IMPACT MAXIM

Publicatia Impact real din Rm. Valcea publica un studiu al prof. Valentin Constantin de la Univ. Timisoara, un argumentar foarte riguros in legatura cu desemnarea primului ministru conform cu Constitutia. Cred ca e bine sa-l cunoaștem, in aceste zile complicate, drept care îmi permit să reproduc aici mai multe pasaje foarte importante.

http://www.impactreal.ro/200912204686/Criza-articolelor-85-si-103-din-Constitutie.html

Criza articolelor 85 si 103 din Constitutie (de Valentin Constantin)

Acest text este motivat de faptul că formarea Guvernului este blocată de confruntarea a două interpretări opuse ale primelor paragrafe ale articolelor 85 şi 103 din Constituţie, iar pentru public şi chiar pentru specialişti, aparent, nici una nu este lipsită de ambiguitate. Din nou, pare să fie vinovată Constituţia României. 

Problema juridică este următoarea: posedă Preşedintele României un drept discreţionar de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru în situaţia dată, în care nici un partid nu deţine o majoritate absolută în Parlament sau, dimpotrivă, prin desemnarea unui candidat nu face decît să trimită în Parlament un „candidat util”, un candidat în favoarea căruia se conturează o majoritate de susţinere?
 

Recent Preşedintele României a afirmat în mod public că, în orice situaţie, posedă „un drept inalienabil” de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru conform liberei sale aprecieri. Lăsînd la o parte adjectivul „inalienabil”, şi înainte de a încerca să vedem care ar putea fi răspunsul juridic la dilema de interpretare, voi încerca să răspund la chestiunea juridică constituţională liminară care a apărut, una nu lipsită de consecinţe şi anume dacă Preşedintele posedă pur şi simplu un drept în această materie.

I. Distincţia între drepturi şi competenţe

Preşedintele, ca orice alt organ al statului, posedă în termenii Constituţiei o serie de atribuţii (competenţe în sens larg). În plus, datorită naturii de organ unipersonal, persoana sa, distinctă de organ, a fost protejată de imunităţi şi tot persoanei i-a fost restrînsă libertatea de acţiune socială, prin instituirea incompatibilităţilor descrise în Constituţie. Este însă o competenţă juridică sinonimul sau echivalentul unui drept? Doctrina noastră de drept constituţional nu s-a ocupat, după ştiinţa mea, niciodată de această chestiune. ... autorii se ocupă în general de un singur tip de relaţie juridică, o relaţie în care noţiunea de „drept” are ca şi corelativ noţiunea de „obligaţie”. În acest sens, dacă o persoană are dreptul la libertatea de expresie, corelativ, statul are obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă neautorizată în sfera de exercitare a dreptului. Sau, dacă statul are un drept de creanţă fiscală, contribuabilul are obligaţia de a plăti.
 

În schimb, noţiunea de „competenţă” indică o putere juridică şi are corelativul în noţiunea juridică de „responsabilitate” . Ca regulă generală, cel căruia i s-a atribuit o competenţă este obligat să o exercite.  

.......................................................................
Distincţia între o competenţă şi un drept este importantă, deoarece nimeni nu este obligat să exercite un drept, în schimb oricine posedă o competenţă în sistemul de drept public, ca organ sau ca funcţionar al statului, este obligat să o exercite. Preşedintele este obligat să ia măsuri pentru a respinge o agresiune armată, sau este obligat să numească un judecător la Curtea Constituţională, atunci cînd postul pentru care îi revine obligaţia de numire a devenit vacant. În cazul în care persoana refuză să exercite competenţa atribuită organului, trebuie activată responsabilitatea (în acest caz operează suspendarea urmată, eventual, de demitere). Dacă Preşedintele, de exemplu, ar refuza să exercite competenţa de a numi un judecător la Curtea Constituţională, nu există alt remediu constituţional în afara celui de a fi suspendat. Parlamentul trebuie să angajeze răspunderea pentru încălcarea gravă a Constituţiei, prin refuzul de a îndeplini un act legalmente datorat. 

