vineri, 31 octombrie 2014

Misterele Parisului

Am auzit că, de cînd s-a lăsat seara, cei cinci mari juriști care au fondat dreptul european și derivatele lui - Licurg, Solon, Cicero, Papinian și Iustinian - se plimbă într-o stare de agitație febrilă prin grădina Facultății de Drept din București încercînd în zadar să ghicească sensul ascuns al expresiei "am tras pe nas".

joi, 14 august 2014

miercuri, 6 august 2014

SCRISOARE DESCHISĂ A DNEI DORLI BLAGA


M-am asociat încă acum cîteva luni inițiativelor civice care pledau pentru salvarea colecțiilor  Muzeului Literaturii Române. Reiau acum scrisoarea deschisă a dnei Dorli BLAGA, fiica marelui poet Lucian BLAGA.
Domnului  VICTOR  PONTA
Prim-ministru al Romaniei
Subsemnata Dorli Blaga, fiica scriitorului Lucian Blaga, ma adresez Dumneavoastra intr-o problema care priveste patrimoniul cultural al Romaniei. O fac nu numai in memoria Tatalui meu, ci si in memoria tuturor personalitatilor culturii romane, ale caror MANUSCRISE se afla in posesia fostului „Muzeu al literaturii romane”, in curs de desfiintare. Proprietarul care a dobandit prin justitie cladirea [procesul dureaza de ceva ani, muzeul a fost subordonat fie Ministerului culturii, fie Primariei] nu a mai avut rabdare si a initiat evacuarea.
Domnule Prim-ministru, alte opere ale culturii se pot restaura, se pot consolida si repara, pot, daca se vrea, sa fie aparate de jafuri. Evident pot fi si furate. Hartia, ca suport al lucrarilor literare este cel mai PERISABIL suport si trebuie sa se asigure conditii moderne de CONSERVARE.
Intr-un comunicat sec in cadrul unui jurnal TVR1 s-a spus: muzeul se inchide, continutul muzeului se impacheteaza si va fi depus la  „Casa Scanteii”. No comment. Am spus „Casa Scanteii” pentru ca procedeul mi se pare stalinist. Sper ca sunteti de acord cu mine.
M-am consultat cu specialisti care au lucrat la Muzeu. Cel mai important este fondul Blaga, urmat de Sadoveanu, Rebreanu, T. Maiorescu, Slavici, Pillat, Comarnescu, Zarifopol s.a. T. Arghezi este putin pentru ca Mitzura a pastrat totul la Martisor. Pe care de altfel a reusit sa il salveze de intentiile de demolare ale lui Ceausescu.
Sunteti prea tanar ca sa stiti ca Lucian Blaga a murit ca scriitor interzis.
Am donat in 1980 Muzeului Literaturii biblioteca Tatalui meu. Carte straina achizitionata de el in timpul carierei lui de functionar al Ministerului de Externe [1926-1939], completata cu o mare parte a bibliotecii bunicului meu, politicianul Coriolan Brediceanu, din Lugoj, Banat [decedat 1908]. Muzeul a catalogat biblioteca. A fost evaluata la pretul de atunci al unui apartament nou construit de patru camere.
Cateva cuvinte despre Tatal meu. Nascut in 9 mai 1895, comuna Lancram, Sebes-Alba. Liceul „Andrei Saguna” Brasov 1906-1914. Facultatea de filozofie, Viena, 1916-1920 cand isi ia doctoratul. In 1918/19 ii apar primele poezii in revista „Glasul Bucovinei” din Cernauti. In 1919 ii apar primele carti: „Poemele luminii” si „Pietre pentru templul meu” care se bucura de mare succes. Se casatoreste cu Mama mea, Cornelia Brediceanu, medic stomatolog. In 1926 pleaca amandoi in serviciu diplomatic: Varsovia, Praga, Berna, Viena, Berna, Lisabona. In timpul carierei sale de atasat si consilier de  presa este foarte apreciat de N. Titulescu cu care si colaboreaza direct [1928-1936].
In 1937 este ales membru al Academiei Romane unde tine celebrul discurs de receptie „Elogiul satului romanesc” Acest discurs a fost tradus in occident la sfarsitul anilor 80 in actiunea de salvare a satelor de daramare [de catre Ceausescu].
Intors in tara este profesor universitar, la catedra de filosofia culturii la Cluj. Ca urmare a Dictatului de la Viena, august 1940, Universitatea se refugiaza la Sibiu.
Nu colaboreaza cu regimul Antonescu. Demisioneaza din „Societatea de prietenie romano-germana” si „Astra”. Isi editeaza propria revista independenta de filosofie „Saeculum” avand ca secretar de redactie pe asistentul lui de la catedra, Zevedei Barbu, membru in ilegalitate in PC, arestat impreuna cu alti intelectuali de stanga in 1943. In aceasi perioada filosofia lui Blaga este atacata de teoreticieni ai Bisericii ortodoxe.
Incepand de prin 1946 Lucian Blaga este atacat virulent in presa vremii. In 1948 este eliminat din invatamantul superior si Academie. Refuza sa colaboreze cu noul regim. Cartile lui sunt scoase din biblioteci si nu este voie sa fie citat. Este urmarit de Securitate. I se asigura un post de bibliotecar de unde se pensioneaza in 1959, redactand si un testament editorial. In anii de interdictie a scris enorm de mult.
Ma intorc la Muzeu si manuscrise. Dupa moartea Tatalui meu au inceput incet sa apara lucrari postume.
La inceputul anilor 70 am inceput sa editez la Ed. „Minerva” seria de „Opere„ conform Testamentului editorial” al Tatalui meu, in 12 volume, ale caror manuscrise originale au fost predate Muzelui Literaturii.
Va solicit deci, domnule Prim-ministru, sa faceti uz de autoritatea D-voasta si sa salvati de la moarte sigura acest foarte valoros patrimoniu prin transferarea in acea institutie care sa asigure CONSERVAREA in cele mai bune conditiuni a acestuia.
1. Noua Biblioteca Metropolitana [Nationala]
2. Noua Biblioteca a Academiei Romane
3. Palatul Parlamentului- exista spatii neamenajate.
4. Fondul Blaga la BCU-Lucian Blaga, Cluj Napoca.
Fiind vorba de o problema de interes national aceasta scrisoare doresc sa o fac publica.
Primiti, va rog, asigurarea stimei mele,
Dorli Blaga

luni, 4 august 2014

Contele de Saint Germain - Un sfat foarte înțelept

 

Scuze, Conte, nu am putut rezista și am reprodus textul fără să mai cer voie:

Alegerile de la FRF – o repetiţie generală pentru alegerile prezidenţiale?

Posted: 02/08/2014 by Contele de Saint Germain 
Există o suficienţă total imbecilă în atitudinea adversarilor lui Traian Băsescu atunci când sunt întrebaţi de ce nu uzează de toate mijloacele politice pe care le au la îndemână pentru a-l pune pe acesta la pământ acum, imediat, chiar înainte de gongul final din decembrie.
“Omu’ e terminat, mai are doar 4 luni de mandat” sau “AMR 20 de săptămâni” sau “oamenii lui nu au nicio şansă la prezidenţiale” – acestea sunt replicile cu care ne zeflemisesc la televizor tembelii publici mustraţi că nu fac nimic împotriva tartorului pleşuv. Victor Ponta, mai ales, practică un sistem de tragere de timp mai ceva decât Avântul Rădăuţi când are 1-0 cu rezervele lui Real Madrid. “Traian Băsescu e disperat, imaginea puşcăriei îl terifiază, toţi îl părăsesc, nu mai are ce să facă, nici nu mai trebuie băgat în seamă, cea mai bună soluţie este ignorarea lui”.
Chiar aşa să fie? Nimeni nu-şi mai aminteşte de câte ori Mike Tyson s-a ridicat de la podea după un KD şi apoi şi-a spulberat adversarul cu ferocitatea sa neegalată încă?
Prin acţiuni conjugate, parlamentul, ministrul justiţiei, procurorul general, alte structuri ar fi putut porni asaltul final asupra interlopului cel mai sus infiltrat, până acum, în structurile statului roman. Au preferat însă pasivitatea individuală şi colectivă. “Las’că le rezolvă timpul, de ce să ne expunem noi, de ce să ne punem cu nebunu’, cine ştie ce e în stare să ne mai spargă în cap?!”
Adevărul este că succesul lui Victor Ponta la prezidenţiale pare, în acest moment, o certitudine. Mai mult, candidaţii lui Traian Băsescu (Cristian Diaconescu, MRU, Cătălin Predoiu) sunt cotaţi atât de jos în sondaje încât acţionează asupra intereselor acestuia mai degrabă ca o piatră de moară decât ca un colac de salvare. Şi totuşi…
Există un precedent recent de “imposibil devenit posibil” în materie electorală: alegerea preşedintelui FRF cu câteva luni în urmă. Într-o competiţie pentru succesiunea lui Mircea Sandu în care toată lumea vedea cum Gică Popescu aleargă singur spre victorie, contracandidaţii lui părând mai degrabă nişte figuranţi puşi acolo să simuleze cât de cât lupta şi nicidecum să o câştige, justiţia română produce surpriza: îl arestează pe Gică Popescu exact cu două zile înainte de alegeri. În degringolada produsă, preşedinţia FRF revine unui tânăr de 29 de ani, Răzvan Burleanu, necunoscut publicului larg, care era cotat cu ultima şansă până la scoaterea din luptă a lui Gică Popescu. Ce să vezi, aflăm mai târziu că junele Burleanu nu este o apariţie din neant, din hazardul tulburei societăţi sportive româneşti ci descinde, ţineţi-vă bine, din laboratoarele de înalte cadre politice ale lui Traian Băsescu. În anul 2009, pe când avea doar 25 de ani, fusese deja numit Consilier Prezidenţial la Cotroceni şi chiar decorat de Traian Băsescu cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. Ce ziceţi de asta? Ce merite excepţionale o fi răsplătit înalta decoraţie? Să fi câştigat domnul Burleanu vreun titlu mondial sau olimpic? Să fi salvat naţiunea de la vreun război? Enigmă totală!
Cert este că, printr-o manevră surprinzătoare în care rolul decisiv i-a fost încredinţat justiţiei (“justiţia lui Băsescu”?) cel plasat pe ultimul loc (aşa cum este Cristian Diaconescu azi, în lupta pentru Cotroceni) a reuşit, spre stupefacţia tuturor, să câştige.
Cazul, pentru a nu se repeat, ar trebui temeinic studiat de marii favoriţi ai prezidenţialelor din noiembrie, mă refer la Victor Ponta si Klaus Iohannis. Să înveţe aceştia din greşelile lui Gică Popescu şi să le evite. Gică Popescu s-a considerat prea devreme câştigător şi asta l-a costat. Deşi a fost sfătuit să accepte a avea şi o rezervă pentru alegerile de la FRF (o rezervă desemnată din rândul echipei sale, pentru situaţia in care, printr-o manevră, el ar putea fi scos din joc), a refuzat categoric această precauţie, considerând probabil că i-ar ştirbi din autoritate. Ce a urmat, se ştie: el, Gică Popescu, a fost arestat peste noapte iar echipa sa nu a mai avut timpul fizic de a organiza alegeri pentru un înlocuitor. Astfel, toată forţa acestei echipe s-a pierdut iar în hiatusul generat s-a insinuat, învingător, omul Cotrocenilor.
Cred că nici Victor Ponta, nici Klaus Iohannis, nu trebuie să se considere intangibil până în ziua alegerilor. Pregătirea de către Traian Băsescu a unui scenariu de tip “Alegerile de la FRF” mi se pare nu doar posibilă dar şi probabilă. Ponta ar putea fi umflat pentru cazul Duicu (procurorii băsişti lucrează febril la asta) iar Iohannis ar putea fi descalificat pe linie de ANI.
Din moment ce la repetiţia generală de la FRF schema a funcţionat, de ce nu ar funcţiona şi la prezidenţialele din noiembrie?
Dacă echipele de campanie ale lui Ponta şi Iohannis nu vor dovedi vigilenţă şi spirit de anticipaţie, suflând chiar şi în iaurt pentru a zădărnici orice şmen politic care i-ar putea trece prin cap lui Traian Băsescu, s-ar putea să ne trezim în decembrie cu un preşedinte surpriză. Şi nu orice fel de surpriză ci una urâtă. Groaznic de urâtă!

