România Mare 2.0

M-am întrebat zilele trecute, după ce am avut două confruntări care m-au scos cu totul din sărite, cu doi reprezentanți de vază ai PDL – un senator și un euro-parlamentar – de ce m-am enervat în asemenea hal. Am polemizat ades cu colegi de breaslă, cu ziariști, cu reprezentanți mai mult sau mai puțin analitici ai FSN/PDSR/PSD, și chiar cu dl. Cristoiu (care e o categorie în sine). Nu zic că nu am pus suflet și o anume energie combativă în aceste confruntări, dar nu mi-am ieșit din fire niciodată în asemenea măsură. Ce să se fi întîmplat de data asta?

Tot reflectînd, mi-am amintit brusc de un alt tip de discuție în contradictoriu care mă scoate la fel din firea mea mai degrabă egală sie-și: confruntările cu tracomanii de diferite nuanțe. Nu m-am mai enervat așa de cînd o colegă de la Călărași încerca, pe vremuri, să-mi impună ideea că un ciob neolitic purta pe el o dedicație truncheată închinată zeului Dionysos, cînd de fapt purta doar semnătura lucrătorului care îl scosese din pămînt, zgîriată stîngaci cu șpaclul; cînd împătimiți ai operei lui Nicolae Densușeanu îmi explicau că Iovan Iorgovan e de fapt Iuppiter, sau cel mult Hercules; cînd iluminați ai fondului ancestral încercau să mă convingă că și greaca, și latina, sînt forme decăzute ale marii limbi paneuropene – daco-getica, adică - și nici măcar atunci, ci abia cînd, încercînd eu să-i conving că Miorița NU e o Ur-Iliadă, n-am avut nici un spor. Căci, fără excepție, acești “pavelcoruți” cu pretenții academice patinau pe argumente falacioase, într-un cerc vicios din care nu se putea ieși. Aceeași senzație de alunecare incontrolabilă pe ceva unsuros mi-au dat-o recent pseudo-discuțiile la care mă refeream adineaori.

Experiențele mele recente au început cu seara în care dl. Senator Canacheu mi-a spus, ritos, că, he-he, știe d-sa de unde am învățat eu să manipulez masele: anume din cartea “Istoria conceptuală”, de m-a lăsat fără oxigen. Pentru cine se întîmplă să nu știe, colegul Victor Neumann de la Universitatea din Timișoara este co-fondator – împreună cu profesorul Armin Heinen de la Universitatea din Aachen – și director (din 2008) al Școlii Doctorale Internaționale de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck”. Împreună, cei doi universitari au editat volumul Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, apărut în 2010 la Editura Polirom; el reuneşte stu­diile mai multor istorici și specialiști români și străini care analizează evoluția limbajelor social-politice în istoriografia României moderne şi contemporane. Cartea, ca și Școala doctorală - sau Reinhardt Kosselek în persoană, dacă e vorba pe-așa - au a face cu “manipularea maselor” mai puțin decît am eu cu teoria relativității extinse.

Protagonistul actului al II-lea nu are nici măcar scuza de a fi un semidoct. Dl. Cristian Preda este profesor de Științe politice, a susținut o teză de doctorat la Paris cu un mare specialist în filosofie politică, Pierre Manent, și nu poate fi bănuit că nu ar avea proprietatea termenilor. Întîmplarea face și că ne cunoaștem de cînd era student, că am colaborat și în viața universitară, și în cea publică, d-sa fiind consilier chiar în departamentul pe care l-am condus eu la Președinția României în anii Administrației Constantinescu; nu poate fi, așadar, nici măcar bănuit că nu știe cu cine vorbește cînd vorbește cu mine.
În pofida acestor considerente, dl. Cristian Preda m-a privit drept în ochi, în direct și la o oră de vîrf, și mi-a spus că sînt anti-occidentală. Iar am rămas fără oxigen, dar cînd mi-am recăpătat respirația, i-am cerut – pe un ton cam imperativ, recunosc – oarece argumente în susținerea acestei enormități. Nu a ezitat să se refere la scrisoarea pe care, împreună cu alți 260 și ceva de intelectuali, am adresat-o oficialilor europeni la sfîrșitul lui iulie ca la un text anti-european. Cînd i-am solicitat să indice pasajul, fraza, măcar cuvîntul care ar putea să fie anti-european acolo, a ezitat nițel, dar nu prea mult, și apoi a spus că întregul text păcătuiește în acest sens. L-am întrebat dacă l-a citit măcar, dar răspunsul său s-a pierdut în frazele conclusive ale emisiunii.

