Acum vreo doi ani, un comentator
anonim al unui articol de ziar care deplîngea finanțarea tot mai precară a
programelor universitare americane de “Humanities”, scria așa: Cînd un poet
va crea un vaccin sau un alt bun tangibil care poate fi produs de o companie
din lista celor 500 mari averi, o să renunț la opinia după care nu trebuie să
cheltuim pentru studiile umaniste nici un cent.
La noi, discursul public e doar
cu puțin mai ipocrit, referindu-se la umanioare, și cu deosebire la studiile
clasice, cînd ca la o prejudecată – pînă nu demult “burgheză” - cînd ca la un
depozit de vechituri care nu interesează pe nimeni. Cînd TVR a pornit o
campanie pentru simplificarea de curricula studiate în școli, a organizat o vox populi stradală – un șir de scurte interviuri luate
trecătorilor - unde prima întrebare, adresată pe un ton batjocoritor apropriat
scopului, era “la ce v-a fost de folos studiul latinei în școală?” Poate la a
ști ce înseamnă vox populi și de
ce gen este, mă întreb? Același personaj care consideră latina o prejudecată ar
sări opărit dacă s-ar confrunta cu contestarea latinității românilor - fie ea
databilă din vremea lui Traian sau a lui Homo sapiens fossilis; dar, cînd e vorba de susținerea efectivă a
studiului latinei în școli, el - de fapt ei, mulți - cedează unui oportunism
populist și decid că e mai importantă informatica – sau, de ce nu, sportul.
Cum rezultă și din primul
paragraf al acestui text, subfinanțarea studiilor umaniste, a celor clasice în
special, nu e doar o prostie locală, e o prostie a întregii comunități
internaționale: ca să-l reiau pe Talleyrand, c’est pire qu’un crime, c’est
une erreur. În Occident, decidenții sînt
adesea foști manifestanți pe baricadele din 1968, care revendicau ruptura de
tradiție, și care, azi, îmbătrîniți mai mult decît maturizați, păstrează intact
disprețul față de trecut.
Am constatat de altfel că, în
documentele oficiale ale UE, Classics nu
mai apar ca domeniu aparte, istoria e (doar) știință umanistă, în vreme ce
arheologia e o știință socială. Iubesc arheologia, dar nu înțeleg care e
rațiunea epistemică pentru a o considera mai socială decît altele. Mi-e destul
de clar că e vorba de o ierarhie subiectivă a valorilor, și nu de o clasificare
obiectivă a științelor omului. Pe vremea exploziei național-comuniste, era și
mai frumos: Istoria României era
știință socială, Istoria Universală
- știință umanistă. Cum spunea atunci regretatul nostru profesor Mihai Berza,
războaiele lui Decebal cu Traian aparțin științelor sociale, cele ale lui
Traian cu Decebal – științelor umaniste...
În Occident, totuși, clasiciștii
mai au ceva provizii din cele trei secole de acumulare. La noi, eroarea se
perpetuează de cinci decenii, așa că organismul fragil al erudiției
clasicizante e pe punctul de a-și da duhul de inaniție.
Acestea fiind zise, nu pot să nu
recunosc dreptul suveran al contribuabilului de a întreba de ce să susțină
studiile clasice. Deși pare nedrept, cîtă vreme nimeni nu pune atare întrebări
în legătură cu științele exacte – chiar dacă biologia nu se simte nici ea prea
bine în învățămîntul preuniversitar de la noi, dar asta e o altă poveste - dar
le pune cu asupra de măsură cînd e vorba de umanioare.
Motivațiile tradiționale țin pe
de-o parte de educația capacităților deductive – se spune frecvent că latina le
favorizează – sau de cea a virtuților estetice și mai ales morale. Nu le neg,
dar nici nu pot uita că matematicile – supra-reprezentate în școlile noastre -
sau literatura universală – complet absentă din curriculum – ar putea concura
oricînd cu latina în formarea deprinderilor logice sau a sensibilității
estetice. Dacă, pe de altă parte, studierea antichității ar genera spontan
noblețe morală, departamentele de limbi clasice sau de istorie antică din
universitățile noastre și ale lumii ar fi populate exclusiv de îngeri. Nu e
cazul. Competența noastră, atîta cîtă e, e științifică, nu etică.
E clar, dacă întrebările care se
pun trimit la domeniul utilității imediate, clasicitățile nu au mai multe, ci
mult mai puține șanse decît orice altă disciplină umanistă. Un pas mai departe,
și nici matematicile superioare nu ar trebui să se simtă prea confortabil - și
nici nu se simt, dacă mă uit la numărul de candidați, an de an tot mai redus,
care aspiră să urmeze cursurile facultăților dedicate științelor fundamentale.
În acești termeni, renunțăm nu doar
la trivium – gramatică, retorică,
dialectică – ci și la quadrivium:
aritmetică, geometrie, astronomie și muzică.