vineri, 25 iulie 2014

Maskirovka

 

Se împlinesc azi două luni de la  alegerile europene; două luni de cînd PNL, supunîndu-se orbește unor negocieri oculte, a eșuat brusc în ograda PPE. Am ezitat în fiecare dimineață să-mi spun fățiș părerea în legătură cu această metamorfoză demnă de un nou Kafka, și în fiecare dimineață am amînat, nu fiindcă aveam iluzia că se vor întoarce din drum, ci fiindcă nu vroiam să am mîna prea grea. Asta e tot ce-am izbutit.

MASKIROVKA

Poate că unii dintre cititorii mei de azi își amintesc de declarația lui Ion Iliescu din seara de 22 decembrie 1989, cînd am aflat că doar Ceaușescu, care "întinase nobilele idealuri ale clasei muncitoare", era vinovat de toate relele. Această operație, nume de cod “țapul ispășitor”, a continuat cu două componente – execuția soților Ceaușescu și condamnarea ultimului CPEx pe de-o parte, și ascunderea, mascarea, travestirea sau cum vreți să-i spuneți mai expresiv, a tot ce urma să fie salvat din acest naufragiu. Numele rusesc, folosit de KGB adesea, al acestor variate operații menite să inducă publicul în eroare este MASKIROVKA. Nu a fost o particularitate a României în acele luni, dar parcă la noi maskirovka a fost mai sofisticată și mai completă decît în țările vecine și prietene. Nu degeaba, în Tratatul de la Varșovia, România era considerată campioana diversiunilor.
Astfel, guvernul ceaușist a dispărut, dar a renăscut ca guvern provizoriu în care – cu cîteva spectaculoase excepții – miniștrii adjuncți ai lui Bobu erau avansați la rang de miniștri plini; Comitetul Central a dispărut, evident, dar s-a reîntrupat în aparat al Președintelui Iliescu și/sau al CPUN, în vreme ce partidul comunist însuși dispărea, nici dizolvat, nici reînființat ca atare, dar își prezerva cadrele de bază în noua construcție politică, FSN; în fine, dar în niciun caz în ultimul rând, Securitatea dispărea, înghițită de Armată și renăscînd ca Pasărea Phoenix în martie, sub siglele SRI și SIE. Tendențial, un ceaușism pașnic și european fără Ceaușescu, așa, cam ca Adrian Păunescu dublat de Sergiu Nicolaescu și vice versa, era cît pe-aci să se instaureze dacă n-ar fi existat cele trei partide istorice - PNȚCD, PNL și PSDR – Proclamația de la Timișoara și Piața Universității.
         Istoria ulterioară  ar merita să fie studiată în detaliu, ca să vedem, de exemplu, cum PSDR a fost înghițit de PDSR de i s-a pierdut și amintirea. Fapt e că ultima redută care a rezistat eroic în fața unei ofensive de două decenii părea să fi rămas PNL. Or, PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot așa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea pînă și după aproape o jumătate de secol ș un nume, dacă nu chiar o onoare.
         De fix două luni îi văd pe comunicatorii PNL papagalisind texte identice de SMS pe toate posturile la care au acces, cum că PDL s-a despărțit total și veșnic de Băsescu și și-a redobîndit astfel virginitatea politică pierdută. De fix două luni aud cum doar Băsescu e vinovat pentru deriva democrației și pentru nivelul intolerabil al corupției de stat. De fix două luni aflu că, de vreme ce nu se pupă-n bot cu Băsescu și cu PMP, PNL e curat și luminat. 
De fix două luni îmi răsună în urechi fraza fatidică din anii stalinismului, “Stalin e un întreg sistem”. PDL o fi fost el un partid politic pe vremea cînd îl conducea dl. Roman - și asta e de discutat – dar, de la Băsescu citire, a devenit o ierarhie de cleptocrați, care l-a ajutat cu slugărnicie pe Băsescu să-și bată joc în voie de nație exact atîta vreme cît Băsescu i-a susținut în complicitatea lor abjectă cu familiile de interlopi, de la familia Marta la familia Bercea. Fără PDL, Băsescu nu ar fi putut nici să îngenunche guvernul, nici să scurtcircuiteze Parlamentul. Acum, Băsescu nu îi mai poate apăra, abia se apără pe sine, așa că l-au trădat și își caută alți nași. Normal.  
