Caragiale, Ionescu, Gogol?

Într-o civilizaţie a cărţii, în care experienţele sînt prin excelenţă livreşti, marea cultură devine din ornament facultativ al spiritului un instrument vital de supravieţuire în ceasuri de grea cumpănă. Faptul că Soljeniţîn invocă Infernul lui Dante scriind Primul cerc tot așa cum Jan Kott regîndește contemporaneitatea lui Shakespeare, ori Paler pe Don Quijote, revelă brusc utilitatea ascunsă a operelor zise clasice: materie predilectă a sistemului de învăţămînt, părînd, deci, pe cît de zadarnice pe atît de plicticoase adolescentului mediu, ele se dovedesc subit a fi un  formidabil instrument euristic cînd sîntem confruntaţi cu experienţa imediată a sfîşierii ţesutului cotidian. Atunci, paradigmele fundamentale, acelea cărora marile opere ale culturii universale îşi datorează rangul, ne normalizează destinul, îl fac inteligibil, şi poartă efectiv asupra integrării noastre în şuvoiul prezentului.

De cînd mă știu, referentul literar imediat al oricărei discuții despre politică și despre politicieni în România rămâne “Scrisoarea pierdută”.  Aproape orice simpatriot cu niţică carte trăieşte evenimentele politice în umbra lui Caragiale. Faptul acesta se datoreşte desigur extraordinarei remanenţe a unui text genial, care nu numai că descoperă universul de discurs şi de comportament al politicului, dar ne și ne oferă cea mai accesibilă și mai plină de umor grilă de decodare a acestei magme.

Omniprezent, instrumentalizat pînă la delir - am dat  patru  teze în   trei ani de liceu cu tema "critica societăţii burgheze în opera lui Caragiale" - era acolo ori de cîte ori ne era lehamite de marea trăncăneală din jur. Faţă-n faţă cu o istorie precipitată şi surprinzătoare, am reacţionat și după 1989 făcînd apel la paradigmele culturale care ne erau imediat şi colectiv accesibile.

De atunci, nu renunțăm la paradigma caragialescă decît eventual pentru reluarea ei în cheie minoră a propos de un epigon sau altul. Din cînd în cînd, dacă ni se părea prea de tot realitatea din jur, ne mai aminteam că singurul succesor legitim al lui Nenea Iancu rămîne Eugen Ionescu: Absurdistan, adică.

De cînd cu referendumul însă, vreau să vă amintesc de o altă posibilă matrice: opera lui Nicolai Gogol. Generația mea nu va uita cum a izbutit în 1972 Lucian Pintilie să transforme Revizorul într-o caricatură atît de aproape de realitatea acelor ani de apogeu ceaușist încît a fost brutal interzisă după doar cîteva reprezentații. Azi însă, dl. Băsescu și susținătorii lui îl reînvie cu desăvîrșit talent pe Cicikov, cel care străbate imensitatea rusă cumpărînd la grămadă suflete moarte de iobagi, ca să poată apoi să garanteze cu această proprietate fictivă cît mai multe împrumuturi frauduloase, cu care să fugă undeva în lumea largă.  Tot așa, Traian Băsescu și-a apropriat sufletele moarte ale unor cetățeni ai României ca să poată continua un mandat la fel de fraudulos ca și averea lui Cicikov din romanul lui Gogol.