Această răsturnare sistematică a faptelor în contrariul lor probează o practică perversă a sofismului care, da, mă scoate din fire. Mă enervează pînă la limită utilizarea cu rea-credință a rațiunii umane și a limbajului, mă supără profund ignorarea cu rea-credință a adevărului și a logicii. Nu e vorba de o viziune eronată, cu asta mă pot împăca, e vorba de o versiune deliberat falsificată, din temelii, a realului, și asta mă îmbolnăvește la propriu.

Știam de mult că PDL se aliază frenetic cu PRM. Nu credeam însă că găsesc succesori ai lui Vadim în nomenclatura agitprop a băsismului exaltat. "Martorii lui Băsescu" au pus în joc cu prilejul referndumului o variantă ceva mai elitistă de propagandă gongorică stil România Mare, prin care denunțătorii loviturii de stat pun la cale ei înșiși lovituri de stat,  corul pedelist denunță bolșevismul adversarilor politici în cea mai bolșevică manieră, și susține jalbele tuturor celor care se plîng că ar suporta presiuni exact din partea celor care nu-i presează nici cît ar trebui măcar. Observați, vă rog: aproape fiecare acuzație adresată adversarilor de corul fidelilor lui Traian Băsescu denunță fapte pe care Traian Băsescu și clica lui le săvîrșesc, sau măcar le visează. "Revoluția borfașilor" nu poate eluda nici afacerile cu energie de la ALRO, nici pe cele cu TVA de la ANAF. Nimeni nu are vreun dubiu în legătură cu identitatea borfașilor, cu atît mai puțin ei înșiși.
Toată această lume răsturnată în contrariul ei capătă o dimensiune orwelliană halucinantă și pare să vădească neputința argumentației raționale corecte în fața propagandei fanatizate. Asta mă enervează, mă dezgustă - și din cînd în cînd char mă duce la disperare.

Cum vede Ion Barbu situația

Radu Calin Cristea, Loviturica de stat

LUNTRE ŞI PUNTE. Loviturica de stat - Politic - Observatorcultural.ro

„Lovitură de stat“; „in Romania a coup d’etat is tacking place“; „lovitură mortală dată sistemului de justiţie“; „decapitarea conducerii statului“; „distrugerea României“; „desfiinţarea societăţii civile“; „dictatura şi tirania se instalează peste noapte“; „sugrumarea statului de drept“; „nu-i lăsăm, ne vrem ţara înapoi“; „aruncaţi listele [electorale permanente, n.m.] în foc“; „democraţia a fost suspendată“; „coşmarul democratic soldat cu suspendarea preşedintelui riscă să îi transforme pe români în cetăţeni inferiori [ai UE,n.m.]“; „guvernare antinaţională“; „(acţiunile Guvernului) se încadrează exact în patternul distrugerii democraţiei inaugurat de Benito Mussolini în Italia anilor ’20 şi perfecţionat în chip diabolic de către Adolf Hitler în 1933-1934“; „sîntem tîrîţi spre Răsărit [...]“; se folosesc „metodele revoluţiei comuniste din 1917 din Rusia…“; „lichidarea libertăţilor civile“; „o regresiune sistematic organizată în direcţia dictaturii“ etc., etc. Citatele de mai sus, selecţionate dintr-o masă abundentă de referinţe în acelaşi spirit produse în ultimele săptămîni, aparţin preşedintelui suspendat, unor politicieni ai PDL, precum şi cîtorva din aşa-numiţii „intelectuali ai lui Băsescu“.