Preşedintele posedă în schimb o liberă apreciere în exerciţiul competenţelor sale, altfel spus, posedă o marjă de apreciere discreţionară. Însă acest exerciţiu, în principiu discreţionar, este totuşi într-un anumit sens limitat. Competenţele trebuie exercitate întotdeauna în acord cu scopul pentru care au fost atribuite, sînt competenţe strict funcţionale, iar competenţele Preşedintelui nu fac excepţie. Ca şi refuzul de a exercita o competenţă, exercitarea nerezonabilă poate fi sancţionată. Aici intervine noţiunea de abuz de drept, ceea ce în cazul competenţelor reprezintă abuzul de competenţă. Abuzul se califică în funcţie de orientarea rezonabilă a acţiunii spre scop. În acest sens, juriştii vorbesc de o deturnare a competenţei.

II. Distincţia între competenţe, privilegii şi simple obligaţii

Atribuţiile principalelor organe ale statului (cele care exercită una dintre cele trei forme clasice de putere) nu au însă toate aceaşi natură juridică.
 

În primul rînd, nu trebuie să confundăm juridic competenţele în sens strict, adică acele atribuţii pe care Preşedintele este obligat să le exercite, cu privilegiile (libertăţile) sale. Această distincţie este, în opinia mea, extrem de importantă. Preşedintele poate adresa Parlamentului mesaje, dar nu este obligat să o facă, poate graţia un condamnat, dar nu este obligat să o facă, acordă gradele de general, mareşal, amiral, dar nu este obligat să o facă, ş.a.m.d. . Exerciţiul acestor atribuţii este liber. Ele nu sînt susceptibile de exerciţiu arbitrar. Nimeni nu poate cere angajarea răspunderii Preşedintelui pentru că a avansat pe cineva în grad în mod arbitrar. Un eventual abuz de graţieri, sau de avansări în grad, nu ar putea atrage nimic mai mult decît o sancţiune morală.
Care este consecinţa juridică a privilegiilor Preşedintelui pentru terţi? Nimic mai mult, decît că atunci cînd Preşedintele doreşte să-şi exercite privilegiile, există o obligaţie erga omnes de a le respecta. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să îl lase pe Preşedinte să-i prezideze şedinţa, Primul-ministru trebuie să contrasemneze decretul de graţiere, judecătorii trebuie să le respecte şi nu trebuie să confunde decretul de graţiere cu un act administrativ, etc.
 

Această confuzie între drepturi şi competenţe sau între drepturi şi privilegii este întreţinută, din nefericire, chiar de Curtea Constituţională. În contenciosul de care am amintit, generat de interpretarea atribuţiei Preşedintelui de a acorda gradele de mareşal, general şi amiral, Curtea a spus că atribuţia „reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice” . Soluţia Curţii a fost corectă, însă motivarea este lipsită de acurateţe juridică. Contrariul unui „drept” nu este „obligaţia” aşa cum susţine Curtea, contrariul unui drept este limitarea, restricţia. Nu mai posezi dreptul atunci cînd ai depăşit limitele, atunci cînd l-ai exercitat abuziv. „Obligaţia” este opusul „privilegiului”. Atunci cînd te bucuri de un privilegiu, adică de o libertate, acţiunea ta este neîngrădită juridic. Prin urmare, Preşedintele nu are în cazul acestei atribuţii „posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu [...]”, aşa cum a afirmat Curtea, ci are libertatea de a acorda sau nu.

În al doilea rînd, Constituţia României atribuie Preşedintelui o serie de acte de natură juridică diferită, asemănătoare competenţelor (cu care cel mai adesea se confundă) deoarece Preşedintele este obligat să le îndeplinească. Ele se deosebesc însă în mod esenţial de competenţele stricto sensu, deoarece Preşedintele nu poate decide cum le îndeplineşte sau cînd le îndeplineşte. De exemplu, atunci cînd trebuie să promulge o lege, Preşedintele posedă un privilegiu – aşa-numitul veto suspensiv, prin care poate cere o singură dată Parlamentului să reexamineze legea. Însă după ce Parlamentul a reflectat, indiferent de concluzia la care a ajuns, Preşedintele nu va decide cum va promulga legea şi nici nu va putea adăuga virgula necesară pe care Parlamentul a omis-o. Promulgînd legea, el nu face decît să o autentifice, adică să confirme cu autoritatea sa că legea a fost adoptată în forma prescrisă de Constituţie, chiar dacă el personal sau consilierii săi juridici o consideră, de exemplu, neconstituţională. Preşedintele este implicat în acest exemplu într-o procedură constituţională, în cadrul căreia el exercită o obligaţie procedurală în legătură cu un anumit act. Mai precis, atunci cînd promulgă o lege, Preşedintele trebuie să execute întocmai un „ordin” al Constituţiei. Este obligaţia unui funcţionar de stat, iar atunci cînd îndeplineşte aceste acte, Preşedintele este un înalt funcţionar.
 