Dacă unica ambiție a școlii de
toate gradele este aceea ca, la finele oricărui ciclu, absolvenții să țîșnească
gata înarmați pe piața muncii, ca Atena din creștetul lui Zeus – o comparație
care are toate șansele să rămînă o enigmă pentru această săracă posteritate -
ar fi mai bine să se reformeze integral: competențe elementare de utilizare a
calculatorului în primele patru clase – de ce să cheltuim pentru a-i învăța pe
copii să scrie, cînd există telefon mobil și Androizi de toate soiurile –
urmate de școli pe profesii, rapide și ieftine. Medicii oricum îi exportăm,
poate e mai ieftin să-i importăm gata formați din China, cu milenara lor
tradiție cu tot. Iar limbile străine – competențe de exprimare simplă și frustă
– se pot învăța, aflăm din reclamele de pe Internet, în patru săptămîni, dacă
avem aplombul necesar.
Lăsînd gluma de-o parte, cîteva
lucruri sînt clare: cunoașterea limbilor clasice este indispensabilă pentru
supraviețuirea sistemului științelor în genere, de la studierea istoriei
antice, medievale și pre-moderne, la studiul dreptului, la cel al limbilor
romanice, al istoriei filosofiei - și chiar pentru ca medicii și farmaciștii să
înțeleagă sensul unei prescripții galenice.
Cîtă vreme întregul edificiu rezistă, trebuie să rezistăm și
noi; dar și vice versa (nu traduc, ca
să-i enervez pe toți cei care disprețuiesc latina). Nu știu în ce măsură
direcțiile de formare care au succes de public, de la matematicile aplicate la
relațiile internaționale, sînt conștiente de faptul că, sacrificînd o parte din
beneficii în folosul studiilor clasice, investesc de fapt în propria lor
supraviețuire, dar ar trebui să o știe.
Sigur, dacă unicul criteriu este
eficiența pe termen scurt, întrebarea “ce produce epigrafia greacă?” nu poate
avea decît un singur răspuns. Ar fi totuși un paradox tragic acela ca, exact în
momentul în care dispune de cele mai ample resurse din întreaga sa istorie,
partea cea mai avansată - și mai bogată – a umanității să renunțe subit la cunoaștere, în folosul unei așa-zise competențe.
Teza mea este aceea că ne-am
lăsat hipnotizați de mirajul științei rapid profitabile, un fel de fast
knowledge, la fel de util pe termen scurt și de nociv pe termen lung ca
și hrana industrială, fast food .
Studiul limbilor clasice este un excelent exercițiu de slow food intelectual. Grigore Moisil se întreba, retoric și
optimist – cum era si titlul rubricii sale din Contemporanul – dacă un strungar nu e cumva mai productiv dacă l-a
citit pe Shakespeare. Nu știu dacă un programator e mai productiv dacă în
timpul liber citește dramele lui Sofocle, știu doar că are acces la un plus de
bucurie intelectuală de care toți avem nevoie ca să nu ni se usuce mintea.
Dacă nu vrem o lume de roboți
care să se desfete cu manèle, trebuie să investim în cunoaștere, nu doar în competență. Costă? Dar cine a calculat
cît costă absența unor atare
deprinderi intelectuale? Teza mea e că, în ultimă instanță, marea criză globală
la care participăm volens, nolens –v. supra pentru traducere – este rezultatul acestei goane după eficiență cu orice
preț. Renunțarea la slow knowledge
pare, din acest punct de vedere, infinit mai costisitoare decît toate
programele de științe umaniste din întreaga lume la un loc.
De aici rezultă cîteva obligații,
care nu revin doar decidenților politici. Evident, MEC trebuie să decidă
menținerea latinei în programul general de studii preuniversitare, dar și
reînființarea unor adevărate licee clasice, măcar cele cinci de care generația
mea s-a putut bucura, dedicate studiului intensiv al limbilor și civilizațiilor antice; finanțarea de programe didactice
și de cercetare ale secțiilor de limbi clasice din universități; singur sau
împreună cu Academia Română, ministerul ar trebui să înființeze și să susțină
un institut de cercetare dedicat studiilor clasice.
Dar și comunitatea științifică a
clasiciștilor are obligații imprescriptibile, începînd cu cea a elaborării unui
argumentar realist și adecvat zilelor noastre, care să explice și să convingă
nu doar elitele decidente, ci și opinia publică. Și obligația de a deschide,
fără a-și pierde identitatea profesională, dialogul cu modernitatea: probleme
de receptare a tradiției clasice, probleme de înțelegere aprofundată a
experienței umane a antichității. Responsabilitatea noastră prioritară este
aceea de a traduce moștenirea intelectuală a acestei lumi pentru uzul tinerei
generații; fără a renunța la erudiție, dar umanizînd-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu