Observator cultural nr. 515 din 5 martie 2010

Matcă fără ac
Autor: Zoe PETRE
Acum 20 de ani, diversiunea cunoscută sub numele de Revoluţia în direct, desfăşurată între seara de 22 decembrie şi 26-27 decembrie 1989, a realizat confiscarea Revoluţiei în beneficiul exclusiv al celor care se autoproclamaseră „emanaţi“ şi care aveau drept particularitate faptul că nu participaseră la Revoluţie. După acelaşi model, dl Traian Băsescu a pus la cale o nouă diversiune prin care încearcă, de mai bine de trei ani, confiscarea, în beneficiul domniei sale exclusiv, a luptei anticomuniste, domnia sa distingîndu-se, evident, prin aceea că nu a fost o victimă a comunismului, ci un colaborator şi un profitor al regimului comunist.
Mai mult, dacă recitim, la nivelul 0 al acestei operaţii publicitare de asumare a luptei anticomuniste, interviul pe care i-l acorda, la data de 4 iulie 2005, dnei Rodica Palade, text publicat în Revista 22 din 12 iulie al aceluiaşi an, ne dăm seama că, atunci, domnia sa nu considera condamnarea comunismului nici legitimă, nici necesară. „Plecînd de la ce simt eu ca cetăţean al României şi de la ce am simţit pînă în 1989 – spunea atunci domnia sa – eu, ca preşedinte, nu mă pot duce să condamn comunismul.“


Alianţa Civică solicită imediat înfiinţarea unei comisii care să elaboreze acel studiu ştiinţific de care preşedintele susţinea că ar avea nevoie pentru a condamna regimul comunist, dar nu primeşte nici un răspuns. Nu preşedintele, ci Guvernul Tăriceanu iniţiază organizarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, care ia fiinţă în decembrie 2005.
Prin mandatul acordat în decembrie 2005, Institutul depăşea sfera cercetării academice, urmărind, dincolo de analiza riguroasă a sistemului comunist, şi identificarea vinovaţilor pentru crimele şi abuzurile din anii comunismului. Odată documentate ilegalităţile, IICCR le comunica Parchetului pentru trimiterea în judecată a făptuitorilor, indiferent de perioada în care ele s-ar fi petrecut, considerînd că abuzurile şi crimele comunismului pot fi încadrate drept crime împotriva umanităţii.

Scriam atunci, în editorialul meu de opinie din Ziua: „Înserierea, clasificarea şi publicarea tuturor actelor de încălcare a drepturilor omului, de la privarea abuzivă de libertate la asasinatul calificat şi de la încălcarea brutală a dreptului la proprietate la controlul de stat asupra reproducerii umane, ar trebui să-i ofere chiar şi dlui Băsescu, şi multora dintre compatrioţii noştri la fel de sceptici ca domnia sa, argumente masive pentru abandonarea acestui scepticism“. Tot atunci, Alianţa Civică saluta iniţiativa Guvernului de a înfiinţa IICCR, fără a omite să sublinieze că solicitările sale de instituire a unei comisii pentru condamnarea comunismului nu primiseră nici un răspuns de la Administraţia Prezidenţială.

O jumătate de an mai tîrziu însă, după ce devenise evident că PNL şi prim-ministrul Tăriceanu au iniţiat măsuri concrete de recuperare a memoriei anticomuniste şi proiecte de lege pentru sancţionarea crimelor din perioada de dictatură, precum şi pentru acordarea unor reparaţii morale şi materiale victimelor represiunii comuniste, dl Băsescu este străfulgerat de revelaţia subită a propriei simţiri anticomuniste, cu corolarul condamnării comunismului în Parlament, pe baza Raportului Tismăneanu, ceea ce i-a adus dlui Băsescu nu doar o popularitate – prea puţin întemeiată – în rîndurile multora dintre cei care militaseră efectiv împotriva structurilor comuniste şi a refacerii lor în perioada de tranziţie spre democraţie, ci şi gloria monopolului exclusiv al luptei contra comunismului, ceea ce e absurd şi revoltător deopotrivă. Cîştigarea la limită a alegerilor prezidenţiale din 2009 s-a bazat, în mare măsură, tocmai pe această uzurpare de identitate, cîtă vreme, mai ales în turul al doilea, nucleul dur anticomunist – din ţară şi mai ales din străinătate – l-a susţinut, exact din iluzorii raţiuni de anticomunism, împotriva candidatului PSD.