De fix două luni aflu că valorile de libertate pe care, în mintea mea și a multor prieteni, le reprezenta PNL-ul în România se pot schimba mai lesne decît o pereche de ciorapi, pe valorile niciodată definite în această ultimă lună, ale DREPTEI. Cum s-a întîmplat în anii ’90 cu reforma, pe care toată lumea o revendica și nu o definea nimeni, în anii 2006 și următorii cu condamnarea comunismului, iarăși lăsată la voia fiecârui elector, și dreapta asta mi se pare periculos de echivocă și polisemică. Ce este și ce voiește ea, ma pot întreba, și voi încerca poate să și răspund într-un viitor apropiat. Acuma vă aduc aminte doar de nobilele principii ale reformei sistemului de sănătate cu care voia să ne fericească dreapta lui Băsescu: cine n-are bani, n-are SALVARE. Parcă de asta am ieșit în stradă pe ger?
          Vă mai spun doar următoarele: în toate țările foste comuniste unde s-a exercitat masiv influența PPE, partidele liberale au dispărut fără urmă. Cu nume cu tot, afară de FIDESZ, care, din liberal șimpatic ce era la începutul anilor ’90, a devenit un partid de bigoți șovini, care au înscris în constituție interdicția avorturilor și s-au aliat temeinic cu extremiștii de la Jobbik. În Bulgaria, “popularii”, și ei de foarte dreapta, sînt aliați cu ATAKA, echivalentul perfect al Jobbikului la sud de Dunăre. Așa că, dacă mîine, Marele Partid de Dreapta nu se va alia totuși cu Noua Republică a dlui Neamțu, foarte de dreapta, va fi doar fiindcă dl. Neamțu nu va fi vrut să se alieze cu partidul dlui Iohannis. Că PNL nu-l mai pot numi.

vineri, 11 iulie 2014

La ce folosesc arhivele

 
Arhiva e o invenție miraculoasă, și nu mă mir că datează din vremea Vechiului Regat Babilonian. Hoinărind prin arhiva propriului meu blog, uite ce găsesc aproape uitat într-un colț:
luni, 4 ianuarie 2010
Moștenitori
Motto: Clanu'mic te fură-ncet

Ioan GROSAN, ioan.grosan@ziua.ro

Afacerea Ciorogarla arunca o raza de lumina asupra unui lucru pe care-l stie toata lumea: ca Romania e condusa, dominata de clanuri. De toate culorile, de toate nuantele: politice, so­ciale, mafiote s.a.m.d. E Romania de underground, de unde, din cand in cand, ni se aduc la suprafata, precum cateva oase de mamut lanos, niste ciosvarte pe care sa le mestece publicul flamand de senzational. Dar ce dinozauri nestiuti nu se misca pe dedesubt, cand nu zac in amortire, gata sa se activeze la cel mai mic impuls! Mai mult, aceste clanuri nu actioneaza izolate, de capul lor, ci se prind reciproc in increngaturi, intr-un lant trofic pe care nici probele ADN nu-l mai pot deslusi. Modelul Eugen Preda e graitor in aceasta privinta: sportiv olimpic, angajat al MAI, interlop. Ce sa vrei mai mult? Poata fi eradicata aceas­ta plaga intr-un timp rezonabil? Dupa parerea mea, nu poate. Politiei si justitiei italiene i-a trebuit mai mult de-o jumatate de secol ca sa patrunda cat de cat in structurile Mafiei si sa le aduca, o parte din ele, la tribunal; dar actiunea e departe de a se fi incheiat. Or, la noi, cu atatea chichite juridice, cu atatea interese de afaceri convergente si cu atatea formule populare care definesc, de fapt, coruptia ("Lasa-ma sa te las", "Daca nu curge, pica", Daca esti om cu mine, sunt om cu tine", "iti racesti gura de pomana", Ma rog, si cu s-a ales?", "Ei, n-o fi dracu' chiar asa de negru!..." etc. etc.) sunt sla­be sperante sa se rezolve ceva in sensul amintit mai sus. Ciumetele de Brucan dadea in 1990 un interval de douazeci de ani pentru intrarea noastra, dupa iesi­rea din comunism, in normalitate. Vazand la ce se se-ntampla acum, putem con­chide cu traditionala urare "La mult mai multi ani!"

Am reprodus aici, fără autorizare, acest excelent text al dlui Groșan - publicat în "Ziua" din ultimele zile - dintr-un motiv foarte precis: acela că îmi evocă, cu mult mai mare intensitate decît madlena lui Proust, senzația pe care, intermitent dar vivace, am trăit-o la Cotroceni în cei patru ani în care am fost consilier acolo. Cînd și cînd - la mineriade, evident, dar și cînd cu Țigareta, și cu procesul interminabil al Șogunului - prietenul dlui președinte Băsescu și al flotei comerciale românești, cel pe care l-a lăudat pentru afacerile cu Asia centrală în recenta dezbatere finală, după ce l-a scos din pușcăria la care fusese condamnat pentru nu mai puțin de 16 ani - aveam senzația că, zbătîndu-ne pentru reformarea instituțiilor și economiei sau pentru admiterea României în NATO, noi mergeam de fapt pe o pojghiță foarte subțire de gheață, iar dedesubt fojgăiau tot felul de animale de pradă primare, arhaice, oarbe poate, dar foarte lacome și extrem de viclene. Ciorogîrla și toate dezvăluirile din campanie mi-au suscitat aceeași senzație de lumi paralele, una în care dezbatem și ne zbatem, votăm și scriem cărți, și o alta, cavernoasă și primitivă, în care mișună cu totul alte ființe.
O senzație similară mi-a provocat lectura unei cărți de mare succes, Confesiunile unui cafegiu,
a dlui Florescu. Regret că nu am știut de cafelele lui minunate din vremea comunismului, dar ce am aflat din carte depășeșe cu mult senzaționalul unei Blue Mountain jamaicane. Încrengătura secretă de securiști, speculanți, KGB-iști, dame și naivi amatori de cafea pe care o evocă această carte mi-a lămurit, mai mult decît orice analiză socio-politică, de ce trăim și azi împresurați de această materie vîscoasă și dezgustătoare a clanurilor mafiote: e foarte clar, nu democrația le-a inventat, aproape că-mi vine să spun, vice-versa, că ele au inventat democrația.

Nu cumva aveți o senzație bizară de déjà - vu?

sâmbătă, 21 iunie 2014

Intrebare

 

Ion BARBU, Botez

Mă întreb: oare D-nii Barrosso, Philip Gordon, Joe Biden, etc., ori D-nele Viviane Reding, Angela Merkel, Victoria Nuland, și toți cei asemenea lor, care ni l-au băgat pe gît la loc pe Băsescu cu tot neamul lui, după ce noi, cei 7,4 milioane de cetățeni ai României îl trimisesem la plimbare fără imunitate, au azi vreo umbră de remușcare? În fond, sînt părtași la scandalul din aceste zile de-a valma cu președintele demis care nu vrea să-și asume demisia, cu frații, cumetrii și pretenarii acestuia. 


sâmbătă, 31 mai 2014

Ca să nu ne mai credem unici


A History of the Past: Life Reeked With Joy

 

 

A brief history of Europe as told through the peculiar observations from college students' papers.
 
Editor's Note: One of the most popular Wilson Quarterly essays ever (and by far the funniest) was Anders Henriksson’s brief history of Europe as told through the peculiar observations he had culled from papers written by college freshmen he had taught in Canada. As we wrote in introducing the piece in the Spring 1983 issue, paraphrasing George Santayana, “Those who forget history are condemned to mangle it.”

History, as we know, is always bias, because human beings have to be studied by other human beings, not by independent observers of another species.
During the Middle Ages, everybody was middle aged. Church and state were co-operatic. Middle Evil society was made up of monks, lords, and surfs. It is unfortunate that we do not have a medivel European laid out on a table before us, ready for dissection. After a revival of infantile commerce slowly creeped into Europe, merchants appeared. Some were sitters and some were drifters. They roamed from town to town exposing themselves and organized big fairies in the countryside. Mideval people were violent. Murder during this period was nothing. Everybody killed someone. England fought numerously for land in France and ended up wining and losing. The Crusades were a series of military expaditions made by Christians seeking to free the holy land (the “Home Town” of Christ) from the Islams.
In the 1400 hundreds most Englishmen were perpendicular. A class of yeowls arose. Finally, Europe caught the Black Death. The bubonic plague is a social disease in the sense that it can be transmitted by intercourse and other etceteras. It was spread from port to port by inffected rats. Victims of the Black Death grew boobs on their necks. The plague also helped the emergance of the English language as the national language of England, France and Italy.
The Middle Ages slimpared to a halt. The renasence bolted in from the blue. Life reeked with joy. Italy became robust, and more individuals felt the value of their human being. Italy, of course, was much closer to the rest of the world, thanks to northern Europe. Man was determined to civilise himself and his brothers, even if heads had to roll! It became sheik to be educated. Art was on a more associated level. Europe was full of incredable churches with great art bulging out their doors. Renaissance merchants were beautiful and almost lifelike.
The Reformnation happened when German nobles resented the idea that tithes were going to Papal France or the Pope thus enriching Catholic coiffures. Traditions had become oppressive so they too were crushed in the wake of man’s quest for ressurection above the ­not-­just-­social beast he had become. An angry Martin Luther nailed 95 theocrats to a church door. Theologically, Luthar was into reorientation mutation. Calvinism was the most convenient religion since the days of the ancients. Anabaptist services tended to be migratory. The Popes, of course, were usually Catholic. Monks went right on seeing themselves as worms. The last Jesuit priest died in the 19th century.
After the refirmation were wars both foreign and infernal. If the Spanish could gain the Netherlands they would have a stronghold throughout northern Europe which would include their posetions in Italy, Burgangy, central Europe and India thus serrounding France. The German Emperor’s lower passage was blocked by the French for years and years.
Louis XIV became King of the Sun. He gave the people food and artillery. If he didn’t like someone, he sent them to the gallows to row for the rest of their lives. Vauban was the royal minister of flirtation. In Russia the 17th century was known as the time of the bounding of the serfs. Russian nobles wore clothes only to humour Peter the Great. Peter filled his government with accidental people and built a new capital near the European boarder. Orthodox priests became government antennae.
The enlightenment was a reasonable time. Voltare wrote a book called Candy that got him into trouble with Frederick the Great. Philosophers were unknown yet, and the fundamental stake was one of religious toleration slightly confused with defeatism. France was in a very serious state. Taxation was a great drain on the state budget. The French revolution was accomplished before it happened. The revolution evolved through monarchial, republican and tolarian phases until it catapulted into Napolean. Napoleon was ill with bladder problems and was very tense and unrestrained.
History, a record of things left behind by past generations, started in 1815. Throughout the comparatively radical years 1815–1870 the western European continent was undergoing a Rampant period of economic modification. Industrialization was precipitating in England. Problems were so complexicated that in Paris, out of a city population of one million people, two million able bodies were on the loose.
Great Brittian, the USA and other European countrys had demicratic leanings. The middle class was tired and needed a rest. The old order could see the lid holding down new ideas beginning to shake. Among the goals of the chartists were universal suferage and an anal parliment. Voting was done by ballad.
A new time zone of national unification roared over the horizon. Founder of the new Italy was Cavour, an intelligent Sardine from the north. Nationalism aided Itally because nationalism is the growth of an army. We can see that nationalism succeeded for Itally because of France’s big army. Napoleon ­III-­IV mounted the French thrown. One thinks of Napoleon III as a live extension of the late, but great, Napoleon. Here too was the new Germany: loud, bold, vulgar and full of reality.
Culture fomented from Europe’s tip to its top. Richard Strauss, who was violent but methodical like his wife made him, plunged into vicious and perverse plays. Dramatized were adventures in seduction and abortion. Music reeked with reality. Wagner was master of music, and people did not forget his contribution. When he died they labled his seat “historical.” Other countries had their own artists. France had Chekhov.
World War I broke out around 1912–1914. Germany was on one side of France and Russia was on the other. At war people get killed, and then they aren’t people any more, but friends. Peace was proclaimed at Versigh, which was attended by George Loid, Primal Minister of England. President Wilson arrived with 14 pointers. In 1937 Lenin revolted Russia. Communism raged among the peasants, and the civil war “team colours” were red and white.
Germany was displaced after WWI. This gave rise to Hitler. Germany was morbidly overexcited and unbalanced. Berlin became the decadent capital, where all forms of sexual deprivations were practised. A huge ­anti-­semantic movement arose. Attractive slogans like “death to all Jews” were used by governmental groups. Hitler remilitarized the Rineland over a squirmish between Germany and France. The appeasers were blinded by the great red of the Soviets. Moosealini rested his foundations on eight million bayonets and invaded Hi Lee Salasy. Germany invaded Poland, France invaded Belgium, and Russia invaded everybody. War screeched to an end when a nukuleer explosion was dropped on Heroshima. A whole generation had been wipe out in two world wars, and their forlorne families were left to pick up the peaces.
According to Fromm, individuation began historically in medieval times. This was a period of small childhood. There is increasing experience as adolescence experiences its life development. The last stage is us.
Anders Henriksson is a professor of history at Shepherd University, in Shepherdstown, West Virginia. In addition to scholarly works such as The Tsar’s Loyal Germans (1983), he is the author of Non Campus Mentis: World History According to College Students (2001) and College in a Nutskull (2010).

vineri, 30 mai 2014

Prea devreme sau prea tîrziu?

Nu știu dacă să regret că Dna Udrea a divorțat prea devreme sau că designerul de pantofi Masaya Kushimo a creat prea tîrziu aceste superbe încălțări ornitologice - nu doar prețioase, ci și exact cît trebuie de scumpe - care ar fi avut altfel o destinatară predestinată:





Ar fi fost numai bune de inaugurat cu  plăcutul prilej al victoriei PMP în alegerle europene

vineri, 23 mai 2014

ELECTORALE

ELECTORALE

E plin tîrgul de bannere, meshuri, pancarte și lozinci. Ici-colo și cîte un cort cu poze și chemări mobilizatoare. Televiziunile difuzează azi ultimele emisiuni cu temă electorală. Îmi amintesc cu nostalgie de pungine galbene de plastic cu "Votați PNȚ" aduse de Rațiu în '90.
Nimic special în asta. Partidele serioase -  PNL și PSD &Co - nu au inovat strident. Prosperitatea liberală e OK, la fel și mîndria patriotică pesedistă. Eu oricum sînt mîndră că sînt româncă, chiar dacă nu neapărat din pricina d-lor Pașcu și Ivan, ori datorită d-nelor Țapardel, Zoană și Dobrete.

