vineri, 27 septembrie 2013
marți, 10 septembrie 2013
Marius Oprea despre Monseniorul Vladimir Ghika
Observator Cultural, Nr. 689 din 06.09.2013
Prinţul a văzut zorii fără să plîngă – aşa ne putem
închipui. Clipind întîia oară, acolo cînd s-a născut, nu departe de zidurile
Palatului Vlahernelor, la Constantinopole, lîngă o mică mînăstire a Vălului
Maicii Domnulului, a tăcut şi a privit. A fost spălat, aşa ne putem închipui,
cu apa acelui mic izvor unde pelerinii vin de secole bune să-şi afle liniştea
trupului şi a firii. Apoi a întins o mînuţă spre cer. Aşa fac toţi pruncii. I-a
fost dat prinţului Vladimir Ghika să fie spălat la naştere chiar în acea apă.
Asupra lui a coborît o mînă, care ţinea deasupra sa – copil născut chiar de 25 decembrie, în anul
1873 – un acoperămînt. A coborît deci acea mînă peste acel copil. Aşa ne putem
închipui. Aşa că ziua Naşterii Domnului din anul 1873 ne-a adus, în zilele
noastre şi pe meleagurile noastre, de la Constantinopole un prinţ sfînt.
Mîna prinţului
Autor: Marius OPREA | Categoria: Actualitate | 1 comentarii
Tipareste pagina Marime text
Izvorul
S-ar zice că
toate cele de mai sus nu au nimic în comun cu istoria, ci numai cu închipuirea
ei. La fel şi rîndurile de mai jos, în care, după mica mea pricepere, caut să
înţeleg, uneori cu puterea imaginaţiei, dar şi a faptelor, această soartă. Cum
e să fi avut tot şi să fi renunţat la tot, pentru a întinde o mînă spre cer? Ca
prinţ, fără să ne îndoim, a putut culege smochine proaspete şi, foarte precis,
s-a împrietenit ori s-a certat în greacă şi turcă pe uliţele de prin Fanar cu o
liotă de copii. Dar el era altfel decît copiii de pe uliţă, pe care îi va fi
cunoscut cu adevărat încă de atunci. A arătat în toată viaţa sa dragoste faţă
de cei sărmani. Poate că Alexandrina Moret de Blaremberg (descendentă din
Henric al IV-lea, regele Franţei), mama sa, credincioasă de rit ortodox, nu
lăsa totul la întîmplare. Învăţîndu-l rînduiala, nu am îndoieli în această
privinţă, i-a vorbit, poate, şi despre rostul cuvintelor regelui Henric, acelea
care l-au făcut iubit: „Cît voi fi rege al Franţei, orice francez va putea
pune, măcar duminica, o găină în oală“.
Tatăl prinţului
Vladimir, Ioan Grigore Ghika, os domnesc, fost ministru al Apărării şi
Externelor, trimis însă în acest exil asumat, îl citise, cred, pe lordul Byron;
şi moartea lui eroică – a lordului adică – era şi moartea Revoluţiei, în care
crezuse şi care împiedica viitorul micilor oşteni ai familiei sale. În
copilărie, Vladimir nu a avut parte doar de joacă. Curînd a plecat, aşa cum se
cuvenea, la şcoli mai înalte; fără îndoială, cu tristeţe. Lăsa în urmă uliţele
Fanarului, cu veselia copiilor şi jocurile printre smochinii sălbatici, ca şi
pe Ella, Alexandru şi Gheorghe, sora şi fraţii săi, rămaşi scuturînd batistele
în urma lui, acolo, pe malul Bosforului – batiste care însă aveau să fie curînd
înroşite de boala secolului al XIX-lea şi a sărăciei, tuberculoza, care avea
să-i răpună de fragezi. Şi, poate
(deşi nu e un termen istoric), o asemenea dramă l-a făcut mai tîrziu să
iubească şi această suferinţă şi să nu se teamă de ea.