IICCR a rămas, pînă la desfiinţarea sa acum cîteva zile, dovada vie a faptului că, în guvernarea de coaliţie instalată după alegerile din 2004, Traian Băsescu nu a avut nici întîietatea, nici exclusivitatea iniţiativelor de condamnare a regimului comunist. Gesturilor publice de condamnare a comunismului ale dlui Băsescu, care nu au depăşit niciodată limitele retoricii electorale, IICCR le-a opus cercetări şi dosare concrete, descoperirea unor sinistre gropi comune şi a autorilor lor – evidenţe pe care Parchetul le-a refuzat, dînd din colţ în colţ. În vara acestui an, Marius Oprea a descoperit nu numai urmele crimelor din primii ani ai regimului, ci şi gropi comune datînd, pe cît se pare, din anii ’80.
Dincolo de dorinţa – umană, chiar dacă nu prea legitimă – de a-şi milui cu o prebendă cîţiva fideli colaboratori, dl Băsescu voia, de bună seamă, să elimine dovezile faptului că nu deţine monopolul asupra luptei anticomuniste: sub pretextul economiilor, Guvernul Boc – deşi demis prin moţiune de cenzură –, decide comasarea Institutului Naţional pentru Memoria Exilului, INMER, creat încă din 2003 sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regele Mihai I (căruia îi este acum uzurpată această calitate), şi a IICCR, a cărui vocaţie de investigare este anulată.

Eliminarea lui Marius Oprea nu este, cum se încearcă să se acrediteze, o simplă răfuială politică cu o personalitate meritorie, chiar dacă incomodă. Asemenea deciziilor care, în 2008, încercau să blocheze capacitatea CNSAS de deconspirare a foştilor securişti şi informatori, decizia Guvernului Boc mutilează IICCR prin suprimarea acelor atribuţii anume care îi dădeau substanţă. Prin hotărîrea de înfiinţare, Institutul avea misiunea de a evidenţia natura relaţiilor dintre activul de partid şi fosta Securitate, dintre aceasta şi celelalte verigi ale sistemului represiv din România; de a descrie modul de organizare şi de funcţionare al acestor instituţii în administrarea actului de poliţie politică; de a prezenta activiştii de partid, ofiţerii şi magistraţii care lucrau în cadrul aparatului de represiune. Hotărîrea, modificată pe 25 februarie curent, elimină toate aceste atribuţii. Institutul nu mai identifică abuzurile şi crimele săvîrşite, ordonate sau inspirate de către decidenţii regimului comunist, nu mai înaintează Parchetului dovezile, doar Parchetul decide dacă vrea să le utilizeze. În schimb, în locul articolului care prevedea ca IICCR să-i identifice pe responsabilii aparatului de propagandă, noul institut primeşte nobila misiune de a evidenţia sursele intelectuale ale doctrinei comuniste. Ce-i lipsea chelului, ca să zic aşa.


Eliminarea lui Marius Oprea este parte a acestei operaţii de neutralizare a IICCR. Nu e de mirare că, în aceste condiţii, o bună parte dintre membrii Consiliului ştiinţific al „vechiului“ IICCR – Ştefana Bianu, Doina Cornea, Dennis Deletant, Lucia Hossu Longin, Radu Ioanid, Dorin Tudoran – şi-au anunţat demisia în semn de protest. Mă întreb care dintre ceilalţi membri ai consiliului aşteaptă ca dl Boc să-i dea manu propria afară – şi care dintre ei salută această castrare a IICCR. Eu i-aş întreba, public.