Carmen Mușat, MODESTA PROPUNERE

În numărul recent din Observatorul Cultural, Carmen Mușat publică  acest memorabil text:

Tovarăşul Cotigă Vasile, născut pe 26 ianuarie (!) – din nuvela lui Norman Manea, Biografia robot –, un personaj cu înclinaţii revoluţionare, oscilînd între extreme, „de la dreapta la stînga şi iar la dreapta“, are o idee briliantă: comunist de nădejde, căzut în dizgraţie, el propunea, în plină „epocă de aur“, ca Partidul să administreze şi hazardul, să aibă grijă, cu alte cuvinte, ca aceia care cîştigă la jocurile tip Loto „să nu mai fie nişte cetăţeni întîmplători, ci aleşi dintre cei care merită“. Două erau argumentele invocate de tovarăşul Cotigă în sprijinul propunerii sale: se putea evita, astfel, „nedreptatea pe care o face de atîtea ori norocul, care nimereşte la cel care nu are nevoie sau, chiar dacă ar avea nevoie, nu merită“ şi, la fel de important, o atare politică „ar corespunde şi concepţiei dialectice, materialiste despre lume şi viaţă, despre rolul activ al omului, care nu este supus fatalităţii, ci stăpînul, creatorul evenimentelor“. Teribilă iniţiativă, ce dovedeşte o dată în plus că Răul, pentru a se manifesta, nu are nevoie nici de instrumente de tortură şi nici de copite, de coarne sau miros de pucioasă, cel mai adesea zelul fiind suficient pentru a-l produce.

Mi-am adus aminte de modesta propunere a şi mai modestului tovarăş Cotigă, citind săptămîna trecută două articole – primul publicat de Andrei Cornea în revista 22, cel de-al doilea apărut în România liberă sub semnătura lui Cristian Câmpeanu –, care vorbesc, în esenţă, despre acelaşi lucru: în România anului 2012, există un pericol iminent, de vreme ce „se poate vota greşit, împotriva interesului naţional“ (apud Andrei Cornea), astfel încît propunerea lui Cristian Câmpeanu pare să fie singura soluţie logică: „Dacă în urma alegerilor din decembrie va rezulta o majoritate şi un premier care vor prezenta un pericol clar şi iminent de a scoate ţara de pe direcţia Vest – adică împotriva interesului naţional – atunci Băsescu nu numai că poate, dar are chiar datoria de a se opune unui astfel de deznodământ, chiar dacă acest lucru ar însemna să se opună rezultatului unui proces democratic. Când democraţia intră în conflict cu drepturile şi libertăţile individuale, cu egalitatea în faţa legii şi, deci, cu statul de drept, atunci democraţia eşuează de la funcţia ei fundamentală şi devine ilegitimă. […] În interes naţional, Băsescu este obligat să schimbe rezultatul alegerilor prin negocieri sau prin numirea premierului“! Cei doi domni, vajnici urmaşi ai tovarăşului Cotigă, sînt ferm convinşi că există cineva, un om providenţial, singurul în măsură să decidă şi definiţia interesului naţional şi corectitudinea sau incorectitudinea votului şi, la limită, momentul în care democraţia a devenit ilegitimă. Şi, pentru că un asemenea om trebuia să poarte un nume, feluriţii practicanţi ai cultului l-au numit uneori „Zeus“, alteori „pleaşcă“ şi, de cele mai multe ori, Traian Băsescu.

Pare desprins din manualele de propagandă totalitară zelul cu care aceşti oameni – care altfel jură pe democraţie şi deplîng orice tentativă a adversarilor preşedintelui de a schimba persoanele aflate în fruntea unor instituţii publice, ca fiind un asalt asupra statului de drept – deconstruiesc un principiu fundamental al democraţiei, şi anume alternanţa la putere, încercînd să acrediteze ideea că, indiferent de rezultatul votului, preşedintele are obligaţia de a face doar ceea ce el şi un grup restrîns de „aleşi dintre cei care merită“ consideră a fi „interesul naţional“. În fond, „numai nişte tovarăşi de o moralitate desăvîrşită şi de un devotament verificat de-a lungul anilor ar înţelege înalta motivare a unei astfel de măsuri şi ar păstra cu stricteţe secretul de stat, care nu se încredinţează decît celor mai buni dintre cei buni“. Între convingerile tovarăşului Cotigă şi ideile formulate de domnii Andrei Cornea şi Cristian Câmpeanu diferenţa este insesizabilă.

Ce fel de stat de drept şi ce fel de democraţie sînt acelea în care „campionii“ democraţiei cer ca rezultatul votului să nu fie luat în considerare şi propun introducerea unui criteriu arbitrar în „măsurarea“ corectitudinii votului? „Se poate vota greşit“ în raport cu ce, domnule Andrei Cornea? În raport cu o definiţie de uz personal a interesului naţional? Oare în democraţiile consolidate îşi poate permite vreun jurnalist respectabil – nemaivorbind de politicienii aflaţi în funcţii de decizie – să califice rezultatul votului popular ca fiind unul corect sau incorect? Există, oare, o instanţă morală absolută care să decidă că există voturi corecte şi voturi greşite? Nu de alta, dar istoria ne demonstrează că adevăratul pericol pentru democraţie constă în introducerea arbitrarului în deciziile politice. Marii dictatori au fost cei care s-au considerat îndreptăţiţi să decidă ei singuri, împotriva tuturor, ce e bine şi ce e rău pentru ţările lor, nesocotind, ba chiar sancţionînd, orice opinie care nu corespundea viziunii lor.

