LUNTRE ŞI PUNTE.

Radu Călin Cristea,  De la Chanakya la Becali,  

Observator Cultural

http://www.observatorcultural.ro/LUNTRE-%C4%B9%C2%9EI-PUNTE.-De-la-Chanakya-la-Becali*articleID_27762-articles_details.html 

N-am inventat noi roata. Ar fi chiar culmea. Ceea ce se întîmplă de o bună bucată de vreme în România, adică o bătălie crîncenă într-o democrație ieșită din țîțîni, aduce a Realpolitik. Cel mai notoriu teoretician al acestei strategii axate pe politica pragmatismului dur urmărind atingerea țintei prin orice mijloace este, desigur, Niccolò Machiavelli în Principele (1513) și Șapte cărți despre arta războiului (1521).

Consacrată în epoca modernă de Cancelarul german Otto Leopold von Bismark pînă spre demiterea sa în 1890, „politica realistă“ coboară adînc în istorie, astfel că inventatorul ei de drept pare să fie Chanakya (c. 370 – 283 î.Hr.), sfătuitorul împăratului Chandragupta din dinastia indiană Maurya. Exemple apăsătoare de Realpolitik au lăsat, de vreun secol încoace, poziția Occidentului față de Stalin și, în general, față de comunismul sovietic, toleranța majorității președinților Franței față de dictaturile din fostele colonii nord-africane, sprijinul decis acordat de Administrația Nixon ambelor tabere în timpul confruntării armate israeliano-arabe din 1973 etc.

Extins cu precădere în planul relațiilor diplomatice, termenul de Realpolitik a fost adoptat și pentru a defini o tipologie a politicii interne desfășurate pe termen scurt sau mediu și clădite pe realismul lipsit de scrupule, pe construcția unor alianțe rebarbative pentru a ajunge cît mai rapid la o anume destinație, pe impunerea mercenariatului în arhitectura conflictului, pe sisteme tactice impulsive trădînd un palpit moral aproape de stingere sau de-a dreptul inexistent.

Băsescu și „gașca de ticăloși“

Această nouă linie de conduită în politica românească postcomunistă a fost enunțată, tranșant și explicit, de prezidențiabilul Traian Băsescu într-o memorabilă, în felul ei, conferință de presă ținută în contextul inflamat al scrutinului din noiembrie 2004. Invocînd o „fraudă majoră“ a alegerilor prezidențiale și parlamentare, „pusă la cale“ de PSD și „confirmată“, Traian Băsescu a definit primele articulații ale variantei neaoșe de Realpolitik, solicitînd, între altele: „destituirea imediată a Biroului Electoral Central (BEC)“ și „arestarea imediată a directorului care a pregătit softul de fraudă“. Băsescu a mai spus, pe un ton și apelînd la un limbaj ce vor face carieră: „Ce­rem instituțiilor Statului să salveze Ro­mânia din mîna unei găști de ticăloși!“.

Rostită după primul tur al menționatelor alegeri, proclamația ultimativă a lui Băsescu avea drept unic țel intoxicarea electoratului prin inducerea unei stări de empatie cu victima unei conspirații mîrșave. Această mistificare uriașă aducînd succesul scontat – demontarea ei ulterioară s-a pierdut în negura anonimatului. Ca răspuns al mobilizării Asociației Pro Democrația, o expertiză internațională a dovedit că softul folosit în procesul electoral a fost OK. BEC-ul nu s-a clintit, directorul responsabil cu corecta funcționare a softului n-a fost arestat, „frauda majoră“ avea să se dezumfle, discret, în urma pronun­țării, în 2005, a NUP-ului de către procurorul însărcinat să ancheteze invocatele acuzații, iar România nu trebuia să mai fie salvată din moment ce Băsescu a ajuns șeful statului și, prin cuplarea PUR-ului cu Alianța DA, și-a adjudecat și majoritatea parlamentară. A supraviețuit doar simbolistica „găștii de ticăloși“, ce se va regăsi în lexicul și imaginarul Realpolitik-ului autohton.

Băieți răi,băieți buni

Încă în interviul acordat cotidianului Adevărul în 6 ianuarie 2005, președintele Băsescu se declara „adeptul unor anticipate imediate pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR“. „Dacă dl Tăriceanu – a adăugat Băsescu – va fi un adept al soluțiilor anticipatelor, la mine va avea tot sprijinul“. Cum Călin Popescu-Tăriceanu nu avea să devină „adept“, Băsescu s-a năpustit într-o formidabilă campanie de hărțuire și denigrare a fostului premier liberal și a guvernării sale. Rămîne o enigmă a istoriei recente rezistența lui Tăriceanu la valurile de atacuri duse pe toate fronturile văzute sau invizibile de un Băsescu inepuizabil în bătălia sa cu un partener instituțional demonizat numai pentru că respingea ofertele de vasalitate ale Cotroceniului. Băsescu s-a ipostaziat șef peste cruciada împotriva „băieților răi“ de pe o baricadă cîndva prietenă. Hiperbolizarea devastator de negativă a lui Tăriceanu, a echipei și a aliaților acestuia l-a împins pe Băsescu într-o luptă înverșunată, oarbă, fără menajamente, vizînd eradicarea potrivnicilor lui. O mostră didactică de Realpolitik.

După alegerile prezidențiale din 2009, Băsescu și-a perfecționat acest mecanism de temut prin combinarea atracției sale naturale pentru zonele de criză cu subordonarea progresivă a principalilor centri de putere în stat.

Copii de suflet și spahii

Cumulul masiv de putere a transformat prezidențialismul băsescian în module de autoritarism închegate, treptat, într-un regim. La capătul guvernării Boc (plus „codița“ MRU), Băsescu dispunea direct, prin interpuși ori prin numeroșii săi obedienți aflați în serviciu comandat, de toate puterile în stat: 1. Parlament. Ridiculizînd Opoziția prin prăvălirea avalanșei de ordonanțe de urgență și asumări ale răspunderii, majoritatea PDL a percutat, fără crîcnire, la proiectele șefului Statului. Multe legi (a Educației, a Sănătății etc.) au trecut prin Legislativ în forma concepută de consilierii prezidențiali. Oamenii preșe­dintelui (de la Avocatul Poporului la membri ai Curții Constituționale) au primit girul legiuitorului prin nesocotirea algoritmului politic. 2. Guvern. A fost anexat integral de Băsescu, fără nici o legitimitate constituțională, „deciziile“ Executivului luîndu-se, fățiș, la Cotroceni. Va dăinui, ca simptom pentru această aservire fără precedent a guvernului, anunțul făcut de Băsescu în 6 mai 2010, înainte de negocierile Guvern – FMI, privind tăierea salariilor din sectorul bugetar și a pensiilor. Prin cernita înștiințare Băsescu atesta, pentru cine ar mai fi avut dubii, cine conducea, de facto, Executivul: „În ceea ce privește principalele axe pe care Guvernul și Fondul vor discuta în continuare mi le asum ca soluții“ [s.m.]. 3. Justiția. Redută după redută, puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei, printr-o capitulare exuberantă. Nu-mi amintesc vreo instanță sau structură a sistemului de Justiție (Curtea Constituțională, CSM, Parchetul General, DNA, vîrfuri ale ÎCCJ etc.) care să nu-și fi manifestat fidelitatea, adeseori prin acțiuni fără perdea, față de regimul Băsescu. Letală armă albă pentru zile negre, Justiția a recrutat copii de suflet ai lui Băsescu și spahii.

Din 2004 încoace, Băsescu a făcut, potrivit unui recent sondaj al Fundației Multime­dia, peste 4.200 de schimbări în sistemul judiciar, adică, lunar, aproximativ 50 de decrete de schimbare a judecătorilor și procurorilor. Alăturînd celor trei stîlpi ai statului de drept și subsumarea cu iz putinist a CSAT și a serviciilor secrete, avem o panoramă a puterii unui regim absolutist drapat într-un înșelător veșmînt democratic.

În calea demonului

Traian Băsescu aplică, ca la carte, metodic, cu pricepere și malefică inspirație, preceptele și tehnicile Realpolitik-ului. Energia colosală a orînduirii sale politice a erupt, ca o lavă pîrjolitoare, cu prilejul referendumului din vară, adică la primul avertisment pentru o mare familie de rit mafiot ce risca să-și piardă capul, așadar să se destrame. Îndreptățit de cauzele apărate, asaltul USL a combinat resurse prea emotive (entuziasm, tonus mărit, reflexe ofensive, riposte cambrate, profundă voință de schimbare etc.) cu nădejdea, fatalmente naivă, a unui război clasic, cu încleștări feroce, dar păstrînd măcar vagi brume de cavalerism în condițiile în care mica revoluție din iulie nu avea, totuși, să depășească limita diverselor cadre instituționale.

Armiile useliste s-au trezit însă în inima unui război neconvențional, înfruntînd un adversar șocant, atipic, cu dotări complexe și un arsenal paralizant prin sofisticare și masivitate. Regimul s-a dezlănțuit, într-un furor năprasnic ce a aruncat în luptă urgiile unui demon amenințat să piardă din inombrabilele sale vieți. Și demonul – propulsat de Curtea Constituțională sau de Barosso, SIE ori Reding, de gradații din presă și instituțiile suferind de icter portocaliu – a lovit, a strivit, a distrus, a ucis. A măturat din calea sa șapte milioane și jumătate de figuri ciudate care agitau, ca pe niște scuturi, niște buletine de vot. A curățat locul și s-a întors, înveselit de întîmplare, la ale sale.

Grămezi deschise

Crin Antonescu și Victor Ponta fac bine ce fac: Realpolitik-ului îi răspund cu Realpolitik. À la guerre comme à la guerre. Ținta este regimul Băsescu și el trebuie doborît. La urne, sec, categoric. Crește inevitabil toleranța la compromisurile ce aduc votanți din pămînt, din iarbă verde. Progresiștii, țărăniștii, militarii concediați, steliștii, verzii aduc procent peste procent unei forțe deschise și acestei acumulări mai primitive de capital politic. Să nu ne facem griji: reptilariul PDL & Sons se arată incomparabil mai excentric, cu DD, revoluționarii de meserie revoluționari, tălmăceni, sutaniști, Cici, fluturi, branconieri, legiunea lui Neamțu, PNȚCD – aripa ruptă ș.a.m.d. Merce­narii strînși de USL? Și cu alții asemenea lor s-au cîștigat lupte grele. Excesul de rigorism poate slăbi forța pumnului ce va strînge mînerul spadei. Nu glorific imo­ralitatea în politică, ci doar nu mă îndoiesc că, la o asemenea miză și cu un mitic trișor la masă, partida se joacă, în acest caz de risc extrem pentru democrație, după reguli foarte laxe. Cine nu le prinde din zbor și nu se pliază pe aceste tropisme fulgerătoare pierde potul, arză-l-ar focul! Dacă nu mă credeți – întrebați-l pe Chanakya cum se cîștigă războiul cu un inamic, aparent, invincibil.