Democrație antică, democrație modernă III

Zoe Petre,  “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54

III.

Inițial, criza globală părea să nu poată afecta structurile de profunzime ale unei Românii integrate și în NATO, și în UE. Intrată târziu și încă superficial în universul speculațiilor financiare, economia românească putea fi, ce-i drept, afectată de criza partenerilor săi de schimburi din Europa, dar ar fi putut să se reorienteze relativ rapid spre alte piețe, să-și desvolte potențialul de furnizor de energie, să accelereze procesul – mult prea lent oricum – de modernizare a agriculturii. Din nefericire, guvernarea primilor ani de criză a ales drumul contrar, proclamând austeritatea - rămasă declarativă - și practicând risipa într-o măsură care depășea chiar și cele mai blamabile practici anterioare. Târâș-grâpiș, s-a ajuns, după un an de îndatorare utilizată exclusiv pentru mituirea electoratului, la realegerea președintelui Băsescu pentru un al doilea mandat și la instituirea unui guvern aproape monocolor, dominat oricum de partidul girat de președinte, PDL. Atunci a început o ofensivă fără precedent împotriva democrației, în numele unui capitalism fără frontiere. Aceasta e o istorie care va trebui să fie scrisă, examinând atât practicile discursive cât și comportamentele reprezentanților ei de toate rangurile, pentru că este nu doar un episod de istorie locală, ci și o paradigmă a derivelor care amenință societățile democratice pe timp de criză - și nu numai.

Actuala criză pune mari probleme capitalismului – mai ales celui speculativ, dar nu numai - oriunde ar fi el. Cred că, pretutindeni, și practicile și etica dezvoltării capitaliste vor trebui să fie regândite, dar e greu de știut cât va dura acest proces, pe care l-aș dori accelerat mai ales fiindcă, așa cum am observat direct în ultimii ani, situația de criză economică globală agravează dramatic riscurile pe care le suportă tot mai greu democrația pretutindeni în lume. Dacă privim, de exemplu, la procesul electoral american, în care se confruntă tot mai acut partizanii unui curent democratic împins tot mai spre stânga de curentul opus, republican, care a ajuns să ocupe extrema conservatoare, lăsând centrul de izbeliște; dacă, depășind frustrările legitime pe care le-a suscitat în vara acestui an neașteptata solidarizare a dreptei europene cu un regim politic care s-a bazat pe instituțiile de forță ale statului pentru a se împotrivi voinței exprimate liber prin vot de o majoritate semnificativă a electoratului, privim către modul în care se organizează în realitate așa-zisa politică de austeritate, care echivalează de fapt cu transferul exclusiv al costurilor crizei - provocată exclusiv de capitalul financiar – asupra clasei de mijloc și a săracilor lumii bogate, dacă nu chiar, într-o neașteptată reeditare a practicilor arhaice, prin transferul pagubelor asupra unor “parteneri” de mâna a doua – scietățile din sudul Europei, cele din fostul spațiu comunist, etc – în vreme ce profitul rămâne concentrat la dispoziția unor minorități privilegiate din nucleul dur al UE, cu beneficii marginale pentru noua burghezie compradoră de la hotarele spațiului european.

În ultimă instanță, admiratorii “secolului lui Pericle” au fost nevoiți cumva să recunoască faptul că democrația radicală ateniană se baza în mare măsură pe excluderea multora de la privilegii – femei, sclavi, rezidenți străini ; le e încă greu totuși să admită că o altă condiție necesară a democrației antice este și exportul conflictelor sociale: Atena a înflorit și fiindcă a transformat liga maritimă, dintr-o alianță de parteneri egali, într-un cvasi-imperiu, ale cărui bunuri materiale și simbolice erau în mare măsură absorbite de Atena și de cetățenii ei. Dacă n-ar fi decât să amintim că un mare număr de atenieni au avut prilejul de a urca în rang și avere datorită confiscării unei părți a proprietăților din teritoriul aliat drept pedeapsă pentru încercarea de părăsire a ligii, sau că marile construcții de pe acropole au fost finanțate, din inițiativa explicită a lui Pericle, din tributul plătit anual de către aliați pentru întreținerea flotei. Sau, pur și simplu, că, așa cum scria Plutarh mai târziu, în toți cei 75 de ani în care a funcționat liga, atenienii săraci mobilizați ca vâslași au avut, an de an, întreținerea completă cel puțin vreme de opt luni pe an. Relația biunivocă dintre proprietatea privată și democrație e departe de a fi o idilă, dar rămâne, cel puțin până acum, singura ecuație care a oferit nu doar posibilitatea reală a libertății și a egalității de drepturi a cetățeanului, ci și singura care a diminuat sărăcia atât de puțin prielnică democrației.  

Chiar dacă nu este și nu acceptă să fie o societate egalitară, societatea capitalistă contemporană este singura societate care a reușit să asigure celor mai mulți dintre membrii ei securitatea alimentară, ba chiar și participarea la beneficiile civilizației contemporane. Iar democrația “de tip occidental” poate fi, cum spunea Churchill, cel mai prost sistem politic cu excepția tuturor celorlalte, dar s-a dovedit și funcțională, și rezilientă. Am amintit de America McCarthystă, dar America a depășit și criza anilor ’50, și criza Watergate, și a ajuns acum să aleagă prin vot direct, egal și universal un președinte afro-american. Regret că Sir Moses Finley, de prietenia căruia am avut privilegiul să mă bucur, nu mai e printre noi. Marea Britanie a rezistat sirenelor de extremă dreaptă în anii premergători ai celui de-al Doilea Război Mondial, Spania, Portugalia și Grecia și-au revenit după episoade semnificative de dictatură.

Nu mai departe decât România, a cărei tradiție democratică rămâne importantă, dar nu poate fi comparată nici cu cea britanică, nici cu cea americană, și-a regăsit cu adevărat vocația democratică după 60 de ani de regimuri opresive. Mai mult, chiar în acest an, cetățenii ei au sezisat, mult dincolo de interese materiale directe, riscurile unei derive a democrației pe care regimul Băsescu le aduce cu sine. Într-o formă mai mult sau mai puțin elaborată, manifestanții din iarnă au acuzat excesul de concentrare a puterii în mâna unei singure persoane, încălcarea separației puterilor în stat, politica de darwinism social preconizată și chiar practicată de grupul de putere în fruntea căruia se situează președintele Băsescu.

Criza politică din vara lui 2012  a adus la suprafață esența profund anti-democratică a acestui regim, care a impus o soluție politică arbitrară prin utilizarea instituțiilor de forță și represiune – Servicii de Informații, Parchet și DNA – legitimate de Curtea Constituțională în actuala ei componență profund discutabilă, împotriva voinței populare clar exprimate prin referendum. Faptul că această soluție profund nedemocratică a fost totuși acceptată, chiar elogiată ca victorie a democrației, de către unii lideri ai UE, nu e doar un accident de comunicare, ci semnul unui risc de derivă nedemocratică în state importante din UE. Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicității dintre lumea marilor companii și a marii finanțe cu diferite oligarhii locale – criza politică din România  a depășit cu mult granițele României și nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. 

Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile, poate chiar la fisuri în însăși temelia construcției europene. Un beneficiu important al actualei crize ar putea fi tocmai acela de a evidenția aceste puncte de tensiune și de a înlesni o lucidă corecție, care să așeze pe un nou plan relația dintre democrație și capitalism.