Propuneri de genul acesta deschid o nedorită cutie a Pandorei. Nu-ţi poţi folosi inteligenţa pentru a argumenta derapajele de la principiile fundamentale ale statului de drept, fără să te gîndeşti că, mai devreme sau mai tîrziu, adversarul de azi ar putea întoarce împotriva ta chiar argumentele invocate de tine.

Nu e moral – şi nici o dovadă de comportament democratic nu e – să te faci că nu vezi că, în Parlamentul României, preşedinta Camerei Deputaţilor numără 170 de voturi, deşi în sală nu sînt decît 70 de persoane.

Acela tot asalt asupra statului de drept a fost, nesancţionat nici de justiţia independentă şi nici de jurnaliştii angajaţi trup şi suflet pe o baricadă politică.

Sigur că e deplorabil modul în care arată scena noastră politică, asaltată de traseişti, de fanţi de Obor şi căpitani închipuiţi, de corupţi şi de tot felul de personaje de vodevil. Dar, nu prin schimbarea rezultatului alegerilor, nu prin nesocotirea votului popular se poate îmbunătăţi starea naţiunii. Un atare comportament ar însemna sfîrşitul de facto al statului de drept, la căpătîiul căruia mulţi comentatori zeloşi plîng cu lacrimi de crocodil.

Dacă am duce pînă la capăt raţionamentul celor care vorbesc despre posibilitatea ca votul majorităţii să fie unul împotriva interesului naţional, atunci ce rost mai are organizarea unor alegeri libere? N-ar fi mai bine ca banii publici să nu mai fie aruncaţi de pomană şi să desfiinţăm alegerile, de vreme ce există printre noi un om extraordinar, singurul (!) capabil să ia decizii în interes naţional? Să-l lăsăm să lucreze, să-i încredinţăm încă o dată dificila misiune de a gîndi în locul tuturor şi de a acţiona conform unui „interes naţional” ştiut doar de el şi de o mînă de aleşi. Noi, cei mulţi şi proşti, ne putem înşela, putem vota greşit, el însă nu greşeşte niciodată, el e cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz, iar ţara este cabinetul lui de lucru. Pentru a scuti naţia de emoţii inutile, eu propun anularea alegerilor. N-am mai fi supuşi astfel hazardului pur, ci l-am lăsa pe omul providenţial să fie pe deplin stăpînul evenimentelor. La cîtă trecere aveţi, domnule Andrei Cornea, în Occident, i-aţi putea chiar convinge pe oficialii europeni că, între o „democraţie ilegitimă“ (vorba colegului Câmpeanu) şi un despotism luminat, cea de-a doua variantă este infinit mai atractivă.

IMPACT MAXIM

Publicatia Impact real din Rm. Valcea publica un studiu al prof. Valentin Constantin de la Univ. Timisoara, un argumentar foarte riguros in legatura cu desemnarea primului ministru conform cu Constitutia. Cred ca e bine sa-l cunoaștem, in aceste zile complicate, drept care îmi permit să reproduc aici mai multe pasaje foarte importante.

http://www.impactreal.ro/200912204686/Criza-articolelor-85-si-103-din-Constitutie.html

Criza articolelor 85 si 103 din Constitutie (de Valentin Constantin)

Acest text este motivat de faptul că formarea Guvernului este blocată de confruntarea a două interpretări opuse ale primelor paragrafe ale articolelor 85 şi 103 din Constituţie, iar pentru public şi chiar pentru specialişti, aparent, nici una nu este lipsită de ambiguitate. Din nou, pare să fie vinovată Constituţia României. 

Problema juridică este următoarea: posedă Preşedintele României un drept discreţionar de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru în situaţia dată, în care nici un partid nu deţine o majoritate absolută în Parlament sau, dimpotrivă, prin desemnarea unui candidat nu face decît să trimită în Parlament un „candidat util”, un candidat în favoarea căruia se conturează o majoritate de susţinere?
 

Recent Preşedintele României a afirmat în mod public că, în orice situaţie, posedă „un drept inalienabil” de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru conform liberei sale aprecieri. Lăsînd la o parte adjectivul „inalienabil”, şi înainte de a încerca să vedem care ar putea fi răspunsul juridic la dilema de interpretare, voi încerca să răspund la chestiunea juridică constituţională liminară care a apărut, una nu lipsită de consecinţe şi anume dacă Preşedintele posedă pur şi simplu un drept în această materie.