 

Se constată o stare de surescitare acută ce alimentează un imaginar tentat să suprapună situaţia actuală din România peste cele mai întunecate experienţe istorice din ultima sută de ani. E, în interpretarea mea, cel mai uriaş torent de iraţionalitate deversat în spaţiul public românesc de pe la sfîrşitul lui decembrie ’89 încoace. Psihoza teroriştilor a invadat şi acum destule creiere înfierbîntate care, din fericire, n-au primit, ca atunci, mitraliere. Cine ştie în ce dandana am mai fi intrat dacă, drept urmare a invocării de către voci atît de autoritare a uneltirii şi, apoi, a dezlănţuirii unei lovituri de stat, s-ar fi distribuit arme la popor! N-ar fi fost, însă, în logica acestei infernale agresiuni asupra democraţiei, un gest distonant, cu atît mai mult cu cît, de astă dată, în spatele loviturii de stat, s-ar fi aflat, umăr lîngă umăr, uniţi de aceeaşi cauză întruchipînd răul absolut, atît fasciştii, cît şi comuniştii.

 

Cum ne-am procopsit, totuşi, cu o „lovitură de stat“? În 3 iulie, prin votul majorităţii parlamentare, s-a decis revocarea lui Vasile Blaga şi a Robertei Anastase de la preşedinţia Senatului şi, respectiv, a Camerei De­putaţilor. În urma sesizării PDL privind neconstituţionalitatea acestei hotărîri, Curtea Constituţi­onală a răspuns că „nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale parlamentarilor cu privire la alegerea preşedintelui unei Camere [...]“. Simpla pomenire în România a sintagmei „lovitură de stat“ în cazul menţionat ar fi provocat rîsul, cu precădere al curcilor. S-a optat pentru o repliere din mers, astfel încît ţinta predilectă a intoxicării să fie responsabilii europeni de orientare creştin-democrată. O maşinărie propagandistică dotată cu aparatură de ultimă generaţie în materie de manipulare s-a pus rapid în mişcare.

 

Personajul justiţiarului isterizat de sinistrul antidemocratic de la Bucureşti a fost interpretat cu notabil talent nativ de europarlamentarul Monica Macovei. Într-un e-mail trimis pe 3 iulie, la ora 18.58.14, aşadar îna­inte de finalizarea revocărilor în Parlamentul de la Bucureşti, Macovei îşi informa colegii de la Bruxelles că, în România, are loc o lovitură de stat, că au fost încălcate patru hotărîri ale Curţii Constituţionale şi că atmosfera e de mineriadă. E-mailul cu pricina a fost devansat, conform menţiunii aceleiaşi Macovei, atît de „fapte“ (!) transmise pe filiera Stolojan, cît şi de „discuţii“ purtate într-un cadru neprecizat. Credinţa bruxelleză a lui Macovei („I belive…“) n-a alertat, în mod paradoxal, NATO, ci pe micul maoist, apoi membru al Partidului Comunist Portughez, stîngist radical, ulterior creştin-democrat, actualmente preşedinte al Comisiei Europene, J.M.D. Barosso. Popularii au suflat în aceeaşi gigantică tubă furnizată de Macovei, care şi-a jucat în continuare rolul de emiţătoare pe bandă rulantă de hiperbole apocaliptice şi de scenarii isteroide, cerîndu-le pînă la exasperare românilor să aibă „ochii deschişi“ şi, ceea ce, omeneşte vorbind, era mai dificil de rezolvat, „urechile mari“.

 

Nu-i putem imputa unui intelectual mai gros ca Băsescu lipsa de proprietate a vorbelor răcnite marinăreşte, de la proră, ca să bage în sperieţi muşii de la pupă. Cu nedumerită deferenţă mă îndrept, în schimb, către intelectualitatea subţire fremătînd în graţiile prezidenţiale şi căreia nici cu gîndul nu-mi pot îngădui să-i reproşez tocmai un uzaj deficitar al limbii. Ce să mă fac, însă, cu un reputat politolog care desluşeşte mişcările lui Crin Antonescu şi pe cele ale lui Victor Ponta în cheia primelor atentate la adresa democraţiei ale lui Hitler şi Mussolini? Cum va argumenta mediului academic şi studenţilor săi că lovitura de stat din România a fost dată de un Parlament ales prin voinţa cetăţenilor, nu de opoziţie contra Puterii, ci invers, şi s-a soldat, prin hotărîre a Curţii Constituţionale, cu chemarea la urne a electoratului sub forma unui referendum? Dacă elitele umaniste apropiate preşedintelui suspendat vorbesc, fără tremur în glas şi asumîndu-şi aceeaşi severă perspectivă, de iminenţa reinstalării totalitarismului, mă întreb şi eu: cum, păcatele mele, luînd în consideraţie o asemenea evaluare, ne mai raportăm la ce s-a întîmplat în fascism şi comunism? Nu jonglăm cu concepte, totuşi, prea grave, fie şi în numele susţinerii unei anumite direcţii politice, altfel, în sine, stimabile? Nu se alunecă în bagatelizarea cumplitelor traume suferite de sute de milioane de oameni prin resuscitarea unor atrocităţi ale istoriei doar pentru a înfiera, într-un iresponsabil delir asociativ, figuri, la urma urmelor, trecătoare ale politicii autohtone?

 

Mă simt dezolat inventariind atîtea personalităţi culturale ce introduc în dezbatere termeni ale căror cîmpuri semantice refuz să cred că nu le stăpînesc în deplinătatea accepţiunilor acestora. Pe ce lume se va fi aflînd românitatea zăpăcită auzind, sec, fără nuanţe, de la aceste modele ilustre că puciştii Antonescu şi Ponta au aruncat ţara în cea mai neagră dictatură imaginabilă – şi fascistă, şi comunistă? Să se repete oare trista tradiţie a cremei intelighenţiei băştinaşe care, în anumite împrejurări istorice, din sinceră convingere sau, dimpotrivă, motivată de interese meschine şi-a vătămat opera prin atitudini publice stînjenitor de retrograde?

Apocalipsa după Cărtărescu

 

Citesc în "Evenimentul", http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-cavalerii-apocalipsei-995839.html#ixzz237h3sElW, finalul  apocaliptic al apologului  lui Mircea Cărtărescu:

Am putea spune că formează, după remanierea guvernamentală, grupul statuar al celor patru cavaleri ai Apocalipsei: Victor Ponta, ... Titus Corlăţean... Dan Şova, .... Şi, "în fruntea tuturora, oastea să şi-o recunoască", omul care fără să fi făcut nimic în viaţă, fără nici un merit personal, fără sprijin popular, cu o inapetenţă proverbială pentru efort, cu o singură idee fixă în cap, a ajuns preşedintele, fie şi interimar, al nefericitei noastre naţiuni: Crin Antonescu.

Așadar, Crin Antonescu a ajuns președinte interimar fără să fi făcut nimic în viaţă; las la o parte poveștile cu inapetența, și chiar absența presupusă a sprijinului popular, de care, se vede bine, președintele suspendat se bucură din plin din partea celor 7,4 milioane de votanți care i-au urat un fierbinte “ducă-se pe pustii”. Partea cu ce a făcut și ce nu a făcut Crin Antonescu în viață este însă cea care m-a obligat să-l compar cu suspendatul idol al dlui Cărtărescu. 

Într-adevăr, înafară de faptul că a citit Levantul încă din 1990, de la apariție, și anume de la început până la ultimul vers, ce-o fi făcut Antonescu în ultimii 30 de ani? A fost mai întîi profesor – spre deosebire de Traian Băsescu, dar asemeni dlui Cărtărescu. După asta însă a fost deputat, ca și dl. Băsescu, ministru – ca și dl Băsescu, din nou parlamentar și președinte de partid – ca și dl. Băsescu, șeful incontestat al opoziției, ca și dl. Băsescu. De ce socoate atunci dl Cărtărescu că unul n-a făcut nimic, în vreme ce celălalt a făcut totul?

Cred că deosebirea se poate regăsi în “portretul artistului în tinerețe”,  ca să zic așa. În vreme ce, în Epoca de Aur, Crin Antonescu nu făcea nimic la catedră, dl. Băsescu făcea o mulțime de fapte eroice pe mare și pe uscat: comanda vapoare, incendia porturi, strîngea un milion de lei la CEC din comerțul cu blugi și “Răpiri din Serai”, conducea cu mînă de fier agentura NAVROM de la Anvers, se transfera de la Securitate la Contrainformații militare și retur, era numit de Elena Ceaușescu director general...

E clar, președintele suspendat se deosebește radical de președintele interimar prin activitatea anterioară lui decembrie 1989: pe atunci, Crin Antonescu n-ar fi fost în stare nici măcar să vîndă la negru o biată pereche de blugi; mă întreb dacă leafa lui amărîtâ de profesor i-o fi permis cel puțin să-și cumpere una de la dl. Băsescu, că de la Tulcea la Constanța nu-i un drum prea lung. Și acum are pretenția de a ne reprezenta în lume... 

Acuzații

Într-o recentă postare pe Facebook si e-mail, dl. Dan Alexe mă acuză că l-aș fi plagiat, amintind de Sufletele moarte ale lui Gogol. Dovezile acestui infam act ar fi două: aceea că scriu Cicikov cu K, dar Nicolai cu c - spre deosebire de Dsa care scrie Nikolai și Cicikov - și aceea că vorbesc de iobagi, ca și d-sa, care i-a numit așa în glumă, căci iobăgia nu ar fi existat în Rusia lui Gogol.
Nu vreau să intru în rgumente pedante cu privire la stările sociale aservite ale Rusiei imperiale. Accept cu seninătate acuzația de plagiat, dacă dl Alexe îmi garantează că subscrie la fraza incriminată în textul meu, care suna așa:

Azi însă, dl. Băsescu și susținătorii lui îl reînvie cu desăvîrșit talent pe Cicikov, cel care străbate imensitatea rusă cumpărînd la grămadă suflete moarte de iobagi, ca să poată apoi să garanteze cu această proprietate fictivă cît mai multe împrumuturi frauduloase, cu care să fugă undeva în lumea largă.  Tot așa, Traian Băsescu și-a apropriat sufletele moarte ale unor cetățeni ai României ca să poată continua un mandat la fel de fraudulos ca și averea lui Cicikov din romanul lui Gogol.

Caragiale, Ionescu, Gogol?

Într-o civilizaţie a cărţii, în care experienţele sînt prin excelenţă livreşti, marea cultură devine din ornament facultativ al spiritului un instrument vital de supravieţuire în ceasuri de grea cumpănă. Faptul că Soljeniţîn invocă Infernul lui Dante scriind Primul cerc tot așa cum Jan Kott regîndește contemporaneitatea lui Shakespeare, ori Paler pe Don Quijote, revelă brusc utilitatea ascunsă a operelor zise clasice: materie predilectă a sistemului de învăţămînt, părînd, deci, pe cît de zadarnice pe atît de plicticoase adolescentului mediu, ele se dovedesc subit a fi un  formidabil instrument euristic cînd sîntem confruntaţi cu experienţa imediată a sfîşierii ţesutului cotidian. Atunci, paradigmele fundamentale, acelea cărora marile opere ale culturii universale îşi datorează rangul, ne normalizează destinul, îl fac inteligibil, şi poartă efectiv asupra integrării noastre în şuvoiul prezentului.

De cînd mă știu, referentul literar imediat al oricărei discuții despre politică și despre politicieni în România rămâne “Scrisoarea pierdută”.  Aproape orice simpatriot cu niţică carte trăieşte evenimentele politice în umbra lui Caragiale. Faptul acesta se datoreşte desigur extraordinarei remanenţe a unui text genial, care nu numai că descoperă universul de discurs şi de comportament al politicului, dar ne și ne oferă cea mai accesibilă și mai plină de umor grilă de decodare a acestei magme.

Omniprezent, instrumentalizat pînă la delir - am dat  patru  teze în   trei ani de liceu cu tema "critica societăţii burgheze în opera lui Caragiale" - era acolo ori de cîte ori ne era lehamite de marea trăncăneală din jur. Faţă-n faţă cu o istorie precipitată şi surprinzătoare, am reacţionat și după 1989 făcînd apel la paradigmele culturale care ne erau imediat şi colectiv accesibile.

De atunci, nu renunțăm la paradigma caragialescă decît eventual pentru reluarea ei în cheie minoră a propos de un epigon sau altul. Din cînd în cînd, dacă ni se părea prea de tot realitatea din jur, ne mai aminteam că singurul succesor legitim al lui Nenea Iancu rămîne Eugen Ionescu: Absurdistan, adică.

De cînd cu referendumul însă, vreau să vă amintesc de o altă posibilă matrice: opera lui Nicolai Gogol. Generația mea nu va uita cum a izbutit în 1972 Lucian Pintilie să transforme Revizorul într-o caricatură atît de aproape de realitatea acelor ani de apogeu ceaușist încît a fost brutal interzisă după doar cîteva reprezentații. Azi însă, dl. Băsescu și susținătorii lui îl reînvie cu desăvîrșit talent pe Cicikov, cel care străbate imensitatea rusă cumpărînd la grămadă suflete moarte de iobagi, ca să poată apoi să garanteze cu această proprietate fictivă cît mai multe împrumuturi frauduloase, cu care să fugă undeva în lumea largă.  Tot așa, Traian Băsescu și-a apropriat sufletele moarte ale unor cetățeni ai României ca să poată continua un mandat la fel de fraudulos ca și averea lui Cicikov din romanul lui Gogol.

QMagazine

 

În numărul din 30 iulie crt. al revistei QMagazine, am publicat acest text redactat, evident, înainte de referendum. Titlul de față e ușor modificat față de cel din revistă, - Inconștiența majorității și a minorității

Minoritatea inconștientă

Puțini sunt cei care știu că, în sens literal, referendum – gerunziv al verbului refero (rĕferre rettŭli sau retuli, rĕlātum) - înseamnă « a trimite înapoi », « a restitui » : este deci un act prin care o întrebare e dovedește a fi atât de dificilă încât  oficialii unei comunități nu se simt în stare să-i răspundă ei înșiși, și o restituie, o retransmit la sursă – adică la comunitatea tuturor cetățenilor.

Cine suferă de rău de uscat

Așa și în situația noastră : disidiul dintre președinte și parlament este atât de grav încât doar un vot al comunității civice îl poate tranșa. De aceea e și foarte important ca această comunitate să-și spună punctul de vedere cât mai clar. O soluție echivocă, incertă sau ambiguă – de pildă un referendum la care o majoritate semnificativă ar vota într-un sens greu de contestat, dar la care numărul celor prezenți la vot ar fi insuficient – ar perpetua starea de tensiune și de conflict, spre paguba noastră, a tuturor. E cât se poate de clar că îndemnul la boicot nu poate avea alt scop decât pe acela de a croniciza starea de conflict în care suntem siliți să ne gestionăm viețile.

