Tot despre legea educației

In "Tribuna Invațamântului" va apărea următorul text pe care l-am scris ca reacție la Legea educației. După ce l-am plivit de epitete agresive și de accente prea vehement polemice, el arată astfel:
Pe marginea unei dezbateri fără finalitate: Legea educației
Prof. dr. Zoe Petre
Am intitulat în acest fel textul meu fiindcă Legea Educației, pe care guvernul Boc se grăbește at]t de tare să o treacă prin Parlament, nu a avut parte de fapt de o dezbatere pe măsură. Educația e o problemă care interesează nu numai acea treime din societate care are pe cineva în sistem, fie el profesor, elev sau student. Ea interesează întreaga națiune, căci de educația de azi depinde destinul României de mâine. Faptul că actuala putere își asumă responsabilități care grevează soarta generațiilor succesive pentru multe decenii de aici înainte fără a accepta sugestiile nimănui este o formă de impaciență față de procedurile democratice la care nu putem subscrie, așa încât ne exprimăm punctele de vedere cu privire la lege, chiar dacă știm că acestea nu sunt luate în seamă de inițiatori.
Proiectul de lege a educației pornește de la principiile descentralizării, care sunt, în esența lor, necesare dezvoltării sistemului, ca și cele referitoare la formarea continuă. De la principii însă la realitate este, cum știm cu toții, un drum mult prea lung, și, de exemplu, mă întreb cum se va împăca școala cu o administrație locală adesea coruptă și hiper-politizată, sau cu nivelul de educație deficitar al primarilor și al multora dintre părinții din medii rurale sau suburbane. Legea nu prevede nici o instanță de arbitraj care să poată rezolva, să zicem, situația unui profesor sever și competent în fața unor părinți ori autorități învățate să poruncească, și care au – din nou, ca în anii ’80 ai secolului trecut, când, pentru inspecțiile de grad, trebuia să avem aprobarea secretarului comunal al PCR – dreptul de a decide soarta cadrelor didactice.
De asemeni, legea cuprinde câteva măsuri pozitive pentru diferitele grade ale sistemului de învățământ, cum ar fi, de pildă, normele referitoare la clasificarea instituțiilor universitare funcție de nivelul de competență al corpului profesoral sau cele care privest finanțarea multianuală a învățământului de diferite grade. Dincolo însă de asta, legea are câteva probleme grave de concepție.
1. Legea nu e deloc preocupată de formarea și de educarea viitorilor cetățeni. Exigențele pregătirii generațiilor viitoare pentru democrație, civism și valorile acestora sunt absente din corpul legii. Repetata referire la adecvarea școlii de toate gradele la imperativele pieții și predominanța acestui criteriu în definirea tuturor formelor de învățământ nu poate ține loc de imperativele educației unor cetățeni maturi, dotați cu gândire critică. Legea evacuaează valorile formative esențiale ale cunoașterii și transformă procesul educativ într-o producție de bunuri umane vandabile.
Viziunea utilitaristă asupra formării resursei umane este contrară ideii de societate a cunoașterii și incompatibilă cu acestă idee centrală a tuturor proiectelor de dezvoltare propuse de societățile cele mai avansate ale lumii. Concentrarea excesivă asupra competențelor de utilizare riscă să elimine din formarea viitoarelor generații orice formă de cultură, și să creeze generații succesive de roboți incapabili de o atitudine civică și profund nefericiți. Sub acest aspect, transformarea bacalaureatului într-un examen de competențe este reducționistă și primejdioasă pentru întregul sistem. Dobândirea de competențe, fie ele 8, 10 sau oricâte s-ar stabili - este o condție necesară a sistemului; ea e însă departe de a fi condiția lui suficientă.
Dincolo de orice axiologie, dacă vrem să pregătim tânara generație pentru o societate a cunoașterii, în care progresele științei și tehnicii fac imposibil de prevăzut azi ce cerințe va avea piața peste 5 ani, trebuie să încercăm să oferim tinerilor o formație de bază solidă și flexibilă, care să le dea instrumente de adaptare.
2. Legea este, în aparență, preocupată să scoată educația de sub imperiul politicului. Dar aceasta e o simplă aparență, fiindcă de fapt legea deschide larg calea subordonării educației fa’ă de puterea politică.
Legea prevede, generic, că instituțiile de învațământ publice sau particulare... sunt persoane juridice de utilitate publică, au caracter non-profit si sunt apolitice. și interzice ca directorii de școli să fie, pe durata mandatului, membri ai unor partide, ceea ce e absolut cosmetic: nu e nevoie ca directorul să aibă carnet de partid ca să deturneze politic activitatea din școală. În schimb, legea nu prevede explicit câteva interdicții esențiale, cum ar fi: interdicția organizării și funcționării de partide și organizații cu caracter politic în spațiile de învățământ; a afilierii organizațiilor elevilor și ale studenților la un partid politic; a finanțării sub orice formă a activităților din școli sau universități, inclusiv a organizațiilor studențești, de către partidele politice sau de către ONG afiliate acestora; interdicția de a organiza, în perioada campaniilor electorale, activități cu caracter electoral în spațiile de învățământ, cu excepția secțiilor de votare în ziua alegerilor. Înafara perioadelor electorale, în cadrul instituțiilor de învățământ superior sau a liceelor ar putea să fie permisă doar organizarea de activități de informare și educare a civismului, cu respectarea obligatorie a pluralismului politic.
De asemeni, a ar fi salutară o prevedere care să stipuleze ca organismele de finanțare și control la toate nivelele (inspectorate școlare, UFIP, CNATCDU, CNSIS, CNFIS, ARACIS, etc., ) să funcționeze cu mandate de 6 ani, ceea ce ar susține desprinderea acestor organisme - ai căror membri sunt NUMIȚI de Minstrul Educației - de interesele partizane.