Plecarea din
Constantinopole l-a şi salvat pe prinţul Vladimir. Dintre toţi cei născuţi ai
familiei Ghika, au trăit el şi fratele său, Dimitrie. Asta pentru că eu cred
aşa: întîmplarea, sau mai bine spus pronia, a făcut ca prinţul să fie spălat la
naşterea lui în acea apă care i-a orînduit apoi viaţa.
Curgerea
În Franţa,
prinţul a fost dat în grija unei familii protestante. Îndeplinea, deci, cu
rigoare rînduielile cuvenite. Totuşi, în fierberea sfîrşitului de secol, s-a
înscris la Facultatea de Ştiinţe Politice, pe care a absolvit-o la 22 de ani,
în 1895. În paralel, urma cursuri de medicină, botanică şi arte. Bolnav de
inimă, Parisul nu era pentru el un mediu prielnic, astfel că se întoarce în
România, dar în 1898 pleacă la Roma, unde urmează cursurile dominicanilor de la
Facultatea Angelicum. În 1902, după atîtea experienţe, a luat o hotărîre a sa,
socotită de unii un mister, de alţii o revelaţie, trecînd la ritul catolic, lucru
cu care mama sa, cum am spus, credincioasă practicantă a ortodoxiei, deşi
descendentă a regelui Henric al IV-lea, nu s-a împăcat pînă la moarte. Dorea să
devină preot sau călugăr, însă Papa Pius l-a sfătuit să facă apostolat laic.
Ceea ce a şi făcut, cuvenindu-i-se în curînd supranumele dat de papă, de
„marele vagabond apostolic“. Într-adevăr, a umblat şi va umba în anii următori
din inima Africii în Japonia, din Europa în America de Sud sau Australia,
ajungînd a fi recunoscut drept un apostol laic. Un călugăr alb.
În ţară, prin
puterea, voinţa şi fondurile adunate, a înfiinţat primul dispensar gratuit, Bethleem Mariae, la Bucureşti, spitalul
şi sanatoriul Sf. Vincenţiu, ca şi
prima ambulanţă gratuită. I-a îngrijit cu mîna lui pe bolnavii de holeră din Primul
Război Balcanic, pe tuberculoşi sau pe bolnavii internaţi în spitalele de
psihiatrie. Astfel că, în 7 octombrie 1923, dorinţa i se împlinea: este sfinţit
preot la Paris de către Cardinalul Dubois, iar Sfîntul Scaun îi va acorda la
scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin. La 3
august 1939 se întoarce în România, unde rămîne pentru a fi alături de săraci
şi bolnavi, refuzînd să părăsească ţara după cotropirea ei de către puterea
sovieto-comunistă. Fără îndoială, pentru o vreme, autorităţile s-au temut nu
atît de notorietatea sa, cît de reacţia celor care s-ar fi putut împotrivi unui
om considerat de pe atunci un sfînt. Dar după şapte ani „Cortina de Fier“ a
căzut şi asupra sa. A fost arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă
trădare“, a fost întemniţat şi îndelung torturat.
Iarba
La Jilava am
fost şi am văzut locul unui martiriu. Un fost coleg de celulă, profesorul
Florea Costache, povesteşte: „Într-o noapte cu vînt puternic avem o perchiziţie
amănunţită. Sîntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin
care vîntul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în
care timp un ofiţer de Securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele
din coroana de spini a Mîntuitorului şi i l-a confiscat. În sfîrşit, ne-am
îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi cînd
s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată
noaptea a tremurat fără întrerupere. A doua zi, Einsenbeisser, coleg de celulă
cu noi, ne alarmează: Moare Monseniorul,
strigă el. Şi sărim toţi în picioare, în timp ce Eisenbeisser bătea la
disperare în uşă, cerînd internarea Monseniorului la infirmerie. Şi Dumnezeu a
vrut să găsim o bună înţelegere la ofiţerul de serviciu. L-am aşezat uşor pe
Monsenior pe o pătură. Era aproape în comă. Aşa l-am evacuat la infirmerie“.
