Observator Cultural nr. 515 din 5 martie 2010

Cînd ştiinţa şi conştiinţa devin cantitate neglijabilă

Autor: Carmen MUŞAT

Ce s-ar mai putea spune după apariţia Hotărîrii privind modificarea şi completarea H.G. nr. 1372/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (din 23 februarie 2010)? Ce s-ar mai putea spune, după ce sîmbătă, 27 februarie, prim-ministrul Emil Boc a emis o Hotărîre prin care îi numeşte în funcţiile de preşedinte al Consiliului Ştiinţific şi preşedinte executiv pe domnii Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir, iar în cea de director ştiinţific pe Mihail Neamţu? Ce s-ar mai putea spune despre năravurile partidului aflat la putere şi despre manevrele unor intelectuali de curte, cărora nu inteligenţa le lipseşte, ci, în mod evident, caracterul? Personalităţi de prim rang ale disidenţei anticomuniste româneşti şi istorici renumiţi ai regimurilor comuniste, români şi străini, au protestat în nume propriu sau au semnat apeluri de susţinere pentru Marius Oprea, adresate prim-ministrului. Liviu Antonesei şi Dorin Tudoran au scris despre spectacolul dezgustător al arivismului intelectual şi despre dorinţa obsesivă a „perfectului acrobat“ Vladimir Tismăneanu de a monopoliza anticomunismul. Inutil.

Nu numai puterea de la Bucureşti suferă de autism, ci şi dl Vladimir Tismăneanu, care a preferat să ignore toate obiecţiile şi toate demisiile de onoare. Domnul Vladimir Tismăneanu, care răspundea prompt oricărui atac venit din partea unor publicaţii imunde, neimportante în dezbaterea culturală de la Bucureşti (aşa firavă cum e dezbaterea), a adoptat, de această dată, politica struţului. Pentru că e mai simplu să te faci că nu ai auzit de protestele semnate de Herta Müller, Doina Cornea, Stéphane Courtois, Catherine Durandin, Ana Blandiana, Lucia Hossu Longin, Cicerone Ioniţoiu, de demisiile de onoare ale membrilor Consiliului Ştiinţific – Radu Filipescu, Radu Ioanid, Denis Deletant, Ştefana Bianu şi, din nou, Doina Cornea –, decît să intri în dialog cu ei şi să le oferi un răspuns. Tăcerea eficientă a „desantului Tismăneanu“ e fundamentată pe o filozofie de sorginte populară, elocvent exprimată în proverbul „cîinii latră, caravana trece“. În fond, caravana a trecut şi a fost înscăunată cu o rapiditate ce denotă dispreţul profund pentru toţi cei ce îndrăznesc să gîndească altfel decît cei de la putere.

Ne-am întors, din nefericire, în punctul din care am plecat în decembrie 1989, reuşind să reclădim – în deplină libertate, de această dată – zidurile închisorii pe care acum douăzeci de ani am avut doar impresia că o părăsim. Cum altfel s-ar putea explica apatia cu care acceptăm încălcarea sistematică a dreptului la diferenţă şi la o istorie depolitizată?! De ce e nevoie ca Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc să funcţioneze ca o anexă a puterii politice, cînd o instituţie de acest tip ar fi trebuit subordonată Academiei Române sau Universităţii din Bucureşti, şi nu Guvernului şi prim-ministrului? În timpul odiosului regim comunist, analizat de dl Tismăneanu în multe dintre volumele sale, (re)scrierea istoriei era una dintre cele mai politizate activităţi. Ca să deţii o funcţie de conducere într-un astfel de institut, era nevoie să fii membru al Partidului Comunist, istoria fiind unul dintre principalele instrumente de legitimare la care au recurs toate regimurile totalitare. Nu era posibil să fii nici măcar simplu cercetător fără să fi semnat, mai întîi, adeziunea la Partidul Comunist. Politizarea instituţiilor statului comunist era unul dintre aspectele care făceau viaţa irespirabilă, de apartenenţa la partidul-stat depinzînd nu doar existenţa profesională, ci şi, de cele mai multe ori, supravieţuirea individuală. Ce se întîmplă astăzi, într-o Românie care a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene?

O revenire în forţă a criteriului apartenenţei politice, o aservire aproape totală a unor instituţii ale statului de drept intereselor partidului aflat la putere. Ceea ce şi-a dorit să facă PSD-ul, sub conducerea lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase, a reuşit cu asupra de măsură PD-L-ul, sub conducerea bicefală a lui Traian Băsescu şi Emil Boc. Scandalul de la IICCMER confirmă tendinţa tot mai evidentă a puterii politice actuale de a face din investigarea regimului comunist o „afacere de familie“. Dacă cei ce vorbesc acum de numirea pe criterii politice a lui Marius Oprea – deşi ştiu foarte bine că IICCR a fost creat la cererea lui Marius Oprea, în decembrie 2005 – ar avea o urmă de gîndire logică (în această privinţă), atunci ei ar pleda pentru depolitizarea instituţiei, pentru scoaterea IICCMER de sub tutela guvernamentală. Însă, buna lor credinţă este serios pusă sub semnul întrebării de recentele tentative de a rescrie istoria IICCR, mistificînd datele istorice din dorinţa de a gîdila orgoliul actualului preşedinte – o practică bine cunoscută de dl Tismăneanu, caracteristică tuturor istoricilor „cu voie de la partid“, înainte de 1989.

Prin comportamentul său abuziv şi revanşard, dl Tismăneanu va rămîne în istoria acestei epoci prin originalitatea formulei sale intelectuale, ce aminteşte de figura mitologică a lui Ianus: anticomunist la modul discursiv, dl Tismăneanu a reuşit performanţa de a readuce în prim-plan metodele prin care Partidul Comunist îşi impunea voinţa politică. Tristă performanţă, definitorie însă pentru un acrobat perfect.