România Mare 2.0

M-am întrebat zilele trecute, după ce am avut două confruntări care m-au scos cu totul din sărite, cu doi reprezentanți de vază ai PDL – un senator și un euro-parlamentar – de ce m-am enervat în asemenea hal. Am polemizat ades cu colegi de breaslă, cu ziariști, cu reprezentanți mai mult sau mai puțin analitici ai FSN/PDSR/PSD, și chiar cu dl. Cristoiu (care e o categorie în sine). Nu zic că nu am pus suflet și o anume energie combativă în aceste confruntări, dar nu mi-am ieșit din fire niciodată în asemenea măsură. Ce să se fi întîmplat de data asta?

Tot reflectînd, mi-am amintit brusc de un alt tip de discuție în contradictoriu care mă scoate la fel din firea mea mai degrabă egală sie-și: confruntările cu tracomanii de diferite nuanțe. Nu m-am mai enervat așa de cînd o colegă de la Călărași încerca, pe vremuri, să-mi impună ideea că un ciob neolitic purta pe el o dedicație truncheată închinată zeului Dionysos, cînd de fapt purta doar semnătura lucrătorului care îl scosese din pămînt, zgîriată stîngaci cu șpaclul; cînd împătimiți ai operei lui Nicolae Densușeanu îmi explicau că Iovan Iorgovan e de fapt Iuppiter, sau cel mult Hercules; cînd iluminați ai fondului ancestral încercau să mă convingă că și greaca, și latina, sînt forme decăzute ale marii limbi paneuropene – daco-getica, adică - și nici măcar atunci, ci abia cînd, încercînd eu să-i conving că Miorița NU e o Ur-Iliadă, n-am avut nici un spor. Căci, fără excepție, acești “pavelcoruți” cu pretenții academice patinau pe argumente falacioase, într-un cerc vicios din care nu se putea ieși. Aceeași senzație de alunecare incontrolabilă pe ceva unsuros mi-au dat-o recent pseudo-discuțiile la care mă refeream adineaori.

Experiențele mele recente au început cu seara în care dl. Senator Canacheu mi-a spus, ritos, că, he-he, știe d-sa de unde am învățat eu să manipulez masele: anume din cartea “Istoria conceptuală”, de m-a lăsat fără oxigen. Pentru cine se întîmplă să nu știe, colegul Victor Neumann de la Universitatea din Timișoara este co-fondator – împreună cu profesorul Armin Heinen de la Universitatea din Aachen – și director (din 2008) al Școlii Doctorale Internaționale de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck”. Împreună, cei doi universitari au editat volumul Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, apărut în 2010 la Editura Polirom; el reuneşte stu­diile mai multor istorici și specialiști români și străini care analizează evoluția limbajelor social-politice în istoriografia României moderne şi contemporane. Cartea, ca și Școala doctorală - sau Reinhardt Kosselek în persoană, dacă e vorba pe-așa - au a face cu “manipularea maselor” mai puțin decît am eu cu teoria relativității extinse.

Protagonistul actului al II-lea nu are nici măcar scuza de a fi un semidoct. Dl. Cristian Preda este profesor de Științe politice, a susținut o teză de doctorat la Paris cu un mare specialist în filosofie politică, Pierre Manent, și nu poate fi bănuit că nu ar avea proprietatea termenilor. Întîmplarea face și că ne cunoaștem de cînd era student, că am colaborat și în viața universitară, și în cea publică, d-sa fiind consilier chiar în departamentul pe care l-am condus eu la Președinția României în anii Administrației Constantinescu; nu poate fi, așadar, nici măcar bănuit că nu știe cu cine vorbește cînd vorbește cu mine.
În pofida acestor considerente, dl. Cristian Preda m-a privit drept în ochi, în direct și la o oră de vîrf, și mi-a spus că sînt anti-occidentală. Iar am rămas fără oxigen, dar cînd mi-am recăpătat respirația, i-am cerut – pe un ton cam imperativ, recunosc – oarece argumente în susținerea acestei enormități. Nu a ezitat să se refere la scrisoarea pe care, împreună cu alți 260 și ceva de intelectuali, am adresat-o oficialilor europeni la sfîrșitul lui iulie ca la un text anti-european. Cînd i-am solicitat să indice pasajul, fraza, măcar cuvîntul care ar putea să fie anti-european acolo, a ezitat nițel, dar nu prea mult, și apoi a spus că întregul text păcătuiește în acest sens. L-am întrebat dacă l-a citit măcar, dar răspunsul său s-a pierdut în frazele conclusive ale emisiunii.

Această răsturnare sistematică a faptelor în contrariul lor probează o practică perversă a sofismului care, da, mă scoate din fire. Mă enervează pînă la limită utilizarea cu rea-credință a rațiunii umane și a limbajului, mă supără profund ignorarea cu rea-credință a adevărului și a logicii. Nu e vorba de o viziune eronată, cu asta mă pot împăca, e vorba de o versiune deliberat falsificată, din temelii, a realului, și asta mă îmbolnăvește la propriu.

Știam de mult că PDL se aliază frenetic cu PRM. Nu credeam însă că găsesc succesori ai lui Vadim în nomenclatura agitprop a băsismului exaltat. "Martorii lui Băsescu" au pus în joc cu prilejul referndumului o variantă ceva mai elitistă de propagandă gongorică stil România Mare, prin care denunțătorii loviturii de stat pun la cale ei înșiși lovituri de stat,  corul pedelist denunță bolșevismul adversarilor politici în cea mai bolșevică manieră, și susține jalbele tuturor celor care se plîng că ar suporta presiuni exact din partea celor care nu-i presează nici cît ar trebui măcar. Observați, vă rog: aproape fiecare acuzație adresată adversarilor de corul fidelilor lui Traian Băsescu denunță fapte pe care Traian Băsescu și clica lui le săvîrșesc, sau măcar le visează. "Revoluția borfașilor" nu poate eluda nici afacerile cu energie de la ALRO, nici pe cele cu TVA de la ANAF. Nimeni nu are vreun dubiu în legătură cu identitatea borfașilor, cu atît mai puțin ei înșiși.
Toată această lume răsturnată în contrariul ei capătă o dimensiune orwelliană halucinantă și pare să vădească neputința argumentației raționale corecte în fața propagandei fanatizate. Asta mă enervează, mă dezgustă - și din cînd în cînd char mă duce la disperare.