de colegi și prieteni, cum că aceștia sînt motivați de considerente materiale, ar fi simplu. Convingerea mea e însă că sîntem în fața reacției foarte complicate față de un lider charismatic, și că asta sporește enorm gradul de risc pe care personajul ca atare îl reprezintă.

Mai popular, "amorul este orb", și intelectualii de ambe sexe care și-au pierdut uzul rațiunii critice în ultimii ani sînt îndrăgostiți în sens literal de Băsescu, cu tot ce chimia subtilă și orbitoare a Erosului presupune. Cei ce nu sînt înamorați de el, ci doar "oportuniști de onoare", care nu pot scuipa imediat acolo unde au pupat, au început de mult, pe furiș, să ia distanță. Cei care îl eroizează încă se vor prăbuși odată cu el.

ilustrație în text

Am decis să însoțesc cu imagini textele pe care le public pe blog. Il rog pe maestrul Ion Barbu, bunul mei prieten, să-mi îngăduie să memorez cîteva dintre fermecătorele lui comentarii politice.

Pe marginea dezbaterii din seara de 3 decembrie 2009

Orgoliul nemăsurat al unor personaje supravoltate, ca SOVântu sau Patriciu: nu rabdă să nu se expună public, cu orice risc, inclusiv cel de a da apă la moară dușmanilor! Sigur, te întrebi ce i-a trecut prin minte lui Geoană să se relaxeze taman cu/la Vântu, dar și ce i-a prisosit lui Vântu să intre în direct pentru a evoca duioasa-i amiciție cu Geoană...Freud ar avea de mîncat aici o pîine, ca să nu mai vorbesc de marii experți în hubris - Eschil sau Euripide.
Pe de altă parte, poetic justice: Băsescu pierde jalnic în episodul cu jurămîntul tocmai fiindcă mai păstrează reziduuri de teamă de Cel de Sus și nu îndrăznește să jure strîmb. Ca la o ordalie medievală, sucește formularea cu speranța că nu-l va fulgera Domnul: mi-a amintit de episodul din Romanul lui Tristan, cînd Isolda urma să jure că e fidelă regelui Marc și apoi să calce pe cărbuni aprinși. Tristan, deghizat în cerșetor, o trece un pîrîu în brațe, și ea jură că, înafară de soțul ei legiuit, și de cerșetorul de adineaori, nici un alt bărbt nu a atins-o vreodată. Evident, cărbunii aprinși dovedesc că nu a mințit...
Aveam cîndva o menajeră care fura bani de cîte ori putea. Odată a sărit calul și mama a decis să renunțe la ajutorul ei, dar Garofina a început să se jure pe ochii ei, pe mormîntul maică-si. O bărînă care asista la scenă a provocat-o să jure pe sănătatea copilului, ceea ce a redus-o brusc la tăcere. Pentru copil se temea de-adevărat.

conferința internaționalâ 1989: ANUL CARE A SCHIMBAT LUMEA. VIZIUNEA PROTAGONIŞTILOR SCHIMBĂRII ASUPRA VIITORULUI EUROPEI

Ieri, în sala Șincai a senatului, conferința internaționalâ 1989: ANUL CARE A SCHIMBAT LUMEA.  VIZIUNEA PROTAGONIŞTILOR SCHIMBĂRII ASUPRA VIITORULUI EUROPEI , organizată de Fundația Română pentru Democrație. Au participat dr. Jelio Jelev, preşedintele Bulgariei (1990-1997), liderul mişcării anticomuniste din Bulgaria, Jan Carnogursky, primul prim ministru al Slovaciei (1991-1992), dizident anticomunist, semnatar al Cartei 77, Arnold Ruutel, preşedintele Estoniei (2001-2006), Petru Lucinschi, preşedintele Moldovei (1996-2001) și Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe, Republica Moldova. Au transmis mesaje de salut Vaclav Havel (pentru cei ce eventual nu știu: inițiatorul cartei 77, primul președinte al Cehoslovaciei, apoi al Cehiei) Stepan Mesic, preşedintele Croaţiei (2000-prezent), Arpad Gonz, scriitor maghiar disident, participant la revoluția din 1956, preşedintele Ungariei (1990-2000), Kiro Gligorov, primul preşedinte al Republicii Macedonia  (1991-1999), Peter Stoyanov, preşedintele Bulgariei (1997-2002), Viktor Orban, prim ministru al Ungariei (1998-2002), Mircea Carp, director al secţiei române la posturile de radio Vocea Americii şi Europa Liberă.

De un deosebit interes s-au dovedit a fi comunicările ES Jan Carnogursky, disident slovac și prim ministru al Slovaciei, despre transformarea "primăverii de la Praga" în mișcare anticomunistă, precum și cele ale președinților Kiro Gligorov, una dintre  puținele personalități în viață care l-au întîlnit pe Stalin, reformator al economiei Iugoslaviei, primul președinte al Macedoniei independente, supraviețuitor prin miracol al unui atentat, și Petru Lucinschi, care era în 1989 membru al BP al PCUS, adjunctul lui G. Iakovlev (autorul reformei Gorbaciov - perestroika și glasnost'), care, în decembrie 1989, în timpul congresului PCUS care avea loc chiar în zilele revoluției, a monitorizat evoluția din România. Președintele Emil Constantinescu a adus argumente solide în sprijinul ideii că revoluția română din 16-21 decembrie 1989 a fost o revoluie autentică - spontană, fără provocări externe, transformată pe alocuri în insurecție victorioasă (la Timișoara, București, Brașov, Sibiu) și generînd partide democratice și programe politice anti-comuniste. Această revoluție trebuia să fie ocultată de echipa care s-a autoproclamat deținătoare a puterii în după amiaza lui 22 decembrie, și care a pus în scenă "revoluția în direct" pentru a se legitima.

În parte, asta scriam și eu anul trecut în cartea publicată la Paris în colaborare cu Catherine Durandin, Roumanie post 1989, dar nu dispuneam atunci de datele concrete referitoare la insurecție și programe politice pe care dl. Constantinescu le-a obținut foarte recent.

În deschiderea lucrărilor, o scurtă alocuțiune a lui Geoană în calitate de gazdă (sala e în admnistrarea Senatului) - surprinzător de bună: respirație largă, înțelegere superioară a rolului României în S-E Europei.

INCIPIT

După ce m-am întrebat de nenumărate ori la ce servește un blog, iată că m-am convertit la această nouă religie, cea a comunicării directe: fără intermediari, fără garanți, dar cu posibilitatea unui răspuns de care litera tipărită îi ferește cel mai adesea pe autori.
De ce un blog? Probabil fiindcă, despărțindu-ma, după aproape 9 ani, de editorialul săptămînal de la "Ziua", nu mă pot despărți cu totul și dintr-o singură mișcare de obiceiul de a le scrie. Să vedem dacă va dura.