Un text excelent al prietenului Peco

Baricadele educaţiei
de OVIDIU PECICAN
Aşadar, profesorii sunt în grevă. Notând acest fapt am senzaţia că am mai trăit, ca prin vis, această atmosferă. Şi este adevărat. Nu este vorba de prima grevă a cadrelor didactice în ultimii ani. Ceva s-a schimbat totuşi. Atmosfera generală este alta: criză în economie, criză în politică, dar şi - pasămite - elanuri legislative. Adică ţara nu merge înainte şi nici nu stă măcar pe loc, alunecând mereu mai la fund, cică din pricina dăscălimii. Ăştia sunt cancerul care mănâncă banul public, azvârlind în sărăcie lucie restul României. Ei trebuie concediaţi, eliminaţi, pensionaţi la repezeală, comprimaţi în formula „din două şcoli, una", lor să li se taie, să li se rupă, să li se facă şi dreagă...

Nimic nou la acest punct, decât - parcă - virulenţa acuzelor, trecerea de la ameninţări la fapte şi, mai ales, escaladarea, asediul. Sunt o serie de bărbaţi cinstiţi ai naţiei care se pronunţă grav şi cu responsabilitate despre destinul educaţiei în ţărişoară. Dar printre ei, mai mult ca oricând, chiar profesorime din belşug. Dacă e vreunul care are cu adevărat un dinte împotriva profesorului, el pare să fie la origini chiar profesor. Prim-ministrul nostru şi alţi câţiva acoliţi de-ai săi de încredere vin din mediile universitare, nu de pe şantiere sau de pe maidane şi nici de pe vapor. Şi totuşi, el taie şi spânzură, arătând prin aceasta că temperanţa şi măcar apartenenţa la tagma învăţătorilor populaţiei româneşti nu au prea contat într-un CV ca al său, preocupat mai cu seamă de ascensiunea de pe scăunel pe taburet, de acolo în fotoliu şi de pe fotoliu pe tron. S-au tăiat 15,5% din salariile pe anul trecut, două luni de-a rândul. S-au pus pe liber oameni şi s-au deşertat în tomberoanele pensionării alerte, de-a valma, mii şi mii de oameni capabili să asigure decenţă, prestanţă şi consistenţă învăţământului românesc.

Dar nu asta e satisfacţia pe care o urmăresc cei nemulţumiţi de deşteptarea şi de luciditatea civică. Se cuvine dată, între timp, şi lovitura de graţie. Iată-ne, aşadar, în faţa unui proiect de lege al educaţiei de care s-ar mândri orice alai de tiran. De la bun început, scuturându-se flamura reformării domeniului, se încearcă eliminarea ideii de autonomie universitară. Puterea centrală, cancelariile palatelor Cotroceni şi Victoria urăsc, antipatizează, dezavuează orice autonomie. Cum adică să te organizezi, să gândeşti şi să acţionezi cu de la sine putere? Să nu te dijmuiască ei? Să nu te înlocuiască în funcţie cu fidelii lor? Să îţi lase ţie şansa de a depista nevoile şi soluţiile la nevoi? Aş! Se miră secuii că n-au autonomie? Să se mire, dar să şi observe că în acest moment, în România, supravegherea reciprocă a puternicilor, con­flictele intestine de prin partide, asmuţirea categoriilor socioprofesionale una împotriva celorlalte au atins o cotă de avarie. Din nou, încă o dată, iarăşi şi mereu, „autonomie" a devenit sinonim cu „trădare", „pericol public", „nevoie de carantină". Şi în acest timp unii profesori aplaudă. Le place ce se întâmplă. Pentru ei e mai important că nu se duc de-a berbeleacul singuri. Ei speră că o dată cu alunecarea proprie îi vor atrage măcar şi pe adversarii lor din sistem, văzându-i că dispar. Fiecare dintre noi cunoaşte măcar unul sau doi sonori care strigă până la răguşeală „Jos Tanda!", „Să vină Manda!". Frenezia încăierării a atins cote epopeice, demne de încăierarea de final din „Ţiganiada". (Cum, nu ştiţi ce e „Ţiganiada"? S-a scos din programa de predare sau nu s-a scos? Se va scoate sau, dacă nu, a devenit facultativă. Excelent, suntem în ţara clasicilor facultativi, unde, dacă Grigore Ureche sau Miron Costin nu fac obiectul unui grant cu UE, merită eliminaţi de prin programele de studiu şi din manuale.)

Ar fi nedrept însă să se observe doar partea goală a paharului. Nu poate fi contestat faptul că, pentru prima oară în aceşti ani glorioşi de istorie naţională, grevele profesorilor sunt mai ferme. Ele nu rămân, de altfel, nici unica formă de protest. Jumătate din profesori - ceea ce nu este deloc puţin! - au acţionat statul mincinos în justiţie, câştigându-şi dreptul la cele 17% măriri salariale din cele 50% promise iniţial. Să fim bine înţeleşi: promisiunea iniţială nu era doar pe ochi frumoşi. Cele 50% însemnau o aliniere la limita traiului decent pentru mulţi dintre virtualii beneficiari. Aşa încât 17% e chiar numai o ajustare pentru a reveni la suprafaţă şi a putea respira pe linia invizibilă - dar contondentă - dintre „rău" şi „suportabil de nevoie". Boc spune că ar fi acordat aceste sporuri, dar l-a încurcat justiţia. O vrăjeală în plus, pe lângă toate celelalte.

Acţiunile în justiţie şi cele greviste pornite din şcoli sunt un prim răspuns prin care min­tea României refuză să plece capul în faţa obtuzităţii oficiale. Vor urma, probabil, şi altele.
Găsești acest articol aici: http://www1.romanialibera.ro/index.php?section=articol&screen=print&id=181254&page=0&order=0&redactie=0