Carmen Mușat, MODESTA PROPUNERE

În numărul recent din Observatorul Cultural, Carmen Mușat publică  acest memorabil text:

Tovarăşul Cotigă Vasile, născut pe 26 ianuarie (!) – din nuvela lui Norman Manea, Biografia robot –, un personaj cu înclinaţii revoluţionare, oscilînd între extreme, „de la dreapta la stînga şi iar la dreapta“, are o idee briliantă: comunist de nădejde, căzut în dizgraţie, el propunea, în plină „epocă de aur“, ca Partidul să administreze şi hazardul, să aibă grijă, cu alte cuvinte, ca aceia care cîştigă la jocurile tip Loto „să nu mai fie nişte cetăţeni întîmplători, ci aleşi dintre cei care merită“. Două erau argumentele invocate de tovarăşul Cotigă în sprijinul propunerii sale: se putea evita, astfel, „nedreptatea pe care o face de atîtea ori norocul, care nimereşte la cel care nu are nevoie sau, chiar dacă ar avea nevoie, nu merită“ şi, la fel de important, o atare politică „ar corespunde şi concepţiei dialectice, materialiste despre lume şi viaţă, despre rolul activ al omului, care nu este supus fatalităţii, ci stăpînul, creatorul evenimentelor“. Teribilă iniţiativă, ce dovedeşte o dată în plus că Răul, pentru a se manifesta, nu are nevoie nici de instrumente de tortură şi nici de copite, de coarne sau miros de pucioasă, cel mai adesea zelul fiind suficient pentru a-l produce.

Mi-am adus aminte de modesta propunere a şi mai modestului tovarăş Cotigă, citind săptămîna trecută două articole – primul publicat de Andrei Cornea în revista 22, cel de-al doilea apărut în România liberă sub semnătura lui Cristian Câmpeanu –, care vorbesc, în esenţă, despre acelaşi lucru: în România anului 2012, există un pericol iminent, de vreme ce „se poate vota greşit, împotriva interesului naţional“ (apud Andrei Cornea), astfel încît propunerea lui Cristian Câmpeanu pare să fie singura soluţie logică: „Dacă în urma alegerilor din decembrie va rezulta o majoritate şi un premier care vor prezenta un pericol clar şi iminent de a scoate ţara de pe direcţia Vest – adică împotriva interesului naţional – atunci Băsescu nu numai că poate, dar are chiar datoria de a se opune unui astfel de deznodământ, chiar dacă acest lucru ar însemna să se opună rezultatului unui proces democratic. Când democraţia intră în conflict cu drepturile şi libertăţile individuale, cu egalitatea în faţa legii şi, deci, cu statul de drept, atunci democraţia eşuează de la funcţia ei fundamentală şi devine ilegitimă. […] În interes naţional, Băsescu este obligat să schimbe rezultatul alegerilor prin negocieri sau prin numirea premierului“! Cei doi domni, vajnici urmaşi ai tovarăşului Cotigă, sînt ferm convinşi că există cineva, un om providenţial, singurul în măsură să decidă şi definiţia interesului naţional şi corectitudinea sau incorectitudinea votului şi, la limită, momentul în care democraţia a devenit ilegitimă. Şi, pentru că un asemenea om trebuia să poarte un nume, feluriţii practicanţi ai cultului l-au numit uneori „Zeus“, alteori „pleaşcă“ şi, de cele mai multe ori, Traian Băsescu.

Pare desprins din manualele de propagandă totalitară zelul cu care aceşti oameni – care altfel jură pe democraţie şi deplîng orice tentativă a adversarilor preşedintelui de a schimba persoanele aflate în fruntea unor instituţii publice, ca fiind un asalt asupra statului de drept – deconstruiesc un principiu fundamental al democraţiei, şi anume alternanţa la putere, încercînd să acrediteze ideea că, indiferent de rezultatul votului, preşedintele are obligaţia de a face doar ceea ce el şi un grup restrîns de „aleşi dintre cei care merită“ consideră a fi „interesul naţional“. În fond, „numai nişte tovarăşi de o moralitate desăvîrşită şi de un devotament verificat de-a lungul anilor ar înţelege înalta motivare a unei astfel de măsuri şi ar păstra cu stricteţe secretul de stat, care nu se încredinţează decît celor mai buni dintre cei buni“. Între convingerile tovarăşului Cotigă şi ideile formulate de domnii Andrei Cornea şi Cristian Câmpeanu diferenţa este insesizabilă.

Ce fel de stat de drept şi ce fel de democraţie sînt acelea în care „campionii“ democraţiei cer ca rezultatul votului să nu fie luat în considerare şi propun introducerea unui criteriu arbitrar în „măsurarea“ corectitudinii votului? „Se poate vota greşit“ în raport cu ce, domnule Andrei Cornea? În raport cu o definiţie de uz personal a interesului naţional? Oare în democraţiile consolidate îşi poate permite vreun jurnalist respectabil – nemaivorbind de politicienii aflaţi în funcţii de decizie – să califice rezultatul votului popular ca fiind unul corect sau incorect? Există, oare, o instanţă morală absolută care să decidă că există voturi corecte şi voturi greşite? Nu de alta, dar istoria ne demonstrează că adevăratul pericol pentru democraţie constă în introducerea arbitrarului în deciziile politice. Marii dictatori au fost cei care s-au considerat îndreptăţiţi să decidă ei singuri, împotriva tuturor, ce e bine şi ce e rău pentru ţările lor, nesocotind, ba chiar sancţionînd, orice opinie care nu corespundea viziunii lor.

Propuneri de genul acesta deschid o nedorită cutie a Pandorei. Nu-ţi poţi folosi inteligenţa pentru a argumenta derapajele de la principiile fundamentale ale statului de drept, fără să te gîndeşti că, mai devreme sau mai tîrziu, adversarul de azi ar putea întoarce împotriva ta chiar argumentele invocate de tine.

Nu e moral – şi nici o dovadă de comportament democratic nu e – să te faci că nu vezi că, în Parlamentul României, preşedinta Camerei Deputaţilor numără 170 de voturi, deşi în sală nu sînt decît 70 de persoane.

Acela tot asalt asupra statului de drept a fost, nesancţionat nici de justiţia independentă şi nici de jurnaliştii angajaţi trup şi suflet pe o baricadă politică.

Sigur că e deplorabil modul în care arată scena noastră politică, asaltată de traseişti, de fanţi de Obor şi căpitani închipuiţi, de corupţi şi de tot felul de personaje de vodevil. Dar, nu prin schimbarea rezultatului alegerilor, nu prin nesocotirea votului popular se poate îmbunătăţi starea naţiunii. Un atare comportament ar însemna sfîrşitul de facto al statului de drept, la căpătîiul căruia mulţi comentatori zeloşi plîng cu lacrimi de crocodil.

Dacă am duce pînă la capăt raţionamentul celor care vorbesc despre posibilitatea ca votul majorităţii să fie unul împotriva interesului naţional, atunci ce rost mai are organizarea unor alegeri libere? N-ar fi mai bine ca banii publici să nu mai fie aruncaţi de pomană şi să desfiinţăm alegerile, de vreme ce există printre noi un om extraordinar, singurul (!) capabil să ia decizii în interes naţional? Să-l lăsăm să lucreze, să-i încredinţăm încă o dată dificila misiune de a gîndi în locul tuturor şi de a acţiona conform unui „interes naţional” ştiut doar de el şi de o mînă de aleşi. Noi, cei mulţi şi proşti, ne putem înşela, putem vota greşit, el însă nu greşeşte niciodată, el e cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz, iar ţara este cabinetul lui de lucru. Pentru a scuti naţia de emoţii inutile, eu propun anularea alegerilor. N-am mai fi supuşi astfel hazardului pur, ci l-am lăsa pe omul providenţial să fie pe deplin stăpînul evenimentelor. La cîtă trecere aveţi, domnule Andrei Cornea, în Occident, i-aţi putea chiar convinge pe oficialii europeni că, între o „democraţie ilegitimă“ (vorba colegului Câmpeanu) şi un despotism luminat, cea de-a doua variantă este infinit mai atractivă.