„Lovitură de stat“; „in Romania a coup d’etat is tacking place“; „lovitură mortală dată sistemului de justiţie“; „decapitarea conducerii statului“; „distrugerea României“; „desfiinţarea societăţii civile“; „dictatura şi tirania se instalează peste noapte“; „sugrumarea statului de drept“; „nu-i lăsăm, ne vrem ţara înapoi“; „aruncaţi listele [electorale permanente, n.m.] în foc“; „democraţia a fost suspendată“; „coşmarul democratic soldat cu suspendarea preşedintelui riscă să îi transforme pe români în cetăţeni inferiori [ai UE,n.m.]“; „guvernare antinaţională“; „(acţiunile Guvernului) se încadrează exact în patternul distrugerii democraţiei inaugurat de Benito Mussolini în Italia anilor ’20 şi perfecţionat în chip diabolic de către Adolf Hitler în 1933-1934“; „sîntem tîrîţi spre Răsărit [...]“; se folosesc „metodele revoluţiei comuniste din 1917 din Rusia…“; „lichidarea libertăţilor civile“; „o regresiune sistematic organizată în direcţia dictaturii“ etc., etc. Citatele de mai sus, selecţionate dintr-o masă abundentă de referinţe în acelaşi spirit produse în ultimele săptămîni, aparţin preşedintelui suspendat, unor politicieni ai PDL, precum şi cîtorva din aşa-numiţii „intelectuali ai lui Băsescu“.
Se constată o stare de surescitare acută ce alimentează un imaginar tentat să suprapună situaţia actuală din România peste cele mai întunecate experienţe istorice din ultima sută de ani. E, în interpretarea mea, cel mai uriaş torent de iraţionalitate deversat în spaţiul public românesc de pe la sfîrşitul lui decembrie ’89 încoace. Psihoza teroriştilor a invadat şi acum destule creiere înfierbîntate care, din fericire, n-au primit, ca atunci, mitraliere. Cine ştie în ce dandana am mai fi intrat dacă, drept urmare a invocării de către voci atît de autoritare a uneltirii şi, apoi, a dezlănţuirii unei lovituri de stat, s-ar fi distribuit arme la popor! N-ar fi fost, însă, în logica acestei infernale agresiuni asupra democraţiei, un gest distonant, cu atît mai mult cu cît, de astă dată, în spatele loviturii de stat, s-ar fi aflat, umăr lîngă umăr, uniţi de aceeaşi cauză întruchipînd răul absolut, atît fasciştii, cît şi comuniştii.
Cum ne-am procopsit, totuşi, cu o „lovitură de stat“? În 3 iulie, prin votul majorităţii parlamentare, s-a decis revocarea lui Vasile Blaga şi a Robertei Anastase de la preşedinţia Senatului şi, respectiv, a Camerei Deputaţilor. În urma sesizării PDL privind neconstituţionalitatea acestei hotărîri, Curtea Constituţională a răspuns că „nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale parlamentarilor cu privire la alegerea preşedintelui unei Camere [...]“. Simpla pomenire în România a sintagmei „lovitură de stat“ în cazul menţionat ar fi provocat rîsul, cu precădere al curcilor. S-a optat pentru o repliere din mers, astfel încît ţinta predilectă a intoxicării să fie responsabilii europeni de orientare creştin-democrată. O maşinărie propagandistică dotată cu aparatură de ultimă generaţie în materie de manipulare s-a pus rapid în mişcare.
Personajul justiţiarului isterizat de sinistrul antidemocratic de la Bucureşti a fost interpretat cu notabil talent nativ de europarlamentarul Monica Macovei. Într-un e-mail trimis pe 3 iulie, la ora 18.58.14, aşadar înainte de finalizarea revocărilor în Parlamentul de la Bucureşti, Macovei îşi informa colegii de la Bruxelles că, în România, are loc o lovitură de stat, că au fost încălcate patru hotărîri ale Curţii Constituţionale şi că atmosfera e de mineriadă. E-mailul cu pricina a fost devansat, conform menţiunii aceleiaşi Macovei, atît de „fapte“ (!) transmise pe filiera Stolojan, cît şi de „discuţii“ purtate într-un cadru neprecizat. Credinţa bruxelleză a lui Macovei („I belive…“) n-a alertat, în mod paradoxal, NATO, ci pe micul maoist, apoi membru al Partidului Comunist Portughez, stîngist radical, ulterior creştin-democrat, actualmente preşedinte al Comisiei Europene, J.M.D. Barosso. Popularii au suflat în aceeaşi gigantică tubă furnizată de Macovei, care şi-a jucat în continuare rolul de emiţătoare pe bandă rulantă de hiperbole apocaliptice şi de scenarii isteroide, cerîndu-le pînă la exasperare românilor să aibă „ochii deschişi“ şi, ceea ce, omeneşte vorbind, era mai dificil de rezolvat, „urechile mari“.
Nu-i putem imputa unui intelectual mai gros ca Băsescu lipsa de proprietate a vorbelor răcnite marinăreşte, de la proră, ca să bage în sperieţi muşii de la pupă. Cu nedumerită deferenţă mă îndrept, în schimb, către intelectualitatea subţire fremătînd în graţiile prezidenţiale şi căreia nici cu gîndul nu-mi pot îngădui să-i reproşez tocmai un uzaj deficitar al limbii. Ce să mă fac, însă, cu un reputat politolog care desluşeşte mişcările lui Crin Antonescu şi pe cele ale lui Victor Ponta în cheia primelor atentate la adresa democraţiei ale lui Hitler şi Mussolini? Cum va argumenta mediului academic şi studenţilor săi că lovitura de stat din România a fost dată de un Parlament ales prin voinţa cetăţenilor, nu de opoziţie contra Puterii, ci invers, şi s-a soldat, prin hotărîre a Curţii Constituţionale, cu chemarea la urne a electoratului sub forma unui referendum? Dacă elitele umaniste apropiate preşedintelui suspendat vorbesc, fără tremur în glas şi asumîndu-şi aceeaşi severă perspectivă, de iminenţa reinstalării totalitarismului, mă întreb şi eu: cum, păcatele mele, luînd în consideraţie o asemenea evaluare, ne mai raportăm la ce s-a întîmplat în fascism şi comunism? Nu jonglăm cu concepte, totuşi, prea grave, fie şi în numele susţinerii unei anumite direcţii politice, altfel, în sine, stimabile? Nu se alunecă în bagatelizarea cumplitelor traume suferite de sute de milioane de oameni prin resuscitarea unor atrocităţi ale istoriei doar pentru a înfiera, într-un iresponsabil delir asociativ, figuri, la urma urmelor, trecătoare ale politicii autohtone?
Mă simt dezolat inventariind atîtea personalităţi culturale ce introduc în dezbatere termeni ale căror cîmpuri semantice refuz să cred că nu le stăpînesc în deplinătatea accepţiunilor acestora. Pe ce lume se va fi aflînd românitatea zăpăcită auzind, sec, fără nuanţe, de la aceste modele ilustre că puciştii Antonescu şi Ponta au aruncat ţara în cea mai neagră dictatură imaginabilă – şi fascistă, şi comunistă? Să se repete oare trista tradiţie a cremei intelighenţiei băştinaşe care, în anumite împrejurări istorice, din sinceră convingere sau, dimpotrivă, motivată de interese meschine şi-a vătămat opera prin atitudini publice stînjenitor de retrograde?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu