De ce nu ne vor (unii) în Spațiul Schengen?

De ce nu ne vor (unii) în Spațiul Schengen?
Textul de mai jos urmează să apară în revista BALCANII și EUROPA

Discuțiile despre integrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen au început brusc la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, aproape niciunul dintre interlocutori nu știa de fapt ce este spațiul Schengen și la ce folosește el. Nu se știa – nu se știe, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spațiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligație consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a acquis-ului comunitar, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână înafara spațiului reglementat prin acest acord și prin convenția care l-a completat ulterior.
O picătură de istorie e indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franța, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg –au încheiat în localitatea Schengen din Luxemburg un acord prin care renunțau la prerogativa tradițională a statelor suverane de a menține controale vamale și de vize la granițele dintre ele. Această măsură desăvârșea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda și Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, granița franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă încă de mult. Acum, toate aceste facilități erau unificate și sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propune și reprezentanții statelor-membre decid ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanți în întreg spațiul UE, cu excepția a două state insulare, Marea Britanie și Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opțiune pentru a rămâne înafara spațiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția – au decis, în timp, să se alăture acestui spațiu de liberă circulație a bunurilor și persoanelor. Dintre statele recent primite în Uniune, Polonia, Ungaria și Republica Cehă au intrat și în acordul de liberă circulație; în schimb, România, Bulgaria, Cipru și Croația sunt obligate prin tratatul de aderare să intre în spațiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligație să fie îndeplinită.
Lăsând la o parte Croația, care a aderat la UE doar de câteva luni, și Ciprul – a cărui poziție insulară și divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (și Bulgaria). În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniței exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul țării noastre cel puțin pentru o bună bucată de vreme, atât în privința graniței maritime, cât și în ce privește granița terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE și Ucraina.
La începutul anilor ’90, granița terestră răsăriteană a țării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nicio măsură tehnică de modernizare și consolidare a graniței cu R. Moldova și Ucraina nu s-a puat până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simțit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora “podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, in primii ani după Revoluție, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie și intermitentă și dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova și Ucraina. Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat și semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la spațiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-și asuma responsabilitatea controlului la granița UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele și bunurile care trec de granița de est a țării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă și/sau pașaport până la Oceanul Atlantic și la ieșirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la amenințările neconvenționale – de la terorism și trafic cu substanțe nucleare la traficul de persoane, contrabandă și comerț cu droguri – încrederea autorităților, dar și a cetățenilor obișnuiți din întreg spațiul de 4.312. 099 kilometri pătrați reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură granițele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste granițe sunt încredințate unor membri recent primiți în marea familie europeană.
Or, pentru cetățeanul de rând din țările cu mai mare vechime în UE, și mai ales al acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetățenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepție a corupției este foarte scăzut, încrederea în autoritățile românești și bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobișnuite, Mecanismul European de Cooperare și Verificare, a răspuns acestei anxietăți în cel puțin aceeași măsură cu unele aspecte tehnice în funcționarea justiției în ambele țări. Introdus cu titlu temporar, mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuși, din efect al percepției unor disfuncții, una din cauzele majore ale acestei percepții. Sau, mai clar: imaginat pentru a liniști percepția electoratului occidental în legătură cu capacitatea UE de a controla situația din două țări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important și o justificare perpetuată (artficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România și Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE. Amânarea admiterii în spațiul Schengen, prelungirea fragilității induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene și obiective precise, nu mai răspund în esență unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă – faptul că Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în spațiul Schengen decât după un raport fevorabil cu privire la mecanismul de verificare.
Românii și bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu “instalatorul polonez”, incriminat de naționaliști în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simțim discriminați? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga “contribuție” a României și a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniștrilor – exclusiv din guvernele PSD și PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu și pe alții, în legătură cu diminuarea drastică a corupției în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem și noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci și oameni fără căpătâi, nu poate fi negat de nimeni, și, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în spațiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.
Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE și Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalți, nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-și convinge concetățenii că primirea în UE a țărilor din centrul și estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanție de stabilitate, un proiect de securizare a Europei - și o extindere semnificativă a pieței interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulți șomeri decât are azi.
E interesant de observat cum toți acești demnitari guvernează la ei acasă în funcție de sondajele de opinie, dar au fost dispuși să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive și similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, Câinele și cățelul.
Cum nu e drept ca toți românii să fie judecați în funcție de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot așa nu avem voie să nedreptățim întreaga Uniune Europeană pentru câțiva dintre reprezentanții ei vremelnici. În vremuri de criză, soluția cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalți, și e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, și în Occident, și la noi, păstrează clar în minte și obliectivele majore ale UE, și itinerariul care ne poate duce la ele.