Despre baroni și poeții lor de curte

Orbitor, prestigiul intelectualilor care se zbat să-i dea clasă lui Traian Băsescu chiar și atunci cînd e evident că șuetele cu Dan Diaconescu îl desfată încă mai abitir decît cele cu Radu Morar, m-a împiedicat pînă ieri să observ că, mutatis mutandis, și baronii locali vor fi avînd cercul lor de intelectuali de curte. Azi însă, citind cu plăcută stupoare cele mai noi și neașteptate declarații ale dlui Marian Oprișan, al cărui fond aperceptiv se confunda în capul meu ignorant cu noțiunile dobîndite la aspra școală a unei vieți mai degrabă marginale, ca să zic așa (mă exprim cu delicată prudență, căci am avut parte odată de un proces de calomnie din partea dlui deputat și ministru Constantin Niță, pe care l-am cîștigat abia după 4 ani de drumuri lunare la Brașov, și nu mai am energie pentru încă un proces la Focșani).
Or, iubiții mei, cum spunea Socrate, iată ce cascadă de perle culturale pare să fi revărsat dl. Oprișan la recenta reuniune - a cui? - a Comitetului Executiv PSD: d-sa ar fi început prin a-și interpela președintele (dacă Mediafax minte, atunci mint și eu) cu următoarele vorbe nemuritoare: Mircea, există o expresie veche de când lumea: Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul. Eu pot să-ţi spun, cu prietenia pe care mi-o cunoşti şi pe care ţi-am dovedit-o, că îţi sunt în continuare prieten, dar mai prieten îmi e adevărul, drept pentru care îţi spun să îţi depui demisia de onoare astăzi, aici şi acum. N-a fost destul. Cu cuvinte meșteșugite, distinsul baron de Vrancea ar fi continuat astfel șirul aforistic al cugetărilor d-sale: Onoarea este răsplata virtuţii în care reuşeşte să îşi trăiască viaţa un om, i s-ar fi adresat el dojenitor lui Iliescu. Ba a mers încă și mai departe, sugerându-i că acei ce se fac responsabili de starea actuală a partidului ar face bine să accepte moartea politică. Latinii spuneau că este de preferat o moarte cinstită unei vieţi ruşinoase şi de la ei până la noi realitatea a demonstrat că aşa este.
Se poate mai virilă utilizare a dicționarului (scurt, da' scurt!) de aforisme pentru uzul aleșilor poporului? Fără îndoială NU - dar se poate depăși chiar și această amețitoare altitudine prin gingășia creativă a florilor de stil: Cred însă că astăzi niciunul dintre noi nu poate vorbi despre idealurile noastre politice deoarece înainte trebuie să ne referim la răspundere, onoare, unitate, adevăr, cuvinte a căror profunzime contează major acum şi ale căror iniţiale, R.O.U.A., ne sugerează ca roua, adică ceva curat, pur, adică acea "stare morală" pe care trebuie să o reatingem înainte de a putea să iniţiem procesul de reafirmare a principiilor şi valorilor social-democrate.

Remarc în fugă frecvența neobișnuită a compușilor cu re-, sugerînd auditoriului că PSD a fost cîndva, illo tempore, înrourat și pur - probabil în vremea în care planta prin procură flori în Piața Universității. În ansamblu vorbind, chiar dacă am la Focșani cîteva foste studente la română/latină, mi-e cu neputință să decid căreia dintre ele să-i atribui calitatea de ghost-writer a dlui Oprișan. Poate și-a cumpărat un poet de curte local (cu o brumă de acces la gnomele strămoșilor romani), poate a importat de la București un expert în retorică - fapt e că m-a străpuns ca o săgeată cu acest neașteptat viraj oratoric. Ca și atunci cînd l-am auzit pe dl. Vanghele folosind intensiv un neologism pe care nu credeam că-l frecventează, am realizat că acești domni (și cîteva domnițe - că nu le-oi numi chiar Doamne - eiusdem farinae) nu sînt apariții meteorice în viața noastră publică, cum fuseseră imediat după revoluție Popa Tatu sau senatorul Dumitrașcu. Pitorești cît vreți, dar mai cuviincioși, pînă la urmă, aceștia au dispărut din viețile noastre. Dimpotrivă, generația vanghelio-măzărească și-a împărțit teritoriul și puterea, și-a asigurat prebendele pe viață și titlul transmisibil ereditar, și acum își înfige pe zi ce trece mai solid tălpile în pănântul reavăn al patriei, proclamînd, în propriul ei idiom zmălțat cu citate pedante, echivalentul pesedist al faimoasei declarații a generalului Mac Mahon, amenințat cu explozia fortăreței Sevastopol pe care abia o cucerise: J'y suis, j'y reste!