Marius Oprea despre Monseniorul Vladimir Ghika

Observator Cultural, Nr. 689 din 06.09.2013

Mîna prinţului

Autor: Marius OPREA | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:   Tipareste pagina Marime text

Prinţul a văzut zorii fără să plîngă – aşa ne putem închipui. Clipind întîia oară, acolo cînd s-a născut, nu departe de zidurile Palatului Vlahernelor, la Constantinopole, lîngă o mică mînăstire a Vălului Maicii Domnulului, a tăcut şi a privit. A fost spălat, aşa ne putem închipui, cu apa acelui mic izvor unde pelerinii vin de secole bune să-şi afle liniştea trupului şi a firii. Apoi a întins o mînuţă spre cer. Aşa fac toţi pruncii. I-a fost dat prinţului Vladimir Ghika să fie spălat la naştere chiar în acea apă. Asupra lui a coborît o mînă, care ţinea deasupra sa –  copil născut chiar de 25 decembrie, în anul 1873 – un acoperămînt. A coborît deci acea mînă peste acel copil. Aşa ne putem închipui. Aşa că ziua Naşterii Domnului din anul 1873 ne-a adus, în zilele noastre şi pe meleagurile noastre, de la Constantinopole un prinţ sfînt.

Izvorul

S-ar zice că toate cele de mai sus nu au nimic în comun cu istoria, ci numai cu închipuirea ei. La fel şi rîndurile de mai jos, în care, după mica mea pricepere, caut să înţeleg, uneori cu puterea imaginaţiei, dar şi a faptelor, această soartă. Cum e să fi avut tot şi să fi renunţat la tot, pentru a întinde o mînă spre cer? Ca prinţ, fără să ne îndoim, a putut culege smochine proaspete şi, foarte precis, s-a împrietenit ori s-a certat în greacă şi turcă pe uliţele de prin Fanar cu o liotă de copii. Dar el era altfel decît copiii de pe uliţă, pe care îi va fi cunoscut cu adevărat încă de atunci. A arătat în toată viaţa sa dragoste faţă de cei sărmani. Poate că Alexandrina Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei), mama sa, credincioasă de rit ortodox, nu lăsa totul la întîmplare. Învăţîndu-l rînduiala, nu am îndoieli în această privinţă, i-a vorbit, poate, şi despre rostul cuvintelor regelui Henric, acelea care l-au făcut iubit: „Cît voi fi rege al Franţei, orice francez va putea pune, măcar duminica, o găină în oală“.

Tatăl prinţului Vladimir, Ioan Grigore Ghika, os domnesc, fost ministru al Apărării şi Externelor, trimis însă în acest exil asumat, îl citise, cred, pe lordul Byron; şi moartea lui eroică – a lordului adică – era şi moartea Revoluţiei, în care crezuse şi care împiedica viitorul micilor oşteni ai familiei sale. În copilărie, Vladimir nu a avut parte doar de joacă. Curînd a plecat, aşa cum se cuvenea, la şcoli mai înalte; fără îndoială, cu tristeţe. Lăsa în urmă uliţele Fanarului, cu veselia copiilor şi jocurile printre smochinii sălbatici, ca şi pe Ella, Alexandru şi Gheorghe, sora şi fraţii săi, rămaşi scuturînd batistele în urma lui, acolo, pe malul Bosforului – batiste care însă aveau să fie curînd înroşite de boala secolului al XIX-lea şi a sărăciei, tuberculoza, care avea să-i răpună de fragezi. Şi, poate (deşi nu e un termen istoric), o asemenea dramă l-a făcut mai tîrziu să iubească şi această suferinţă şi să nu se teamă de ea.

Plecarea din Constantinopole l-a şi salvat pe prinţul Vladimir. Dintre toţi cei născuţi ai familiei Ghika, au trăit el şi fratele său, Dimitrie. Asta pentru că eu cred aşa: întîmplarea, sau mai bine spus pronia, a făcut ca prinţul să fie spălat la naşterea lui în acea apă care i-a orînduit apoi viaţa.

 

Curgerea

În Franţa, prinţul a fost dat în grija unei familii protestante. Îndeplinea, deci, cu rigoare rînduielile cuvenite. Totuşi, în fierberea sfîrşitului de secol, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Politice, pe care a absolvit-o la 22 de ani, în 1895. În paralel, urma cursuri de medicină, botanică şi arte. Bolnav de inimă, Parisul nu era pentru el un mediu prielnic, astfel că se întoarce în România, dar în 1898 pleacă la Roma, unde urmează cursurile dominicanilor de la Facultatea Angelicum. În 1902, după atîtea experienţe, a luat o hotărîre a sa, socotită de unii un mister, de alţii o revelaţie, trecînd la ritul catolic, lucru cu care mama sa, cum am spus, credincioasă practicantă a ortodoxiei, deşi descendentă a regelui Henric al IV-lea, nu s-a împăcat pînă la moarte. Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius l-a sfătuit să facă apostolat laic. Ceea ce a şi făcut, cuvenindu-i-se în curînd supranumele dat de papă, de „marele vagabond apostolic“. Într-adevăr, a umblat şi va umba în anii următori din inima Africii în Japonia, din Europa în America de Sud sau Australia, ajungînd a fi recunoscut drept un apostol laic. Un călugăr alb.