Linia de demarcaţie nu este însă întotdeauna foarte uşor de trasat. Iată, de exemplu, articolul 89 (1) din Constituţie, care reglementează dizolvarea Parlamentului: „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”. Este o competenţă sub condiţie, care nu poate fi activată decît atunci cînd Parlamentul însuşi acceptă prin comportamentul său consecinţa juridică a dizolvării, pe care o cunoaşte. Conform interpretării textuale, cuvîntul „poate” implică o alegere liberă a Preşedintelui. Ce se întîmplă însă dacă nu se poate constitui o majoritate de investitură a Guvernului timp de 3 ani, iar Preşedintele ar aprecia în tot acest timp că nu trebuie să dizolve Parlamentul? Nu s-ar putea susţine în mod rezonabil că Preşedintele are mai curînd o obligaţie, decît o competenţă stricto sensu, şi că alegerea sa este limitată drastic de scopul „bunei funcţionări a instituţiilor statului”? Sau, nu s-ar putea susţine că procedura este în fond consensuală, pentru că Parlamentul a achiesat, iar actul de dizolvare este un act pur declarativ, un simplu act care constată voinţa Parlamentului de a se dizolva?

III. Analiza articolului 85, paragraful 1 în contextul întregului articol

Lectura textuală a paragrafului 1 ne permite să susţinem că, la prima vedere, Preşedintele posedă o competenţă de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. S-a spus şi că textul implică faptul că Preşedintele deţine o competenţă în sens tare, adică o competenţă discreţionară, de acelaşi tip cu competenţa Parlamentului de a acorda votul de încredere. Însă paragraful următor ne spune că atunci cînd numeşte un ministru într-un post vacant, Preşedintele nu poate desemna decît o persoană desemnată de primul ministru. Aşadar, în aceeaşi materie juridică, „numirea Guvernului”, Preşedintele poate mai mult, dar nu poate mai puţin. Poate desemna discreţionar un prim-ministru în regim de competenţă concurentă cu Parlamentul, dar nu poate desemna un simplu ministru, într-un post vacant, în regim de concurenţă cu primul ministru. Interpretarea care se bazează doar pe textul paragrafului 1 ne face să intrăm în contradicţie cu o prezumţie juridică general utilizată în analiza competenţelor unui organ, prezumţie care operează în sens invers: cine poate mai mult, poate şi mai puţin (in maiore minus inest) . Iar paragraful 3 nu face decît să adîncească îndoiala cu privire la existenţa competenţei discreţionare a Preşedintelui. Pentru că paragraful 3 stabileşte în mod explicit că Parlamentul controlează „structura şi compoziţia politică” a Guvernului, deoarece la baza oricărei remanieri guvernamentale se află aprobarea sa. Nimeni nu ar putea susţine că Parlamentul decide structura şi componenţa politică „de parcurs”, dar nu decide structura şi componenţa „de start”. Mi se pare suficient de clar că din contextul imediat al normei constituţionale pe care Preşedintele îşi fondează competenţa discreţionară nu se poate desprinde nici un argument juridic care să susţină autointerpretarea textuală pe care ne-o propune. În cel mai bun caz pentru Preşedinte, acest context ar putea fi calificat ca neconcludent. Este un motiv pentru a avansa în încercarea de a stabili sensul normei de la paragraful 1.