Unde Vladimir Ghika moare la scurtă vreme, pe 16 mai 1954, în ziua pomenirii
Sfîntului Teodor, un mucenic despre care se spune în Sinaxar: „Fericitul acesta
îndeletnicindu-se cu Legea lui Dumnezeu şi tot curat, făcîndu-se el vas ales şi
sfinţit, s-a ales cu numirea cea adevărată“. Ceea ce, după vremi, mîna fiind
curată şi întinsă la cer, s-a petrecut şi pentru Monseniorul Ghika.
Jilava arată
acum ca un loc paşnic. Peste Fortul 13, construit după tactica şi ingineria
începutului de secol XIX, pentru a adăposti trupe, muniţii şi hrană într-o
vastă reţea de apărare în zona de sud a Bucureştilor, creşte iarbă. În subteran
mai sînt în bună stare mai multe forturi, care servesc drept depozite – şi unde
se adună tot felul de lucruri, de la reziduuri radioactive provenite de la
fostul „experiment Măgurele“ pînă la arhive şi Dumnezeu mai ştie ce. Fortul 13
a fost multă vreme inundat. Acum apa a fost scoasă, prin canale de deversare,
anterior blocate „din interese de securitate naţională“. Adică pentru ca să nu
se vadă ce a fost acolo.
Epilog sau un nou început
Încă de la
turnuleţele intrării din Fortul 13, care seamănă în mod paradoxal cu
turnuleţele celor două castele ţigăneşti ce străjuiesc intrarea în Bucureşti
dinspre Jilava, se simte apăsarea. Nu este un miros aparte sau ceva deosebit;
dar, dacă s-ar spune că acolo s-au depozitat cartofii din ferma experimentală
de la Fundulea sau ştiuleţii de la CAP-ul din sat, de pildă, nimeni nu ar putea
crede. Acolo se simte o respiraţie adîncă a zidurilor şi cărămizile sînt
perfect uscate; în ciuda anilor în care au zăcut în apă, nici una nu este
macerată. Cum nici, iată, aminirea celor care au fost zidiţi înăuntru pentru a
muri sau pentru a ieşi de acolo ca nişte morţi vii.
A face la Jilava
un martiriu al victimelor comunismului, cum domnul preşedinte Emil
Constantinescu a propus şi luptă să facă, este unul dintre rarele momente de
generozitate arătate faţă de victimele comunismului. Pare că nu numai ceaţa va
domni peste Jilava; şi zidurile se vor usca, treptat, cu totul. Sînt mulţi
oameni inimoşi, începînd cu doamna Cenuşă, şi toţi cei din conducerea Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, care de la bun început au sprijinit, nu cu vorba,
ci mai ales cu fapta acest proiect. Nu este o exagerare, e doar o constatare.
La Jilava este simplu, nici nu e nevoie de piese de muzeu – zidurile, cele
cîteva paturi de fier rămase, lanţuri şi rămăşiţe de zeghe înseamnă mai mult
decît orice ghid, tratat sau expertiză. Ele ne vorbesc despre necesitatea unei
reale desprinderi, pe care, indiferent de locul unde ne aflăm, trebuie să o
facem. Divorţul de comunism nu se face nici prin arderea carnetului roşu şi
nici prin publicarea, chiar asumată la cel mai înalt nivel, a condamnării sale.
Acesta ar fi un divorţ amiabil, al cărui drum îl parcurgem încă. Divorţul
înseamnă despărţire. Adică să te duci şi să vezi ce a putut face din oameni
comunismul. Să te duci şi să vezi Jilava, să te închini ca la o biserică unde a
slujit, pînă la ultima suflare, umilul rob al Domnului, Vladimir Ghika, primul
martir recunoscut şi asumat ca fiind ucis de regimul comunist din România. Cu
ultima lui suflare întinzînd o mînă spre cer.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)