Dar ceilalți? Trebuie să recunosc, de cînd am aflat că mă apără dl. Pavelescu de la PNȚ-CD nu mă mai tem că vin rușii peste noi, însă harta aceea bleu-ciel care pare, din fuga troleibuzului, mînjită enigmatic în partea de jos, pe firul Dunării, o fi costat ea cît o fi costat, dar nu se merita.
 Într-un crescendo triumfal, afișajul bicolor PDL ne amenință cînd că Europa Teodor - rîndul orizontal de litere negre - cînd că Europa Gheorghe ne vor aduce PD-L în fiecare casă (fie Stolojan, fie Flutur). Aferim, dacă de asta ne-am zbătut să intrăm în Europa, ca să ne intre în casă Stolojan - sau, mai știi, tot PDL, cît a mai rămas...

Dar PDL pălește în fața panotajului epigonilor săi. PMP ne amenință că RIDICĂ ROMÂNIA cu merele lui pădurețe, iar Forța dlui Ungureanu ne SCHIMBĂ CU FORȚA; cam albastră perspectivă, recunoașteți. Ferească Cel de Sus să fuzioneze ăștia la loc, că ne ridică iar cu forța...

luni, 12 mai 2014

REGRETE

E prima dată după multă vreme cînd îmi pare rău că nu mai sînt on speaking terms cu cei mai mulți dintre distinșii intelectuali care îl susțin pe Traian Băsescu.





De asta, nu pot să-i întreb dacă la toamnă chiar au de gând să voteze cu Elena Udrea...

marți, 1 aprilie 2014

FICTIONS


Colocviu franco-român

 
Transitions historiques et transferts culturels
 Antiquité et Moyen Age

3 Avril 2014

10.00 - 12.30


Zoe Petre -  Inventer une cité. L'imaginaire des fondations milésiennes dans le Pont Gauche
Alexandra Lițu, S'intégrer au monde des cités: les voyages des dieux et des héros
Mihaela Marcu -  La patrie lydienne de Bacchos/Dionysos
Andreas Gutsfeld : Olympie au Bas-Empire.
Florica Mihuț-Bohîlțea - Représentations architecturales dans la peinture domestique du ”IIème style pompeien”

14.00 - 16.30
Cécile Bertrand-Dagenbach : Sévère Alexandre dans l’Histoire Auguste : biographie et enjeux du pouvoir.
Daniela Zaharia -  Changement politique et attitudes envers les Barbares à l'époque des Han. Commentaires autour d'un passage de la" Dispute sur le sel et le fer"  (81 av.J.-C.)
Guy Vottéro : Le passage du latin aux langues romanes
Ecaterina Lung  - Représentations des femmes chez Procope de Césarée
Vasile Maruta : La réception du mythe de Dracula dans l’université française    



Facultatea de Istorie, sala 301





joi, 13 martie 2014

Găsiți trei asemănări

...și măcar o deosebire între cele două grupaje de declarații:


A. 
Din iulie 2012 și pînă azi, Traian Băsescu nu a încetat să califice recompunerea majorității parlamentare și propria lui suspendare drept o lovitură de stat. Spre exemplu, încă la 10 decembrie 2013, Traian Băsescu declara: "USL continuă lovitura de stat inceputa in vară și eșuată, dar acum cu alte metode si chipurile sub sceptrul democrației".Iar în declarațiile sale din ultima săptămînă, el a reluat aceeași temă a "loviturii de stat".

B
Fostul preşedinte al Ucrainei Victor Ianukovici a declarat că se consideră preşedintele legitim al Ucrainei şi nu recunoaşte actuala putere de la Kiev.”Vreau să vă spun că rămân nu doar preşedinte legitim, dar şi comandantul suprem al Armatei. Eu nu mi-am depus mandatul. Nu a mai rămas mult şi mă voi întoarce la Kiev. Ucraina va avea vremuri grele şi probleme social-economice grave”. Ianukovici a declarat nelegitime deciziile luate de Parlament, care a votat destituirea sa si instaurarea unei puteri de tranzitie, într-o declarație transmisa agentiilor de presa rusesti. Principala teză a rămas neschimbată – el rămâne singurul preşedinte legitim al ţării, iar alegerile de pe 25 mari sunt ilegale.

Rusia refuza categoric sa recunoasca orice legitimitate a noilor lideri pro-occidentali din Ucraina, ajunși la putere dupa trei luni de proteste care au dus la fuga presedintelui Ianukovici, cu prețul a 100 de morti in februarie. "Tot ceea ce se întâmplă în Crimeea este o reacţie absolut naturală faţă de o lovitură de stat a unor bandiţi, la Kiev o mână de radicali a uzurpat puterea". Serghei Lavrov a insistat asupra faptului că noile autorități ucrainene au dat o "lovitură de stat".  

1. Oare de ce seamănă atît de bine declarațiile lui Băsescu, cele ale lui Ianukovici și cele ale decidenților ruși?
2. Oare de ce Dna Merkel sau dnii Barrosso, Gordon, etc., l-au crezut cu totul pe Băsescu, deși nu-l cred deloc pe Ianukovici?

