Duminică, 7 martie, seara, TVR a difuzat documentarul lui Stejărel Olaru - și el decent demis de la IICCR - despre asasinarea lui Culianu. Filmul se reia azi la ora 11 a.m. și merită cu prisosință să fie văzut, dar aici mă voi opri asupra unui detaliu care îmi rămăsese neștiut. Eram la Paris pe 21 mai 1991, și am aflat de nenorocire de la Monica Spiridon, colega și, îndrăznesc să spun, prietena mea de la Facultatea de Litere. M-am întors acasă după cîteva săptămîni, așa că nu am putut urmări presa românească. Abia ieri am aflat că dl. Iliescu a ținut atunci o conferință de presă în care a depus eforturi demne de o cauză mai bună pentru a convinge lumea că nici vorbă n-ar putea fi de vreo implicare a unor agenți români în această crimă, și l-a calificat pe Culianu drept smintit.
Convingerea mea în această privință, după ce am ctit cartea lui Ted Anton, nu mai suportă prea multe discuții, dar nu despre asta e vorba aici și acum. Nu e vorba nici măcar de epitetul pe care bolșevicul a ținut să-l aplice unui savant român de substanța și de prestigiul lui Culianu. E vorba de faptul că vremurile - și mai ales Traian Băsescu - ne-au adus prea aproape de riscul de a uita ce fel de președinte avea România în 1990 sau 1991. Eu, una, nu-i voi ierta niciodată, nici lui Ion Iliescu mineriadele, colective sau individuale, dar nici lui Traian Băsescu faptul că ne împinge, prin contrast, să ne închipuim din cînd în cînd că Iliescu ar fi progresat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu