Zoe Petre, “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru
Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54.
.............................................................................................................
Cultura română modernă din
sec. XIX a fost în genere înclinată, mai mult sau mai puțin formal, să susțină
valorile democrației – desigur, de fiecare dată în limitele pe care le definea
imaginarul politic al vremii și opțiunea fiecărui autor: în limitele
parlamentarismului cenzitar, care este singura formă de democrație pe care
lumea democratică o cunoaște înainte de Primul război mondial, și înfățișînd-o
cu ironie mușcătoare în cazul lui Caragiale, cu o privire lucidă din partea
majorității rurale la Creangă, cu severă analiză critică și din partea unui
conservator la Titu Maiorescu, și din cea a primilor socialiști, ca Gherea.
Capitalismul însă este rareori asumat, nu îndeajuns analizat – poate cu
excepția lui Ștefan Zeletin - și aproape întotdeauna înfățișat în culorile cele
mai defavorabile. Perioada interbelică nu corectează această viziune integral
negativă asupra societății capitaliste, ba mai mult, îi adaugă, în zonele cele
mai active ale dezbaterii publice, ceea ce aș numi “lepădarea de democrație”.
Că aceasta este negată explicit în ideologiile extremei drepte, sau implicit în
ideologia comunistă, rezultatul e același. Votul universal, consfințit de
Constituția din 1923, nu a corectat această devalorizare a democrației
parlamentare, dimpotrivă.
Așa încât, atunci când
democrația a fost abolită, mai întâi de regimul autoritar al lui Carol al
II-lea, apoi de dictatura legionară, în fine – de dictatura antonesciană, nici
măcar partidele politice nu au rezistat într-o măsură semnificativă, iar
societatea civilă a rămas amorfă și divizată, dar în cel mai bun caz
indiferentă. Intelectualii de frunte au participat cu un oportunism dezolant la
legitimarea acestei destructurări nedemocratice[1];
cele câteva excepții sunt cu atât mai demne de laudă. E de prisos să adaug că
aceste turbulențe politice nu au afectat principiile fondatoare ale
capitalismului și proprietății private, chiar dacă în fapt deportările și
confiscările de bunuri au făcut numeroase victime atât în rândul cetățenilor
români de origine evreiască din Vechiul Regat, la care s-au adăugat și evreii,
și românii din nordul Transilvaniei.
Fapt e că scurta și fragila
revenire la normalitate din anii imediat următori Armistițiului nu a mai putut
aduce o consolidare a democrației, dar a asistat în schimb la începutul unei
destructurări de fond, nu doar a capitalismului, ci de-a dreptul a proprietății
private. Proprietatea funciară este prima victimă a acestei destructurări
masive, urmată de lovitura de moarte pe care o suferă capitalul financiar odată
cu așa-zisa stabilizare a monedei. Instaurarea deplină a puterii comuniste la
30 decembrie1947 este urmată aproape imediat, la 11 iunie 1948, de marea
naționalizare, care desființează de iure și de facto capitalismul în România.
Culmea e că această anihilare a unei dificile progresii de aproape un secol se
face în numele unei așa-zise democrații revendicate istoric, de vreme ce data
aleasă de autărități proclamă explicit continuarea “cu alte mijloace” a
revoluției – culmea, burgheze! – de la 1848: centenarul Proclamației de la
Islaz transpune în practică concluziile Congresului V al PCR, care formula
pentru prima dată teza desăvârșirii obiectivelor pașoptiste de către avagarda
proletariatului, Partidul Comunist.
E imposibil de determinat în ce
măsură aceste echivalențe factice erau convingătoare chiar pentru emitenții
lor, ca să nu mai vorbim de destinatari. Fapt e însă că instaurarea regimului
represiv – de o sălbăticie fără termen de comparație în întreaga istorie a
României – distorsionează chiar și măsuri care s-ar fi înscris, prin natura
lor, într-o reformare democratică, cum ar fi dreptul complet de vot acordat
femeilor[2].
Falsificarea sistematică a principiilor democrației reprezentative – de la
Constituție la mimarea votului, absolut ridicolă într-un sistem monopartit, la
mascarada legiferării de către o Adunare Națională a unanimităților perpetue –
a anihilat în vața publică înseși valorile fondatoare ale democrației.
După
42 de ani de la instaurarea deplină a regimului comunist, acesta avea să se
prăbușească în decembrie 1989. Este cu atât mai semnificativ faptul că – poate
și sub influența “revoluțiilor de catifea” contemporane, dar mai ales datorită
memoriei colective persistente și unui cult subteran al României interbelice,
cu instituțiile ei și cu valorile ei, - revoluția din 1989 s-a petrecut
integral sub semnul revendicării democrației: lozincile negative – Jos
Ceaușescu mai
întâi, apoi tot mai sonor Jos Comunismul au fost mereu însoțite de sloganul generic Libertate, dar și de cel specific, alegeri
libere[3], ba chiar și de un program
politic clar articulat, susținut de revoluționarii de la Timișoara în frunte cu
Lorin Fortuna, program în centrul căruia se afla revendicarea reinstaurării
democrației în formele ei cele mai moderne.
În
schimb, revendicarea capitalismului ca atare nu s-a făcut auzită. În timpul
primelor luni de după revoluție, politicul a dominat imaginarul societății
românești, în vreme ce primele privatizări se făceau aproape în secret, și în
beneficiul exclusiv al celor inițiați. Chiar și ceva mai târziu, nu
capitalismul este cel care ocupă spațiul discursiv, ci pe de-o parte formularea
lui pudică, economia funcțională/socială de piață , iar pe de altă parte,
problema restituirii proprietăților expropriate – o chestiune care depășește cu
mult limitele unei probleme socio-economice, având conotații politice, morale,
de psihologie individuală și colectivă, implicând un întreg imaginar identitar
atât de partea celor care sperau să-și reprimească bunurile materiale și simbolice,
cât și din partea celor care nu voiau să le restituie cu niciun preț.
Absența
vreme de decenii a proprietății private libere a fost una dintre marile piedici
în calea construcției democratice în România, poate mai mult decît în celelalte
state ex-comuniste cu excepția spațiului sovietic. E probabil, într-adevăr, că
în România elita conducătoare comunistă a urmat în cel mai înalt grad modelul
sovietic, desființând, practic, întreaga economie privată. Consecințele acestei distrugeri în
economie sunt dintre cele mai evidente sechele ale perioadei comuniste, de la
absența, aproape un deceniu, a infrastructurii bancare, esențială pentru
dezvoltarea economică în capitalism, la absența unei clase de manageri. Regret
că termenul echivalent, de mult încetățenit în limba română, gestionar, are sensul aproape peiorativ
de responsabil de Alimentară goală de mărfuri, dar această notabilă restricție
de sens spune exact ce vreau să spun, anume că nu au existat de fapt, în
România post-comunistă, persoane calificate să administreze profitabil și
corect o întreprindere privată. Acestor carențe li s-a adăugat ignoranța
aproape completă în legătură cu practicile uzuale într-o economie de piață,
inclusiv în legătură cu etica acestei lumi capitaliste – de pildă, în legătură
cu contractul, care, în Occident, e o piatră unghiulară nu doar a capitalismului, ci
și a relațiilor din societate, cel puțin începând din sec. XVI, și care, la
noi, a redevenit o tocmeală personalizată, așa cum fusese până spre finele sec.
XIX.
S-au adăugat, după vremi, valurile succesive de
urbanizare, în care se poate observa cum rude, consăteni, colegi de atelier,
etc., s-au adus unii pe ceilalți la oraș, în activul de partid sau în
Securitate : Ceaușescu a consolidat această tendință, populând activul de
partid, ministerele și direcțiile întreprinderilor cu tot felul de neamuri,
unele din Olt, altele din Argeș, dinspre nevastă, și exemplul lui a fost urmat
în masă: o prosopografie a perioadei comuniste ar fi un excelent instrument de
analiză socio-istorică.
Penuria accentuată a ultimei decade ceaușiste a
generalizat relațiile de schimb în natură, în care raporturile de înrudire,
cunoștințele, neamurile, jucau un rol esențial, nu doar pentru familia de
muncitori sau mărunți funcționari de la oraș care făcea periodic expediții la
părinți, la țară, ca să cumpere ouă sau un porc de Crăciun. La nivelul
conducerii superioare funcționa probabil același sistem de cooptări, de vreme
ce găsim atâtea personaje provenind din comune apropiate. Când capitalismul a
venit peste această încrengătură, ea s-a pietrificat.
Propaganda abject anti-capitalistă a primilor ani de
după revoluție a participat din plin la acest proces, cu atât mai interesant
teoretic și mai păgubitor practic cu cât era acompaniat subteran de metamorfoza
nomenclaturii în clasă capitalistă predatoare. Absența unei birocrații
eficiente și capabile să organizeze administrația în folosul celor
administrați, și nu în folosul Leviathanului–Stat - și în propriul folos
personal - dar și imaginarul colectiv modelat de 50 de ani de propagandă
anti-capitalistă, care adaugă ignoranței suspiciunea invidioasă față de orice
reușită socială, cu atât mai acută cu cât e mai greu de înțeles pentru cei
educați în simplismul generat de dominația statului asupra întregii economii,
au ridicat munți de obstacole în calea acestei experiențe fără precedent în
istorie, anume reinventarea accelerată a instituțiilor și practicilor economiei
de piață într-o societate care, preț de mai bine de două generații, părăsise,
de voie și mai ales de nevoie, acest drum.
Or, toate acestea afectează deopotrivă funcționarea
corectă a economiei, stabilitatea socială și imaginarul colectiv. Cunosc multe persoane care funcționează
cât se poate de corect în termeni capitaliști, obținând profituri decente – nu
tunuri – fără să lucreze cu statul (nu că nu ar vrea, dar statul continuă să
fie abuziv și rău platnic), fără să aibă protecție politică, dar care nu ajung
mai niciodată să fie eroi de telenovele. Celebrități mai mult sau mai puțin
penale ne sunt prezentate drept capitaliști, când de fapt e vorba de escroci.
În perfectă continuitate cu propaganda anti-capitalistă din vremea comunismului
– nu am decît să invoc dealtfel filmele românești pe care cu obstinație le
programează toate posturile comerciale – aceste figuri compromit și
capitalismul, și democrația – percepută mai ales ca laxism - pentru că aceia
care le promovează doresc să compromită capitalismul real în favoarea
capitalismului « de cumetrie » sau mai bine zis de perestroikă.
Capitalismul era prezentat în discursul public al
beneficiarilor revoluției drept principalul dușman, sau, mai blând, dar și mai
eficace, drept calea ce NU trebuie urmată, în același timp și sub același
aspect, ca să zic așa, în care exact această categorie se precipita cu elan
către acumularea primitivă de capital. Dimpotrivă, democrația era clamată de
toată lumea, chiar și de partidele și liderii extremiști, drept valoare
supremă, dar se confrunta cu piedici dintre cele mai violente, în frunte cu cu
oprimarea opoziției politice și cu refuzul de fond al pluripartidismului,
mergând până la mineriade, precum și cu încercări sistematice de îngrădire a
drepturilor cetățenilor români din etnii minoritare, ajungând până la
confruntările violente de la Târgu Mureș în martie 1990. Nomenclatura de toate
vârstele se dovedea feroce în refuzul ei de a împărți și proprietatea privată
ca bază a dezvoltării capitaliste, și accesul democratic la gestionarea
resurselor și la exercițiul puterii politice.
O cotitură radicală în acest peisaj s-a petrecut în
1996, când alegerile – mai libere ca oricând până atunci – au pus capăt
monopolului puterii exercitate de elita tradițională a regimului anterior. Cei
patru ani ai administrației Constantinescu au fost un punct de cotitură ireversibilă
în istoria recentă a României, și au reorientat durabil și economia, și
societatea românească, pregătind pe plan intern și extern îndeplinirea
programului inaugural al României moderne prin integrarea europeană și
euro-atlantică a țării. Anii care
au urmat nu au mai avut cum – probabil nici de ce – să întoarcă acest proces
din drum, astfel că anii 2001-2008 au consolidat și economia privată, și
instituțiile și practicile democratice.
[1] V. acum și Lucian Boia, Capcanele
istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, București 2011.
[2] Mai pe larg la Zoe Petre, Promovarea
femeii sau despre destructurarea sexului feminin, in L. Boia, ed. Mitologii comuniste, Bucureşti 1995, pp. 21-35.
[3] V și Zoe Petre, « Un imaginar care așteaptă să fie
descifrat » și « Jos comunismul », în Catherine Durandin și Zoe
Petre, România post 1989, Iași 2011, pp. 105 – 111.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu