După incidentul de la lansarea cărții dlui Ion Iliescu, am găsit pe multe bloguri prietene o reacție care m-a surprins. Anume, ideea - pe care am mai întîlnit-o deseori și în ziare, acum și mai de mult - după care nu se făcea să fie agresat dl Iliescu fiindcă ar fi "singurul om politic demn de acest nume din ultimii 20 de ani".
Că nu e frumos să agresezi un autor la lansarea propriei cărți, sînt perfect de acord. Nu e frumos, înainte de toate, să agresezi cărțile, și, dacă minerii delegați de dl Iliescu să facă horticultură în Piața Universității acum 20 de ani s-ar fi conformat acestui principiu, în loc să urineze pe cărți, ar fi fost foarte bine. Că nu e frumos să agresezi o persoană în vîrstă, iarăși sînt de acord, și m-aș fi bucurat ca minerii de acum 20 de ani să menajeze măcar bătrînii, dacă pe tineri îi băteau cu atîta ură de clasă. E bine, în fine, că organele de ordine au intervenit de astă dată, nu ca acum 20 de ani, cînd îi ajutau plini de zel pe mineri să bată, să aresteze, să tortureze.
Pe scurt, sînt perfect de acord cu toți cei care condamnă agresiunea "noilor golani" agitați de la Bookfest, dar de cîte ori argumentul esențial în această condamnare este teza excelenței dlui Iliescu ca politician, eu nu văd înaintea ochilor decît chipul străveziu al studentei care spunea " după Măgurele, nu mă mai tem de moarte, credeam că mor în fiecare clipă". Văd sîngele de pe scările facultății, unde studenții fuseseră fugăriți, tîrîți, izbiți cu capul de trepte, treaptă de treaptă, patru etaje - din cele "boierești", înalte, nu ca scările de bloc socialist; văd cărțile călcate în picioare, inundate deliberat, rupte și desecrate, văd tabla din amfiteatrul Pârvan, cu amenințări cu moartea scrise cu litere strîmbe, și cu sulița ciocănită dintr-o cazma pe care o lăsaseră la vedere, să nu credem că se laudă; văd dubele în care erau înghesuiți tineri fiindcă aveau o carte în mînă - și o văd și pe bibliotecara plînsă că-i furaseră radioul cu tranzistori.
Nu am negat niciodată evidența: printre activiștii cu privirea tîmpă și cu verbul peltic din era ceaușistă, dl. Iliescu era o stea strălucitoare.
În comparație cu Traian Băsescu, pe de altă parte, dl. Iliescu vorbește civilizat cu adversarii chiar dacă îi acuză de complot contra siguranței statului.
Dar ca dl. Iliescu să fie calificat drept "cel mai mare om politic" doar fiindcă a încercat în 1990 să instaureze un fel de FDUS (nu mai știți?
Frontul democrației și unității socialiste, format din PCR, UTC și ODUS, organizația etc. a celor care nu erau membri de partid) - o democrație originală, fără "structuri rigide de partid" -
și nu a reușit; doar fiindcă a vrut să lase România în sfera perestroikăi -
și nu a reușit; doar fiindcă, în 2000, s-a resemnat să împartă puterea cu Năstase, cu UDMR, cu NATO, cu UE, ș.a.m.d.
Măcar dacă nu ați uita, doamnelor și domnilor, că Ion Iliescu e cel care l-a inventat ministru al transporturilor pe Traian Băsescu...