IV. Raportul dintre art. 85 paragraful 1 şi art. 103 paragraful 1

Paragraful 1 al art. 85 enunţă atribuţia Preşedintelui de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi atribuţia de a numi Guvernul. Din analiza izolată a acestui paragraf nu s-ar putea stabili în nici un caz cu precizie care este conţinutul competenţei, în special care este natura juridică şi eventualele ei limite. Faptul că paragraful 1 al articolului 103 începe cu acelaşi enunţ ne indică funcţia acestui text. El stabileşte cum, în ce mod, cu ce concurs desemnează Preşedintele un candidat la funcţia de prim-ministru. Întregul articol 103 şi articolul 104 stabilesc procedura care trebuie urmată pentru a obţine investitura şi, apoi, numirea Guvernului. Textul are în vedere trei configuraţii politice care pot apare în Parlament: a) existenţa unui partid care posedă o majoritate absolută; b) inexistenţa unui asemenea partid, dar existenţa unei coaliţii majoritare care poate susţine un candidat şi, în fine, c) inexistenţa unei majorităţi care să susţină un candidat la funcţia de prim-ministru. Concluzia care se poate desprinde cu uşurinţă este aceea că pentru a stabili natura atribuţiilor Preşedintelui în investitura şi numirea Guvernului, textul care trebuie analizat nu este articolul 85, paragraful 1, ci articolul 103, paragraful 1.

V. Interpretarea art. 103 din Constituţie

Înainte de a discuta posibilele sensuri ale paragrafului 1 al articolului 103, mi se par utile cîteva observaţii despre interpretarea juridică în general. Interpretarea juridică a dreptului scris este ghidată de cîteva decenii, cel puţin în dreptul public din statele europene, de regula generală de interpretare a tratatelor care a fost codificată prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor . Raţiunea este aceea că jurisdicţiile europene, Curtea europeană a drepturilor omului sau Curtea de Justiţie a Comunităţii europene, aplică această regulă pentru interpretarea Convenţiei sau a dreptului comunitar. Avînd în vedere că judecătorul intern este chemat să aplice în mod direct atît dreptul comunitar, cît şi Convenţia europeană a drepturilor omului, el nu poate utiliza alte metode de interpretare decît cele a căror valabilitate a fost general recunoscută şi care sînt general acceptate şi practicate. Cu atît mai mult cu cît el este plasat sub autoritatea jurisprudenţei instanţelor europene.
Respectarea acestei reguli generale ca drept comun al interpretării juridice asigură aplicarea uniformă a tratatelor internaţionale, a dreptului comunitar şi menţinerea unui standard uniform de protecţie a drepturilor fundamentale. Nu există nici o raţiune pentru care interpretarea juridică a unei norme s-ar putea îndepărta de la regula generală.
În primul rînd, aşa cum se poate observa din simpla ei lectură, regula generală invalidează orice rezultat nerezonabil al interpretării juridice.
În al doilea rînd, regula generală indică utilizarea a trei metode pentru interpretarea tratatelor juridice. Acestea sînt: metoda textuală, metoda sistemică şi metoda teleologică. Am arătat mai sus că, în contextul întregului articol, paragraful 1 al art. 85 nu poate servi ca bază juridică pentru desemnarea discreţionară a unui candidat la funcţia de prim ministru. Urmează să vedem care ar putea fi rezultatele interpretării textuale şi teleologice.

a) Interpretarea textuală a art. 103 paragraf 1

Susţinătorii tezei că Preşedintele desemnează discreţionar candidatul la funcţia de prim-ministru se bazează aprope exclusiv pe interpretarea textuală. Spun aproape, pentru că a mai fost formulat, oarecum periferic, un argument de tip teleologic, acela că nu-i putem atribui Preşedintelui „un rol decorativ” în formarea Guvernului. Susţinătorii utilizează un argument de tip tranzitiv, care pleacă de la formarea organului numit Preşedinte prin vot direct, identică cu procedura de formare a organului numit Parlament şi ajunge la ideea unei legitimităţi comparabile a celor două organe. Conceptul de „legitimitate” nu este însă o resursă pentru interpretarea textelor juridice.
 

În ceea ce priveşte textul normei, se pretinde că sensul clar şi comun al termenilor utilizaţi în paragraful 1 al art. 103, sens care se degajă din lectura textului, este că Preşedintele posedă o competenţă discreţionară de a alege un candidat la funcţia de prim-ministru. Consecinţa acestei teze este aceea că punctul de vedere al partidelor, desprins din consultările de la paragraful 2, este unul pur informativ, iar consultarea în sine nu este mai mult decît un act de simplă curtoazie prezidenţială. Pentru susţinătorii acestei teze, verbul „a desemna” consacră juridic o decizie proprie a Preşedintelui, iar verbul „a consulta” implică un rezultat juridic comparabil cu rezultatul actului numit aviz consultativ, al cărui conţinut poate fi ignorat.
Această primă versiune a paragrafului 1 este însă prima facie dubioasă. Pentru că această regulă a competenţei discreţionare a Preşedintelui trebuie aplicată textual şi la situaţia de fapt în care există un partid care are majoritatea absolută în Parlament. Dacă sîntem consecvenţi, nici în acest caz Preşedintele nu este obligat textual să desemneze persoana pe care o indică partidul majoritar. Preşedintele va putea desemna, din cadrul partidului majoritar, nu persoana pe care a ales-o partidul, ci persoana care consideră el, discreţionar, că întruneşte calităţile optime pentru funcţia de prim-ministru. Cu alte cuvinte, un partid care cîştigă o majoritate absolută în Parlament este irelevant constituţional, pentru că, în ceea ce priveşte politica generală a naţiunii, interpretarea textuală a paragrafului 1 din Constituţie îl plasează sub tutela politică a Preşedintelui. Susţinătorii tezei competenţei discreţionare trebuie să accepte şi acest rezultat nerezonabil care rezultă din interpretarea textuală.

 
Însă şi cei care susţin că Preşedintele nu are de fapt în procedura investirii nici o competenţă propriu-zisă, ci doar două obligaţii de natură procedurală, s-ar putea baza pe interpretarea textuală a articolului 103 paragraf 1. Ei ar putea invoca sensul obişnuit al verbului „a desemna”. Verbul provine din limba franceză. Este adevărat că atunci cînd este sinonim cu „a numi”, „a desemna” poate să implice o decizie. Numai că sensul „a numi” nu este primul sens al verbului „a desemna”. Primul sens al verbului „a desemna” este acela de „a indica”. Altfel spus, conform regulii sensului comun al termenilor, care este primul sens din dicţionar, înainte de a fi sinonim cu „a numi”, „a desemna” este sinonim cu „a indica”. Prin desemnare, Preşedintele indică Parlamentului că nu există nici un impediment pentru formarea unui guvern, şi anunţă că se poate declanşa în continuare procedura de decizie parlamentară, votul de încredere despre care el ştie deja, cu probabilitatea care rezultă din seriozitatea consultărilor, că va conduce la numire, adică la instalarea unui guvern legal.
Altfel spus, Preşedintele României anunţă în mod solemn prin desemnare că „a vegheat la buna funcţionare a autorităţilor publice”, aşa cum îi pretinde art. 80 (2) din Constituţie şi s-a asigurat, prin consultări, că persoana desemnată este una agreată de Parlament. S-a asigurat, aşadar, că interimatul unui guvern a cărui politică generală a fost repudiată nu va fi prelungit. Această a doua versiune este şi ea nesatisfăcătoare, deoarece pierde din vedere ipoteza în care, în urma consultărilor, nu rezultă o majoritate în favoarea unui candidat. Aici competenţa, implicit libera apreciere, îi este „restituită” Preşedintelui de blocajul politic asumat de partide. Interpretarea textuală nu susţine aşadar nici sensul că Preşedintele posedă o competenţă discreţionară în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, nici sensul că nu poate exercita nici o competenţă discreţionară. În această situaţie, doar interpretarea teleologică ar trebui să fie decisivă.

b)Interpretarea teleologică

Interpretarea teleologică este ghidată de „obiectul” şi „scopul” textului juridic. Specialiştii o consideră metoda caracteristică pentru interpretarea actelor institutive, indiferent dacă sînt tratate de bază ale unor organizaţii internaţionale, constituţii sau statute ale organizaţiilor de drept privat. Ţinînd cont de faptul că norma nu are un obiect material, rezultatul interpretării articolului 103 paragraf 1 depinde de coerenţa sa raportată la scop. Exprimat în termeni generali, scopul evident al normei în discuţie este formarea Guvernului. O privire asupra organului pe care îl are în vedere norma şi a organelor implicate în procedură, cred că ne permite să formulăm scopul ceva mai precis.
 

Guvernul este în mod clar subordonat funcţional Parlamentului. Subordonarea funcţională decurge din rolul Guvernului enunţat de articolul 102 (1) acela de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării. Deşi Constituţia nu o spune în mod expres, decizia privind conţinutul politicii interne şi externe a ţării este fără îndoială competenţa exclusivă a Parlamentului şi decurge din supremaţia acestuia în structura de organe a statului şi de calitatea de organ care posedă ultima decizie (ultimul cuvînt) în materie legislativă şi ultima decizie, prin ratificare, în materia tratatelor internaţionale.
În consecinţă, dacă luăm în considerare termenul inserat în normă, scopul articolului 103 paragraf 1 poate fi enunţat ceva mai precis: este scopul formării unui Guvern, aprobat de Parlament, în cel mai scurt termen posibil.
Acest scop încadrează atribuţiile Preşedintelui şi trebuie să ghideze toate acţiunile sale. Iar acţiunile sale pot fi analizate, fie ca acţiuni în acord cu scopul, fie ca acţiuni deturnate de la scop. De exemplu, acţiunea Preşedintelui de a convoca separat partidele la consultări pare să fie în dezacord cu scopul pentru că existenţa unei majorităţi se află mai uşor, într-un termen mai scurt, atunci cînd sînt prezenţi la consultări reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare, decît atunci cînd Preşedintele procedează la consultări separate.

O competenţă discreţionară de a decide persoana primului-ministru atribuită Preşedintelui poate conduce foarte uşor la blocaj şi va priva articolul 103 de scopul său, deoarece Guvernul nu se va putea forma. Parlamentul posedă o competenţă în sens strict, bazată pe sensul clar al textului, pe rolul constituţional al Guvernului şi pe propriul său rol constituţional şi, de asemenea, pe supremaţia sa în structura principalelor organe ale statului, cu alte cuvinte, posedă o competenţă care nu poate fi contestată şi care nici nu a fost de altfel contestată. Preşedintele revendică pentru sine o competenţă pe care o consideră un drept, bazată pe autointerpretarea textului constituţional. Teza conform căreia coexistă în principiu două competenţe egale, implică, nerezonabil, că în România un nou Guvern se poate forma doar accidental, printr-un concurs fericit de împrejurări.

 
Existenţa a trei situaţii distincte, două normale, un partid pe care îl putem numi reprezentativ sau o coaliţie reprezentativă, şi situaţia patologică a unui Parlament de facto nereprezentativ, deoarece, fie nu posedă capacitate de negociere care să-i permită să îndeplinească scopul primar de a asigura guvernarea, fie partidele refuză să parcurgă etapa procedurală a consultării cu Preşedintele, implică cred, rezonabil, că termenul desemnează nu conturează acelaşi tip de competenţă juridică pentru situaţiile normale şi pentru ipotezele patologice. Atunci cînd majoritatea există, Preşedintele este obligat să desemneze în cel mai scurt timp posibil candidatul indicat de partidele care declară majoritatea. Actul de a desemna este un act formal, prescris de procedura investiturii. În schimb, atunci cînd o majoritate nu se poate constitui, ceea ce indică un obstacol care pînă la urmă s-ar putea dovedi insurmontabil, Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa exclusivă şi necontestată de a acorda „votul de încredere”. De abia atunci, într-o încercare de a debloca situaţia, Preşedintele are competenţa de a decide el însuşi cine va fi candidatul. Această competenţă este una sub condiţie, condiţia ca Parlamentul să nu poată decide. Astfel, Preşedintele contribuie la realizarea scopului articolului 103, paragraf 1, care este formarea Guvernului. Actul de a desemna un candidat reprezintă exercitarea unei competenţe implicate de scop. Este clar că Preşedintele va trebui să se lase ghidat de rolul său constituţional şi atunci se va orienta spre o persoană care posedă o capacitate obiectivă de a finaliza o negociere care să conducă la o majoritate de susţinere (de exemplu, datorită neutralităţii politice a persoanei desemnate), fie o capacitate în sens subiectiv (persoana desemnată este o autoritate într-un domeniu), fie pe amîndouă.
Constituţia României stabileşte clar şi precis competenţele în materia investiturii Guvernului. Interimatul prelungit de la noi se datorează faptului că nici unul din preşedinţii celor două Camere nu a dorit să sesizeze Curtea Constituţională, ceea ce a permis Preşedintelui să acţioneze conform autointerpretării „drepturilor” sale constituţionale.