Simultan de șah


vineri, 31 ianuarie 2014

Două poeme inedite

Recent, un papirus inedit dintr-o colecție privată s-a dovedit a transcrie două poeme necunoscute pînă acum ale lui Sappho.  În pregătirea ediției definitive tipărite, Dirk Obbink le publică deocamdată pe Internet,
Obbink.Sappho7.draft.pdf (application/pdf Object)

marți, 14 ianuarie 2014

SALVAŢI biblioteca pedagogică naţională "i.c. petrescu" !

vineri, 3 ianuarie 2014

De ce nu ne vor (unii) în Spațiul Schengen?

De ce nu ne vor (unii) în Spațiul Schengen?
Textul de mai jos urmează să apară în revista BALCANII și EUROPA

Discuțiile despre integrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen au început brusc la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, aproape niciunul dintre interlocutori nu știa de fapt ce este spațiul Schengen și la ce folosește el. Nu se știa – nu se știe, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spațiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligație consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a acquis-ului comunitar, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână înafara spațiului reglementat prin acest acord și prin convenția care l-a completat ulterior.
O picătură de istorie e indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franța, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg –au încheiat în localitatea Schengen din Luxemburg un acord prin care renunțau la prerogativa tradițională a statelor suverane de a menține controale vamale și de vize la granițele dintre ele. Această măsură desăvârșea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda și Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, granița franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă încă de mult. Acum, toate aceste facilități erau unificate și sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propune și reprezentanții statelor-membre decid ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanți în întreg spațiul UE, cu excepția a două state insulare, Marea Britanie și Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opțiune pentru a rămâne înafara spațiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția – au decis, în timp, să se alăture acestui spațiu de liberă circulație a bunurilor și persoanelor. Dintre statele recent primite în Uniune, Polonia, Ungaria și Republica Cehă au intrat și în acordul de liberă circulație; în schimb, România, Bulgaria, Cipru și Croația sunt obligate prin tratatul de aderare să intre în spațiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligație să fie îndeplinită.
Lăsând la o parte Croația, care a aderat la UE doar de câteva luni, și Ciprul – a cărui poziție insulară și divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (și Bulgaria). În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniței exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul țării noastre cel puțin pentru o bună bucată de vreme, atât în privința graniței maritime, cât și în ce privește granița terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE și Ucraina.
La începutul anilor ’90, granița terestră răsăriteană a țării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nicio măsură tehnică de modernizare și consolidare a graniței cu R. Moldova și Ucraina nu s-a puat până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simțit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora “podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, in primii ani după Revoluție, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie și intermitentă și dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova și Ucraina. Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat și semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la spațiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-și asuma responsabilitatea controlului la granița UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele și bunurile care trec de granița de est a țării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă și/sau pașaport până la Oceanul Atlantic și la ieșirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la amenințările neconvenționale – de la terorism și trafic cu substanțe nucleare la traficul de persoane, contrabandă și comerț cu droguri – încrederea autorităților, dar și a cetățenilor obișnuiți din întreg spațiul de 4.312. 099 kilometri pătrați reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură granițele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste granițe sunt încredințate unor membri recent primiți în marea familie europeană.
Or, pentru cetățeanul de rând din țările cu mai mare vechime în UE, și mai ales al acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetățenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepție a corupției este foarte scăzut, încrederea în autoritățile românești și bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobișnuite, Mecanismul European de Cooperare și Verificare, a răspuns acestei anxietăți în cel puțin aceeași măsură cu unele aspecte tehnice în funcționarea justiției în ambele țări. Introdus cu titlu temporar, mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuși, din efect al percepției unor disfuncții, una din cauzele majore ale acestei percepții. Sau, mai clar: imaginat pentru a liniști percepția electoratului occidental în legătură cu capacitatea UE de a controla situația din două țări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important și o justificare perpetuată (artficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România și Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE. Amânarea admiterii în spațiul Schengen, prelungirea fragilității induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene și obiective precise, nu mai răspund în esență unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă – faptul că Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în spațiul Schengen decât după un raport fevorabil cu privire la mecanismul de verificare.
Românii și bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu “instalatorul polonez”, incriminat de naționaliști în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simțim discriminați? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga “contribuție” a României și a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniștrilor – exclusiv din guvernele PSD și PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu și pe alții, în legătură cu diminuarea drastică a corupției în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem și noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci și oameni fără căpătâi, nu poate fi negat de nimeni, și, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în spațiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.
Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE și Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalți, nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-și convinge concetățenii că primirea în UE a țărilor din centrul și estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanție de stabilitate, un proiect de securizare a Europei - și o extindere semnificativă a pieței interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulți șomeri decât are azi.
E interesant de observat cum toți acești demnitari guvernează la ei acasă în funcție de sondajele de opinie, dar au fost dispuși să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive și similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, Câinele și cățelul.
Cum nu e drept ca toți românii să fie judecați în funcție de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot așa nu avem voie să nedreptățim întreaga Uniune Europeană pentru câțiva dintre reprezentanții ei vremelnici. În vremuri de criză, soluția cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalți, și e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, și în Occident, și la noi, păstrează clar în minte și obliectivele majore ale UE, și itinerariul care ne poate duce la ele.