Fecit irritatio versum...

Citesc în România Liberă de azi un comentariu excelent al colegului și prietenului Ovidiu Pecican, de la Universitatea din Cluj. Ca să mă ierte că, iarăși, îi reproduc textul cu elan fără a-i mai cere voie, i-am pus și poza. 


Autorul, îndeobște cumpănit - nu ca mine - și-a ieșit din fire și iată ce a produs:


Comentariul zilei

Tsunami RO

Ovidiu Pecican
România Liberă
10 Mai 2010

In principiu, tsunami părea să însemne doar un zid de apă care năvăleşte pe uscat în mare viteză, prăpădind ce-i iese în cale. Dar fenomenul şi-a găsit în România ultimelor zile şi o altă definiţie. Vestea măsurilor drastice de tăiere a surselor de venit legale pe seama părţii de populaţie care îşi slujeşte comunitatea în slujba statului semnalează un nou tip de val ucigaş; unul economic şi social de astă dată. În legătură cu el, unii comentatori au folosit expresia - ce părea deja consacrată de triste fenomene interbelice - de „curbă de sacrificiu". Trebuie observat însă, împreună cu cei care au spus-o deja, că acelea loveau întreaga populaţie, de jos în sus şi de sus în jos, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.

La noi însă, astăzi, cutremurul submarin şi-a avut centrul de propagare la palatul prezidenţial, şi nu la Palatul Victoria, unde zace - nu întâmplător zic că „zace" - epicentrul executiv al platformei noastre continentale submarine. Fenomenul intervertirii epicentrice, al inversării comenzilor misterioase, care a făcut din arbitrul prezidenţial un substitut de premier sui generis (şi de rău augur), a degajat o atât de mare energie, încât din inversările de polarităţi sociale şi instituţionale rezultate de aici s-a propagat o undă de şoc socială care, într-un chip bizar de selectiv, răstoarnă şi îneacă o parte semnificativă a populaţiei, lăsând - măcar pe moment - cealaltă parte în bună, deşi precară, regulă. Sigur că marea de cadavre plutitoare care se anunţă prin prog-noze credibile şi aproape sigure stârneşte oroarea oricui. Dar, fenomen adiacent curios, ea ajunge să-i şi bucure pe inconştienţii contemplativi, pradă unui instinct rudimentar de conservare, ce ajung să-şi spună: bine că nu sunt eu în locul defuncţilor.

Acest tip de reacţie particularizează drama naţională pe care începem să o traversăm, cu programare - silită sau nu, inevitabilă sau cu posibilităţi nefructificate de evitare - de sus, din înalturi. Logica lui „mai bine el decât eu" continuă celebrul dicton „Să moară şi capra vecinului" şi anunţă vremuri de dezbinare exemplare în felul lor. Fiindcă Noaptea Sfântului Bartolomeu, de pildă, a fost, la vremea ei, pentru Franţa, un episod sinistru de lupte motivate confesional în interiorul propriei populaţii, dar ea s-a consumat, de fapt, la nivelul elitelor aristocratice. Or, ceva îmi spune că astăzi, la noi, exact în zona asta, a noii aristocraţii clădite în România pe bază de nesimţire şi certificate revoluţionare, de delapidări şi minunate înţelegeri discrete, lucrurile vor rămâne insesizabile. Au avut şi românii, în trecut, parte de ceea ce manualele consemnează drept „Rebeliunea Legionară" - de fapt, o bătălie între partenerii extremişti la guvernare pentru păstrarea puterii numai pe seama propriei facţiuni, din care a învins militarismul antidemocrat şi antisemit al capului armatei, mareşalul Antonescu -, dar şi acolo majoritatea populaţiei a fost scutită de impactul direct al unor zile de groază în multe dintre localităţile ţării.

Astăzi ni se propun însă, cu pretextul salvării unei economii cam inexistente, din butaforie, întemeiate mai mult pe încuscriri şi oaspeţi din străinătate, fără direcţie şi, mai ales, fără responsabilitate asumată de cineva, înfometarea, execuţiile (silite) sumare, transformarea oamenilor în exponate împăiate, dar numai selectiv. Brusc, am devenit o ţară împărţită în bugetari şi lucrători la privat, cu menţiunea că prima categorie îi include în mod abuziv şi pe cei care primesc pensii în virtutea plăţilor făcute la stat vreme de o viaţă activă, şi pe neajutoraţii sociali, şi pe copiii cu nevoie de sprijin public, şi pe şomerii puşi pe liber de stat şi de privaţi împreună. În felul acesta, cei plătiţi - prost - de capitalul dezmăţat şi abulic de la noi ajung minoritari în propria ţară, regula părând să fie aceea a egalităţii dintre român şi bugetar.

Pentru un marinar, sabordarea propriului popor devine o realizare supremă, demnă de căpitanul Ahab din Moby Dick. Pentru noi, ceilalţi, deratizarea pare o certitudine. Mulţumim frumos pentru răsplata că ne-am servit după puteri ţara şi statul. Mai vrem din astea. Săptămânal, dacă se poate. Şi, dacă tot ne place aşa mult, deratizaţi-ne.