Pe de altă parte, o ambiguitate constitutivă a legii, care deschide calea unor ingerințe masive ale factorului politic partizan în viața universitară, este chestiunea înființării și desființării de universități și facultăți din sistemul public. Până acum, universitățile se înființau, respectiv desființau prin lege ordinară. La o lectură atentă a prezentei legi, constatăm că nimeni nu decide înființarea, ci doar desființarea universităților. Art.193 (2) prevede că Parlamentul “c) aprobă finanțarea, transformarea sau schimbarea denumirii unei universități; d) aprobă desființarea unei universități – la propunerea guvernului în cazul unei universități publice..., sau atunci când o universitate încalcă legislația în vigoare.” În schimb, art193 (3) prevede că “Guvernul b) propune înființarea, transformarea, schimbarea sau desființarea universităților.” În ce privește facultățile, art. 119 (5) prevede că “în situații temeinic justificate, guvernul, la propunerea Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, poate înființa și respectiv desființa facultăți”. Adică le poate decide soarta înafara oricărei propuneri a Senatului universitar respectiv.
Dacă traducem aceste prevederi în termenii cu care ne-a obișnuit funcționarea instituțiilor în ultima vreme, ne putem lesne imagina o situație în care Ministrul ECTS are un conflict cu, să zicem, Facultatea de Drept a unei universități publice, unde e profesor și dl. Năstase, și propune desființarea acesteia. Tot așa, ne putem imagina că guvernul are o datorie importantă față de clienții săi din construcții, și înființează o facultate care să le satisfacă orgoliile. Vi se pare cu neputință? Și, atunci când comunitatea academică va înțelege în ce măsură soarta ei depinde de voința partidului de guvernământ, cum vă imaginați că își va păstra independența, integritatea și spiritul critic?
În fine, dar deloc în ultimul rând, problema desemnării rectorului și a decanilor de facultăți. Proiectul renunță cu totul la principiile alegerii colegiale, pe care și regimul comunist le mima. Rectorul și echipa lui, inclusiv decanii, se aleg “pe listă”, iar rectorul este ales în urma unui concurs susținut în fața unei comisii desemnate de Senatul universitar și numit de către Ministrul Educației. Este mult mai ușor de manipulat o comisie decât un senat; alegerea colegială a decanilor și a rectorilor oferă comunității academice – profesori și studenți – o cale de control asupra exercitării mandatului de către acești colegi care, temporar, și-au asumat sarcina de a conduce universitatea respectivă; alegerea pe criterii manageriale anulează complet responsabilitatea rectorilor și a decanilor în fața comunității academice, și o înlocuiește cu responsabilitatea față de ministrul care le-a decis numirea, și care îi poate provoca mult prea ușor destituirea.
Mai grav, există convingerea că această prevedere a legii este concepută nu ad rem, ci ad hominem, adică anume pentru a permite înlocuirea urgentă a doi rectori politic incomozi – prof. dr. Andrei Marga de la Universitatea Babeș-Bolyai și prof. dr. Ecaterina Andronescu de la Universitatea Politehnică din București.
Alegerea unor rectori care pot fi persoane cu abilități manageriale dinafara comunității academice este o manevră extrem de riscantă, care deschide calea tuturor abuzurilor, mai ales într-o societate care confundă încă abilitățile manageriale cu lipsa de scrupule: cum ar fi ca, de exemplu, dl. Cășuneanu, până de curând recomandat chiar și de președintele României drept un om de afaceri onorabil, să fi primit spre gestiune Politehnica? Pe lângă asemenea riscuri, cel al unui permanent conflict între spiritul managerial și vocația formativă a universităților, care nu sunt și nu au a fi “rentabile”, pare o glumă.
3. Legea stabilește educației din România obiective imposibil de realizat, drept care continuă să încurajeze formalismul și chiar impostura. Să dăm un singur exemplu: (Art. 199 d) (Statul asigură) dezvoltarea învățământului superior și a cercetării științifice și creației artistice universitare pentru integrarea la vârf în viața științifică mondială: ar fi excelent, dar legiuitorul nu pare a ști de ce e nevoie cu adevărat pentru o atare performanță, de la biblioteci complete, laboratoare foarte bine dotate și condiții de lucru în spațiul universitar (de exemplu birouri, oricât de modeste, dar individuale) la alocarea finanțării per student - acum de cca 10 ori mai mică decât în universitățile de vârf ale lumii.
Nu mai vorbesc de faptul că statul român nu pare să acorde resursei umane superior calificate nici respect, nici stimulente morale sau măcar materiale. Declarațiile de intenții sunt de-a dreptul nocive când nu pornesc din intenții reale, ci doar din automatisme retorice. Legiuitorul se așteaptă, de fapt, ca o comunitate academică prost plătită și umilită cotidian să funcționeze la același nivel cu comunitatea acedemică a unor instituții care investesc nu doar un capital economico-social de miliarde de dolari, ci și un capital simbolic pe măsură pentru a obține performanțe în cercetare și în formarea viitorilor specialiști.
Însuși faptul că legiuitorul confundă comunitatea academică cu suma dintre întregul personal angajat al unei universități și studenții acesteia dovedește absența unor concepte fundamentale referitoare la autonomia universitară, care este garanția exercițiului liber al comunității academice întru căutarea adevărului. În respectul desăvârșit al tuturor celor care susțin acest efort, vocația acestei libertăți academice fundamentale nu definește personalul TESA din universități, și încă și mai puțin pe Ministrul în exercițiu al Educației.