Azi în Timișoara, mîine-n toată țara

La împlinirea a 20 de ani de la mitingul în care mereu regretatul nostru prieten, George Șerban, citea Proclamația, multe voci exprimă dezamăgirea, tristețea, speranțele înșelate. Sînt voci ale prietenilor mei, știuți sau necunoscuți, dar, cu toată pretenia, nu vreau să mă alătur lor. Da, e adevărat, proclamația din 11 martie 1990 formula dezideratele unei construcții democratice care nu s-a împlinit decît fragmentar și incomplet; da, legea lustrației a murit odată cu autorul ei, George Șerban, și a mai murit odată în 2000, la alegerile prezidențiale, și nici în 2004 nu a contat în definirea opțiunilor electoratului.

Dar, spre deosebire de prietenii mei, eu îmi amintesc mai degrabă cît de apăsătoare era, pînă în ziua Proclamației, senzația de neputință paralizantă în fața caracatiței FSN care se lăbărțase sfidător pe ruinele revoluției trădate. Îmi amintesc cum, în dimineața aceea de duminică, m-am trezit brusc, inundată de o nădușeală rece, cu amintirea precisă a vocii bunului meu prieten Cicerone Poghirc care comenta marele scandal de la admitere din 1975: grupa A de securiști a învins grupa B de securiști, zicea el atunci, și parcă mi-o repeta, 15 ani mai tîrziu. De aceea, cînd am auzit seara la jurnal Poclamația, așa, truncheată și răstălmăcită,  m-a cuprins o bucurie adîncă, pe care o regăsesc și azi: nu eram singură. De atunci, am perseverat în a privi ȘI jumătatea plină a paharului: în 1992, opoziția cîștiga alegerile în marile orașe, în 1996 se întîmpla ce nimeni nu crezuse, Iliescu era înfrînt. Coaliția formată în jurul CDR izbutea, în ciuda neîncrederii generalizate, să ancoreze durabil România în structurile Occidentului democratic.

Acum avem impresia că ne-am întors la primii ani după revoluție, confruntați cu o putere politică parcă mai arogantă și mai lipsită de orice pudoare (dar și infinit mai lipsită de orice umbră de competență) decît FSN-ul zdrobitor de atunci: ne simțim îndemnați să scandăm "deșteaptă-te, nație/ mai dă o Proclamație!"

Chiar, ce-ar fi?