Nu e un mister pentru nimeni, și deci nu mă simt datoare să folosesc cuvinte impersonale : starea perpetuă de conflict este mediul natural în care dl. Băsescu se simte confortabil și restul lumii – nu. Cum spunea odată Dorin Tudoran, noi toți suferim de rău de mare, dl. Băsescu suferă de rău de uscat. Așa că îndemnul dlui Băsescu de a nu participa la referendum ar putea părea o simplă manifestare a naturelului Domniei sale, dacă nu ar fi de fapt un mod deliberat de a nega sensul însuși al votului popular într-un moment în care nu poate să nu știe că acest vot nu are cum să-l ajute să se reinstaleze la cârma statului. Poporul era bun când îl vota entuziast pe dl. Băsescu ; acum nu-l mai merită.

Inconștiența majorității, inconștieța minorității

De fapt, am putut înțelege în ultimele săptămâni că nici dl. Băsescu, nici apropiații Domniei sale nu au decât dispreț pentru opinia comunității civice pe care doresc să o păstorească oricum, în orice condiții, chiar și în absența unei minime aprobări din partea cetățenilor. Când aflam în iarnă opinia dlui Baconschi, după care manifestanții din Piața Universității erau « pegra » orașului – adică, pe românește, scursura, cerșetorii și vagabonzii – am crezut că e un caz izolat, și demisia emitentului din poziția de ministru de externe a părut să confirme această primă impresie. Acum însă încep să cred altceva. Căci aflu că inconștiența majorității periclitează soarta minorității din preajma președintelui Băsescu. O minoritate conștientă (adică ei) încearcă prin orice mijloace să salveze ţara de ameninţarea unei majorităţi iresponsabile (adică noi). Mai aflu că vom merge la vot – noi care vom merge, nu ei, care nu merg - ca oile la abator - zice dl. Cărtărescu, cel mai tradus scriitor român după Zaharia Stancu, sau ca niștei zombi, Sebastian Lăzăroiu dixit; că doar o minoritate luminată ne-ar mai putea mântui de teroarea majorității, dar nu răzbește. În ce regim politic trăiesc acești domni oare ? Nu în democrație, nu am nici o îndoială.

Cei 30 de tirani

Ca orice istoric al culturii antice, nu pot să nu recunosc aici tema veche de vreo 2500 de ani despre riscurile democrației : cetățile încredințează în chip iresponsabil puterea politică unor cetățeni oarecare, în loc să se lase conduse de o minoritate luminată și binevoitoare. În numele acestei teorii politice incipiente au complotat vreme de vreo două decenii oligarhii de la Atena, până ce au izbutit să instaureze cel mai antidemocratic regim politic, bazat pe represiune și încălcare brutală a legii, sub conducerea nobililor repede supranumiți de contemporani Cei 30 de tirani.

Tiranofilii

Amicii dlui Băsescu se tem că nu vor mai avea puterea de a-l citi pe Platon dacă nu mai e președinte « Căpitanul » lor. S-ar putea. Dar cu acest prilej mă întreb dacă nu ar găsi astfel, în fine, răgazul și energia de a citi și nițică istorie a Atenei, fiindcă doar astfel ar putea să afle ce s-a întâmplat până la urmă cu încercarea celor 30 de a impune majorității atenienilor renunțarea la democrație. Că vor afla timp pentru Karl Popper și pentru Societatea deschisă nu mai sper de mult. 

Marea păcăleală a acestei împătimiri intelectuale pentru puterea nemăsurată a unuia singur – tiranofilia, cum o numește Mark Lilla – este faptul că minoritatea conștientă care profită de pe urma excesului de putere al dlui Băsescu nu este nicidecum Academia pseudo-platonică pe care o auzim azi exprimându-și disperarea cu atâta elegantă sofisticare. Minoritatea conștientă pe care o cultivă, o reprezintă, o incarnează dl. Băsescu este formată din Dnii Cocoș și Blejnar, Apostu, Videanu și Boc, din suavele doamne Udrea și Anastase, Marta și Eba, iar mica coterie de atleți culturali care tremură acum de iubire frustrată pentru idolul lor este doar o amărâtă pantomimă cu filozofi menită să distragă atenția spectatorilor de la Clanul butoanelor.