În ţară, prin puterea, voinţa şi fondurile adunate, a înfiinţat primul dispensar gratuit, Bethleem Mariae, la Bucureşti, spitalul şi sanatoriul Sf. Vincenţiu, ca şi prima ambulanţă gratuită. I-a îngrijit cu mîna lui pe bolnavii de holeră din Primul Război Balcanic, pe tuberculoşi sau pe bolnavii internaţi în spitalele de psihiatrie. Astfel că, în 7 octombrie 1923, dorinţa i se împlinea: este sfinţit preot la Paris de către Cardinalul Dubois, iar Sfîntul Scaun îi va acorda la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin. La 3 august 1939 se întoarce în România, unde rămîne pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, refuzînd să părăsească ţara după cotropirea ei de către puterea sovieto-comunistă. Fără îndoială, pentru o vreme, autorităţile s-au temut nu atît de notorietatea sa, cît de reacţia celor care s-ar fi putut împotrivi unui om considerat de pe atunci un sfînt. Dar după şapte ani „Cortina de Fier“ a căzut şi asupra sa. A fost arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare“, a fost întemniţat şi îndelung torturat. 

Iarba

La Jilava am fost şi am văzut locul unui martiriu. Un fost coleg de celulă, profesorul Florea Costache, povesteşte: „Într-o noapte cu vînt puternic avem o perchiziţie amănunţită. Sîntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vîntul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de Securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mîntuitorului şi i l-a confiscat. În sfîrşit, ne-am îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi cînd s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat fără întrerupere. A doua zi, Einsenbeisser, coleg de celulă cu noi, ne alarmează: Moare Monseniorul, strigă el. Şi sărim toţi în picioare, în timp ce Eisenbeisser bătea la disperare în uşă, cerînd internarea Monseniorului la infirmerie. Şi Dumnezeu a vrut să găsim o bună înţelegere la ofiţerul de serviciu. L-am aşezat uşor pe Monsenior pe o pătură. Era aproape în comă. Aşa l-am evacuat la infirmerie“. Unde Vladimir Ghika moare la scurtă vreme, pe 16 mai 1954, în ziua pomenirii Sfîntului Teodor, un mucenic despre care se spune în Sinaxar: „Fericitul acesta îndeletnicindu-se cu Legea lui Dumnezeu şi tot curat, făcîndu-se el vas ales şi sfinţit, s-a ales cu numirea cea adevărată“. Ceea ce, după vremi, mîna fiind curată şi întinsă la cer, s-a petrecut şi pentru Monseniorul Ghika.

Jilava arată acum ca un loc paşnic. Peste Fortul 13, construit după tactica şi ingineria începutului de secol XIX, pentru a adăposti trupe, muniţii şi hrană într-o vastă reţea de apărare în zona de sud a Bucureştilor, creşte iarbă. În subteran mai sînt în bună stare mai multe forturi, care servesc drept depozite – şi unde se adună tot felul de lucruri, de la reziduuri radioactive provenite de la fostul „experiment Măgurele“ pînă la arhive şi Dumnezeu mai ştie ce. Fortul 13 a fost multă vreme inundat. Acum apa a fost scoasă, prin canale de deversare, anterior blocate „din interese de securitate naţională“. Adică pentru ca să nu se vadă ce a fost acolo. 

Epilog sau un nou început

Încă de la turnuleţele intrării din Fortul 13, care seamănă în mod paradoxal cu turnuleţele celor două castele ţigăneşti ce străjuiesc intrarea în Bucureşti dinspre Jilava, se simte apăsarea. Nu este un miros aparte sau ceva deosebit; dar, dacă s-ar spune că acolo s-au depozitat cartofii din ferma experimentală de la Fundulea sau ştiuleţii de la CAP-ul din sat, de pildă, nimeni nu ar putea crede. Acolo se simte o respiraţie adîncă a zidurilor şi cărămizile sînt perfect uscate; în ciuda anilor în care au zăcut în apă, nici una nu este macerată. Cum nici, iată, aminirea celor care au fost zidiţi înăuntru pentru a muri sau pentru a ieşi de acolo ca nişte morţi vii.

A face la Jilava un martiriu al victimelor comunismului, cum domnul preşedinte Emil Constantinescu a propus şi luptă să facă, este unul dintre rarele momente de generozitate arătate faţă de victimele comunismului. Pare că nu numai ceaţa va domni peste Jilava; şi zidurile se vor usca, treptat, cu totul. Sînt mulţi oameni inimoşi, începînd cu doamna Cenuşă, şi toţi cei din conducerea Admini­straţiei Naţionale a Penitenciarelor, care de la bun început au sprijinit, nu cu vorba, ci mai ales cu fapta acest proiect. Nu este o exagerare, e doar o constatare. La Jilava este simplu, nici nu e nevoie de piese de muzeu – zidurile, cele cîteva paturi de fier rămase, lanţuri şi rămăşiţe de zeghe înseamnă mai mult decît orice ghid, tratat sau expertiză. Ele ne vorbesc despre necesitatea unei reale desprinderi, pe care, indiferent de locul unde ne aflăm, trebuie să o facem. Divorţul de comunism nu se face nici prin arderea carnetului roşu şi nici prin publicarea, chiar asumată la cel mai înalt nivel, a condamnării sale. Acesta ar fi un divorţ amiabil, al cărui drum îl parcurgem încă. Divorţul înseamnă despărţire. Adică să te duci şi să vezi ce a putut face din oameni comunismul. Să te duci şi să vezi Jilava, să te închini ca la o biserică unde a slujit, pînă la ultima suflare, umilul rob al Domnului, Vladimir Ghika, primul martir recunoscut şi asumat ca fiind ucis de regimul comunist din România. Cu ultima lui suflare întinzînd o mînă spre cer.