I. Distincţia între drepturi şi competenţe

Preşedintele, ca orice alt organ al statului, posedă în termenii Constituţiei o serie de atribuţii (competenţe în sens larg). În plus, datorită naturii de organ unipersonal, persoana sa, distinctă de organ, a fost protejată de imunităţi şi tot persoanei i-a fost restrînsă libertatea de acţiune socială, prin instituirea incompatibilităţilor descrise în Constituţie. Este însă o competenţă juridică sinonimul sau echivalentul unui drept? Doctrina noastră de drept constituţional nu s-a ocupat, după ştiinţa mea, niciodată de această chestiune. ... autorii se ocupă în general de un singur tip de relaţie juridică, o relaţie în care noţiunea de „drept” are ca şi corelativ noţiunea de „obligaţie”. În acest sens, dacă o persoană are dreptul la libertatea de expresie, corelativ, statul are obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă neautorizată în sfera de exercitare a dreptului. Sau, dacă statul are un drept de creanţă fiscală, contribuabilul are obligaţia de a plăti.
 

În schimb, noţiunea de „competenţă” indică o putere juridică şi are corelativul în noţiunea juridică de „responsabilitate” . Ca regulă generală, cel căruia i s-a atribuit o competenţă este obligat să o exercite.  

.......................................................................
Distincţia între o competenţă şi un drept este importantă, deoarece nimeni nu este obligat să exercite un drept, în schimb oricine posedă o competenţă în sistemul de drept public, ca organ sau ca funcţionar al statului, este obligat să o exercite. Preşedintele este obligat să ia măsuri pentru a respinge o agresiune armată, sau este obligat să numească un judecător la Curtea Constituţională, atunci cînd postul pentru care îi revine obligaţia de numire a devenit vacant. În cazul în care persoana refuză să exercite competenţa atribuită organului, trebuie activată responsabilitatea (în acest caz operează suspendarea urmată, eventual, de demitere). Dacă Preşedintele, de exemplu, ar refuza să exercite competenţa de a numi un judecător la Curtea Constituţională, nu există alt remediu constituţional în afara celui de a fi suspendat. Parlamentul trebuie să angajeze răspunderea pentru încălcarea gravă a Constituţiei, prin refuzul de a îndeplini un act legalmente datorat. 

Preşedintele posedă în schimb o liberă apreciere în exerciţiul competenţelor sale, altfel spus, posedă o marjă de apreciere discreţionară. Însă acest exerciţiu, în principiu discreţionar, este totuşi într-un anumit sens limitat. Competenţele trebuie exercitate întotdeauna în acord cu scopul pentru care au fost atribuite, sînt competenţe strict funcţionale, iar competenţele Preşedintelui nu fac excepţie. Ca şi refuzul de a exercita o competenţă, exercitarea nerezonabilă poate fi sancţionată. Aici intervine noţiunea de abuz de drept, ceea ce în cazul competenţelor reprezintă abuzul de competenţă. Abuzul se califică în funcţie de orientarea rezonabilă a acţiunii spre scop. În acest sens, juriştii vorbesc de o deturnare a competenţei.

II. Distincţia între competenţe, privilegii şi simple obligaţii

Atribuţiile principalelor organe ale statului (cele care exercită una dintre cele trei forme clasice de putere) nu au însă toate aceaşi natură juridică.
 

În primul rînd, nu trebuie să confundăm juridic competenţele în sens strict, adică acele atribuţii pe care Preşedintele este obligat să le exercite, cu privilegiile (libertăţile) sale. Această distincţie este, în opinia mea, extrem de importantă. Preşedintele poate adresa Parlamentului mesaje, dar nu este obligat să o facă, poate graţia un condamnat, dar nu este obligat să o facă, acordă gradele de general, mareşal, amiral, dar nu este obligat să o facă, ş.a.m.d. . Exerciţiul acestor atribuţii este liber. Ele nu sînt susceptibile de exerciţiu arbitrar. Nimeni nu poate cere angajarea răspunderii Preşedintelui pentru că a avansat pe cineva în grad în mod arbitrar. Un eventual abuz de graţieri, sau de avansări în grad, nu ar putea atrage nimic mai mult decît o sancţiune morală.
Care este consecinţa juridică a privilegiilor Preşedintelui pentru terţi? Nimic mai mult, decît că atunci cînd Preşedintele doreşte să-şi exercite privilegiile, există o obligaţie erga omnes de a le respecta. Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să îl lase pe Preşedinte să-i prezideze şedinţa, Primul-ministru trebuie să contrasemneze decretul de graţiere, judecătorii trebuie să le respecte şi nu trebuie să confunde decretul de graţiere cu un act administrativ, etc.
 

Această confuzie între drepturi şi competenţe sau între drepturi şi privilegii este întreţinută, din nefericire, chiar de Curtea Constituţională. În contenciosul de care am amintit, generat de interpretarea atribuţiei Preşedintelui de a acorda gradele de mareşal, general şi amiral, Curtea a spus că atribuţia „reprezintă un drept al Preşedintelui, iar nu o obligaţie, astfel că şeful statului are posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu aceste grade, fără a fi condiţionat de lege, aşa cum este cazul atribuţiei privind numirile în funcţii publice” . Soluţia Curţii a fost corectă, însă motivarea este lipsită de acurateţe juridică. Contrariul unui „drept” nu este „obligaţia” aşa cum susţine Curtea, contrariul unui drept este limitarea, restricţia. Nu mai posezi dreptul atunci cînd ai depăşit limitele, atunci cînd l-ai exercitat abuziv. „Obligaţia” este opusul „privilegiului”. Atunci cînd te bucuri de un privilegiu, adică de o libertate, acţiunea ta este neîngrădită juridic. Prin urmare, Preşedintele nu are în cazul acestei atribuţii „posibilitatea de a aprecia dacă acordă sau nu [...]”, aşa cum a afirmat Curtea, ci are libertatea de a acorda sau nu.

În al doilea rînd, Constituţia României atribuie Preşedintelui o serie de acte de natură juridică diferită, asemănătoare competenţelor (cu care cel mai adesea se confundă) deoarece Preşedintele este obligat să le îndeplinească. Ele se deosebesc însă în mod esenţial de competenţele stricto sensu, deoarece Preşedintele nu poate decide cum le îndeplineşte sau cînd le îndeplineşte. De exemplu, atunci cînd trebuie să promulge o lege, Preşedintele posedă un privilegiu – aşa-numitul veto suspensiv, prin care poate cere o singură dată Parlamentului să reexamineze legea. Însă după ce Parlamentul a reflectat, indiferent de concluzia la care a ajuns, Preşedintele nu va decide cum va promulga legea şi nici nu va putea adăuga virgula necesară pe care Parlamentul a omis-o. Promulgînd legea, el nu face decît să o autentifice, adică să confirme cu autoritatea sa că legea a fost adoptată în forma prescrisă de Constituţie, chiar dacă el personal sau consilierii săi juridici o consideră, de exemplu, neconstituţională. Preşedintele este implicat în acest exemplu într-o procedură constituţională, în cadrul căreia el exercită o obligaţie procedurală în legătură cu un anumit act. Mai precis, atunci cînd promulgă o lege, Preşedintele trebuie să execute întocmai un „ordin” al Constituţiei. Este obligaţia unui funcţionar de stat, iar atunci cînd îndeplineşte aceste acte, Preşedintele este un înalt funcţionar.
 

Linia de demarcaţie nu este însă întotdeauna foarte uşor de trasat. Iată, de exemplu, articolul 89 (1) din Constituţie, care reglementează dizolvarea Parlamentului: „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”. Este o competenţă sub condiţie, care nu poate fi activată decît atunci cînd Parlamentul însuşi acceptă prin comportamentul său consecinţa juridică a dizolvării, pe care o cunoaşte. Conform interpretării textuale, cuvîntul „poate” implică o alegere liberă a Preşedintelui. Ce se întîmplă însă dacă nu se poate constitui o majoritate de investitură a Guvernului timp de 3 ani, iar Preşedintele ar aprecia în tot acest timp că nu trebuie să dizolve Parlamentul? Nu s-ar putea susţine în mod rezonabil că Preşedintele are mai curînd o obligaţie, decît o competenţă stricto sensu, şi că alegerea sa este limitată drastic de scopul „bunei funcţionări a instituţiilor statului”? Sau, nu s-ar putea susţine că procedura este în fond consensuală, pentru că Parlamentul a achiesat, iar actul de dizolvare este un act pur declarativ, un simplu act care constată voinţa Parlamentului de a se dizolva?

III. Analiza articolului 85, paragraful 1 în contextul întregului articol

Lectura textuală a paragrafului 1 ne permite să susţinem că, la prima vedere, Preşedintele posedă o competenţă de a desemna un candidat pentru funcţia de prim-ministru. S-a spus şi că textul implică faptul că Preşedintele deţine o competenţă în sens tare, adică o competenţă discreţionară, de acelaşi tip cu competenţa Parlamentului de a acorda votul de încredere. Însă paragraful următor ne spune că atunci cînd numeşte un ministru într-un post vacant, Preşedintele nu poate desemna decît o persoană desemnată de primul ministru. Aşadar, în aceeaşi materie juridică, „numirea Guvernului”, Preşedintele poate mai mult, dar nu poate mai puţin. Poate desemna discreţionar un prim-ministru în regim de competenţă concurentă cu Parlamentul, dar nu poate desemna un simplu ministru, într-un post vacant, în regim de concurenţă cu primul ministru. Interpretarea care se bazează doar pe textul paragrafului 1 ne face să intrăm în contradicţie cu o prezumţie juridică general utilizată în analiza competenţelor unui organ, prezumţie care operează în sens invers: cine poate mai mult, poate şi mai puţin (in maiore minus inest) . Iar paragraful 3 nu face decît să adîncească îndoiala cu privire la existenţa competenţei discreţionare a Preşedintelui. Pentru că paragraful 3 stabileşte în mod explicit că Parlamentul controlează „structura şi compoziţia politică” a Guvernului, deoarece la baza oricărei remanieri guvernamentale se află aprobarea sa. Nimeni nu ar putea susţine că Parlamentul decide structura şi componenţa politică „de parcurs”, dar nu decide structura şi componenţa „de start”. Mi se pare suficient de clar că din contextul imediat al normei constituţionale pe care Preşedintele îşi fondează competenţa discreţionară nu se poate desprinde nici un argument juridic care să susţină autointerpretarea textuală pe care ne-o propune. În cel mai bun caz pentru Preşedinte, acest context ar putea fi calificat ca neconcludent. Este un motiv pentru a avansa în încercarea de a stabili sensul normei de la paragraful 1.

IV. Raportul dintre art. 85 paragraful 1 şi art. 103 paragraful 1

Paragraful 1 al art. 85 enunţă atribuţia Preşedintelui de a desemna candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi atribuţia de a numi Guvernul. Din analiza izolată a acestui paragraf nu s-ar putea stabili în nici un caz cu precizie care este conţinutul competenţei, în special care este natura juridică şi eventualele ei limite. Faptul că paragraful 1 al articolului 103 începe cu acelaşi enunţ ne indică funcţia acestui text. El stabileşte cum, în ce mod, cu ce concurs desemnează Preşedintele un candidat la funcţia de prim-ministru. Întregul articol 103 şi articolul 104 stabilesc procedura care trebuie urmată pentru a obţine investitura şi, apoi, numirea Guvernului. Textul are în vedere trei configuraţii politice care pot apare în Parlament: a) existenţa unui partid care posedă o majoritate absolută; b) inexistenţa unui asemenea partid, dar existenţa unei coaliţii majoritare care poate susţine un candidat şi, în fine, c) inexistenţa unei majorităţi care să susţină un candidat la funcţia de prim-ministru. Concluzia care se poate desprinde cu uşurinţă este aceea că pentru a stabili natura atribuţiilor Preşedintelui în investitura şi numirea Guvernului, textul care trebuie analizat nu este articolul 85, paragraful 1, ci articolul 103, paragraful 1.

V. Interpretarea art. 103 din Constituţie

Înainte de a discuta posibilele sensuri ale paragrafului 1 al articolului 103, mi se par utile cîteva observaţii despre interpretarea juridică în general. Interpretarea juridică a dreptului scris este ghidată de cîteva decenii, cel puţin în dreptul public din statele europene, de regula generală de interpretare a tratatelor care a fost codificată prin Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor . Raţiunea este aceea că jurisdicţiile europene, Curtea europeană a drepturilor omului sau Curtea de Justiţie a Comunităţii europene, aplică această regulă pentru interpretarea Convenţiei sau a dreptului comunitar. Avînd în vedere că judecătorul intern este chemat să aplice în mod direct atît dreptul comunitar, cît şi Convenţia europeană a drepturilor omului, el nu poate utiliza alte metode de interpretare decît cele a căror valabilitate a fost general recunoscută şi care sînt general acceptate şi practicate. Cu atît mai mult cu cît el este plasat sub autoritatea jurisprudenţei instanţelor europene.
Respectarea acestei reguli generale ca drept comun al interpretării juridice asigură aplicarea uniformă a tratatelor internaţionale, a dreptului comunitar şi menţinerea unui standard uniform de protecţie a drepturilor fundamentale. Nu există nici o raţiune pentru care interpretarea juridică a unei norme s-ar putea îndepărta de la regula generală.
În primul rînd, aşa cum se poate observa din simpla ei lectură, regula generală invalidează orice rezultat nerezonabil al interpretării juridice.
În al doilea rînd, regula generală indică utilizarea a trei metode pentru interpretarea tratatelor juridice. Acestea sînt: metoda textuală, metoda sistemică şi metoda teleologică. Am arătat mai sus că, în contextul întregului articol, paragraful 1 al art. 85 nu poate servi ca bază juridică pentru desemnarea discreţionară a unui candidat la funcţia de prim ministru. Urmează să vedem care ar putea fi rezultatele interpretării textuale şi teleologice.

a) Interpretarea textuală a art. 103 paragraf 1

Susţinătorii tezei că Preşedintele desemnează discreţionar candidatul la funcţia de prim-ministru se bazează aprope exclusiv pe interpretarea textuală. Spun aproape, pentru că a mai fost formulat, oarecum periferic, un argument de tip teleologic, acela că nu-i putem atribui Preşedintelui „un rol decorativ” în formarea Guvernului. Susţinătorii utilizează un argument de tip tranzitiv, care pleacă de la formarea organului numit Preşedinte prin vot direct, identică cu procedura de formare a organului numit Parlament şi ajunge la ideea unei legitimităţi comparabile a celor două organe. Conceptul de „legitimitate” nu este însă o resursă pentru interpretarea textelor juridice.
 

În ceea ce priveşte textul normei, se pretinde că sensul clar şi comun al termenilor utilizaţi în paragraful 1 al art. 103, sens care se degajă din lectura textului, este că Preşedintele posedă o competenţă discreţionară de a alege un candidat la funcţia de prim-ministru. Consecinţa acestei teze este aceea că punctul de vedere al partidelor, desprins din consultările de la paragraful 2, este unul pur informativ, iar consultarea în sine nu este mai mult decît un act de simplă curtoazie prezidenţială. Pentru susţinătorii acestei teze, verbul „a desemna” consacră juridic o decizie proprie a Preşedintelui, iar verbul „a consulta” implică un rezultat juridic comparabil cu rezultatul actului numit aviz consultativ, al cărui conţinut poate fi ignorat.
Această primă versiune a paragrafului 1 este însă prima facie dubioasă. Pentru că această regulă a competenţei discreţionare a Preşedintelui trebuie aplicată textual şi la situaţia de fapt în care există un partid care are majoritatea absolută în Parlament. Dacă sîntem consecvenţi, nici în acest caz Preşedintele nu este obligat textual să desemneze persoana pe care o indică partidul majoritar. Preşedintele va putea desemna, din cadrul partidului majoritar, nu persoana pe care a ales-o partidul, ci persoana care consideră el, discreţionar, că întruneşte calităţile optime pentru funcţia de prim-ministru. Cu alte cuvinte, un partid care cîştigă o majoritate absolută în Parlament este irelevant constituţional, pentru că, în ceea ce priveşte politica generală a naţiunii, interpretarea textuală a paragrafului 1 din Constituţie îl plasează sub tutela politică a Preşedintelui. Susţinătorii tezei competenţei discreţionare trebuie să accepte şi acest rezultat nerezonabil care rezultă din interpretarea textuală.

 
Însă şi cei care susţin că Preşedintele nu are de fapt în procedura investirii nici o competenţă propriu-zisă, ci doar două obligaţii de natură procedurală, s-ar putea baza pe interpretarea textuală a articolului 103 paragraf 1. Ei ar putea invoca sensul obişnuit al verbului „a desemna”. Verbul provine din limba franceză. Este adevărat că atunci cînd este sinonim cu „a numi”, „a desemna” poate să implice o decizie. Numai că sensul „a numi” nu este primul sens al verbului „a desemna”. Primul sens al verbului „a desemna” este acela de „a indica”. Altfel spus, conform regulii sensului comun al termenilor, care este primul sens din dicţionar, înainte de a fi sinonim cu „a numi”, „a desemna” este sinonim cu „a indica”. Prin desemnare, Preşedintele indică Parlamentului că nu există nici un impediment pentru formarea unui guvern, şi anunţă că se poate declanşa în continuare procedura de decizie parlamentară, votul de încredere despre care el ştie deja, cu probabilitatea care rezultă din seriozitatea consultărilor, că va conduce la numire, adică la instalarea unui guvern legal.
Altfel spus, Preşedintele României anunţă în mod solemn prin desemnare că „a vegheat la buna funcţionare a autorităţilor publice”, aşa cum îi pretinde art. 80 (2) din Constituţie şi s-a asigurat, prin consultări, că persoana desemnată este una agreată de Parlament. S-a asigurat, aşadar, că interimatul unui guvern a cărui politică generală a fost repudiată nu va fi prelungit. Această a doua versiune este şi ea nesatisfăcătoare, deoarece pierde din vedere ipoteza în care, în urma consultărilor, nu rezultă o majoritate în favoarea unui candidat. Aici competenţa, implicit libera apreciere, îi este „restituită” Preşedintelui de blocajul politic asumat de partide. Interpretarea textuală nu susţine aşadar nici sensul că Preşedintele posedă o competenţă discreţionară în desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru, nici sensul că nu poate exercita nici o competenţă discreţionară. În această situaţie, doar interpretarea teleologică ar trebui să fie decisivă.

b)Interpretarea teleologică

Interpretarea teleologică este ghidată de „obiectul” şi „scopul” textului juridic. Specialiştii o consideră metoda caracteristică pentru interpretarea actelor institutive, indiferent dacă sînt tratate de bază ale unor organizaţii internaţionale, constituţii sau statute ale organizaţiilor de drept privat. Ţinînd cont de faptul că norma nu are un obiect material, rezultatul interpretării articolului 103 paragraf 1 depinde de coerenţa sa raportată la scop. Exprimat în termeni generali, scopul evident al normei în discuţie este formarea Guvernului. O privire asupra organului pe care îl are în vedere norma şi a organelor implicate în procedură, cred că ne permite să formulăm scopul ceva mai precis.
 

Guvernul este în mod clar subordonat funcţional Parlamentului. Subordonarea funcţională decurge din rolul Guvernului enunţat de articolul 102 (1) acela de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării. Deşi Constituţia nu o spune în mod expres, decizia privind conţinutul politicii interne şi externe a ţării este fără îndoială competenţa exclusivă a Parlamentului şi decurge din supremaţia acestuia în structura de organe a statului şi de calitatea de organ care posedă ultima decizie (ultimul cuvînt) în materie legislativă şi ultima decizie, prin ratificare, în materia tratatelor internaţionale.
În consecinţă, dacă luăm în considerare termenul inserat în normă, scopul articolului 103 paragraf 1 poate fi enunţat ceva mai precis: este scopul formării unui Guvern, aprobat de Parlament, în cel mai scurt termen posibil.
Acest scop încadrează atribuţiile Preşedintelui şi trebuie să ghideze toate acţiunile sale. Iar acţiunile sale pot fi analizate, fie ca acţiuni în acord cu scopul, fie ca acţiuni deturnate de la scop. De exemplu, acţiunea Preşedintelui de a convoca separat partidele la consultări pare să fie în dezacord cu scopul pentru că existenţa unei majorităţi se află mai uşor, într-un termen mai scurt, atunci cînd sînt prezenţi la consultări reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare, decît atunci cînd Preşedintele procedează la consultări separate.

O competenţă discreţionară de a decide persoana primului-ministru atribuită Preşedintelui poate conduce foarte uşor la blocaj şi va priva articolul 103 de scopul său, deoarece Guvernul nu se va putea forma. Parlamentul posedă o competenţă în sens strict, bazată pe sensul clar al textului, pe rolul constituţional al Guvernului şi pe propriul său rol constituţional şi, de asemenea, pe supremaţia sa în structura principalelor organe ale statului, cu alte cuvinte, posedă o competenţă care nu poate fi contestată şi care nici nu a fost de altfel contestată. Preşedintele revendică pentru sine o competenţă pe care o consideră un drept, bazată pe autointerpretarea textului constituţional. Teza conform căreia coexistă în principiu două competenţe egale, implică, nerezonabil, că în România un nou Guvern se poate forma doar accidental, printr-un concurs fericit de împrejurări.

 
Existenţa a trei situaţii distincte, două normale, un partid pe care îl putem numi reprezentativ sau o coaliţie reprezentativă, şi situaţia patologică a unui Parlament de facto nereprezentativ, deoarece, fie nu posedă capacitate de negociere care să-i permită să îndeplinească scopul primar de a asigura guvernarea, fie partidele refuză să parcurgă etapa procedurală a consultării cu Preşedintele, implică cred, rezonabil, că termenul desemnează nu conturează acelaşi tip de competenţă juridică pentru situaţiile normale şi pentru ipotezele patologice. Atunci cînd majoritatea există, Preşedintele este obligat să desemneze în cel mai scurt timp posibil candidatul indicat de partidele care declară majoritatea. Actul de a desemna este un act formal, prescris de procedura investiturii. În schimb, atunci cînd o majoritate nu se poate constitui, ceea ce indică un obstacol care pînă la urmă s-ar putea dovedi insurmontabil, Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa exclusivă şi necontestată de a acorda „votul de încredere”. De abia atunci, într-o încercare de a debloca situaţia, Preşedintele are competenţa de a decide el însuşi cine va fi candidatul. Această competenţă este una sub condiţie, condiţia ca Parlamentul să nu poată decide. Astfel, Preşedintele contribuie la realizarea scopului articolului 103, paragraf 1, care este formarea Guvernului. Actul de a desemna un candidat reprezintă exercitarea unei competenţe implicate de scop. Este clar că Preşedintele va trebui să se lase ghidat de rolul său constituţional şi atunci se va orienta spre o persoană care posedă o capacitate obiectivă de a finaliza o negociere care să conducă la o majoritate de susţinere (de exemplu, datorită neutralităţii politice a persoanei desemnate), fie o capacitate în sens subiectiv (persoana desemnată este o autoritate într-un domeniu), fie pe amîndouă.
Constituţia României stabileşte clar şi precis competenţele în materia investiturii Guvernului. Interimatul prelungit de la noi se datorează faptului că nici unul din preşedinţii celor două Camere nu a dorit să sesizeze Curtea Constituţională, ceea ce a permis Preşedintelui să acţioneze conform autointerpretării „drepturilor” sale constituţionale.

Le style, c'est l'homme. (Ion Barbu)

Din discursul lui Crin Antonescu la Cluj, 16 nov. 2012

..........
Sunt unul dintre cei 7,4 milioane de români, dintre cei care am spus DA la referendum, dintre cei care cred că Uniunea Social Liberală dă o șansă României. Și pentru că sunt unul dintre cei 7,4 milioane, șapte milioane patru sute de mii de oameni – să nu mai vorbim cu virgule, pentru că sunt oameni, nu sunt cifre, sunt conștiințe, sunt speranțe, sunt familii. Vreau să spun în legătură cu toate minciunile lor, e tot ce le-a mai rămas, vreau să mă îndrept împotriva uneia singure și cele mai mari: niciunul dintre noi, din cei șapte milioane patru sute de mii, niciunul dintre noi, dintre conducătorii și membrii Uniunii Social Liberale, nu avem alt gând decât România în Europa, nu avem alt gând decât România occidentală, nu avem alt gând și alt proiect decât România partener adevărat cu Statele Unite, România membru al NATO, România membru al Uniunii Europene.

Dar ce ne deosebește de alții este că noi vrem să dăm conținut cu adevărat acestor lucruri, că vrem, atunci când spunem “România puternică”, să pornim și să înfăptuit cât se poate de mult din ceea ce este mai mult decât un program de guvernare. „România puternică” este un proiect național românesc după zeci de ani. Să ne ajute Dumnezeu să-l punem pe picioare!  Să ne ajute Dumnezeu ca la capătul lui, în Europa, în NATO, în parteneriat cu puternicii lumii, să fim, într-adevăr, cineva, adică România! Să fim, într-adevăr, țara despre care toată lumea să știe că o țară puternică, că e o țară sigură, că e o țară stabilă, că e o țară condusă de oameni puternici și că e o țară cu cetățeni puternici. Acesta e gândul meu și nimeni, dacă ține la această țară, nu poate gândi altfel.
...........

Twitter în ajutorul limbilor clasice

Joi, 15 noiembrie, profesori, studenți și elevi din Spania vor ciripi în latină și greacă pe Twitter, ca să exprime astfel susținerea lor pentru studierea culturii antice în școli și universități. 

Noi pentru ce ciripim?

Campanie USL

Transcrierea declarațiilor președintelui PNL,

Crin Antonescu, făcute cu prilejul lansării

programului de guvernare al USL, ”România Puternică!”

8 noiembrie 2012

”Domnule prim-ministru, domnilor miniștri, domnilor invitați, dragi colegi!

‘România Puternică’ nu este doar un program de guvernare. ‘România Puternică’ este parte importantă, hotărâtoare, dar parte a unui proiect mai amplu, un proiect național, un proiect de țară, un proiect care nu se poate reduce doar la durata și la mijloacele unei guvernări, un proiect generos și ambițios, sper din tot sufletul în același timp un proiect realist. Un proiect pentru o națiune, ‘România Puternică’!

Oamenii care, din diverse motive pe care nu are niciun rost să le discutăm acum, ne spun în ultima vreme mai intens că e o mare rușine să vorbești de națiune, de proiect național și mai ales să faci asta privitor la România. Ești comunist, retrograd, protocronist, antieuropean, antiamerican și așa mai departe. Nu cred, sunt chiar convins că nu e așa.

Ascultați-l pe președintele SUA, ascultați cum mesajul său, atunci când întreaga lume îl privește, mesajul său ‘urbi et orbi’ are în miezul său discursul despre forța și destinul națiunii americane. Când? Acum 50 de ani, acum 100 de ani, acum 20 de ani? Nu, ieri, președintele reales al SUA, Barack Obama.

Știm cu toții pe planetă că nu sunt doar vorbe frumoase. Priviți cum, de ani buni, cu coerență, cu tenacitate, cu metodă, Germania își construiește și reușește rolul incontestabil de lider al Europei, în interiorul spațiului comunitar, prin intermediul mecanismelor, valorilor și instituțiilor europene. Priviți orice dezbatere, nu numai în alegeri, orice dezbatere majoră în Franța, nu numai în alegeri, orice dezbatere majoră în Franța și o să vedeți cum, sub Sarkozy sau sub Hollande, Franța politică se dedică efortului de a păstra, de a construi, de a reconstrui un statut major.

Uitați-vă cum în Spania se dă o luptă pentru păstrarea unui echilibru și unei formule statale și naționale care a făcut din această țară 20 de ani cel mai de succes model din Europa.

Uitați-vă la drama actuală a Greciei. Națiunea, interesul național sunt oare proiectele pentru națiuni desuete? Nu cred. Globalizarea nu a făcut din oameni mașini, din indivizi cifre statistice și în niciun caz nu a făcut din națiune o amintire sau o iluzie.

Slavă Domnului, națiunile moderne, civilizate, democratice nu mai fac războaie între ele, dar există foarte multă competiție. Slavă Domnului, națiunile moderne, civilizate, democratice nu mai exclud și nu mai discriminează, dar națiunile mari, moderne integrează. Slavă Domnului!

La masa Uniunii Europene, la masa lumii se cooperează, dar se cooperează între națiuni care își armonizează interesele, nu și le neagă, nu și le uită, nu și le desființează. Are și România dreptul de a face o politică națională, are clasa politică românească obligația fundamentală de a identifica mereu, de a formula și reformula și de a servi pe durată interesele naționale ale României? Fără niciun fel de îndoială, nimeni nu neagă asta! Toată lumea te respectă dacă faci asta, cu excepția unor oameni din interiorul României.

Problema noastră este că într-o țară pe care o vrem puternică și dacă o vrem puternică, aceste lucruri nu pot fi făcute decât de politicieni, așa cum sunt ei, cel mai adesea mediocri, cel mai adesea ratând întâlnirile cu momente importante, cu toate cele care au fost și sunt în continuare descrise într-o tânguială nesfârșită și nefolositoare, chiar dacă, în bună parte, justificată. Nimeni nu poate face aceste lucruri în afara noastră, a noastră a celor care facem politică. Nici cele mai strălucite minți ale țării, nici Academia, nici Patriarhia, nimeni, asta este obligația politicienilor, de asta și pentru asta există politicieni.

Și atunci, iată de ce ‘România Puternică’ este un proiect care trebuie să dureze, este un proiect care, până una alta, trebuie să înceapă. Cei care am gândit, cei care am construit, am născut, am crescut Uniunea Social Liberală, noi, cei de aici și încă mulți alți colegi de-ai noștri nu am gândit-o și nu am făcut-o doar pentru că în România cineva trebuia să se opună unui regim din ce în ce mai aberant, unui partid din ce în ce mai stat și unei degenerate și generalizate spolieri a acestei țări. Sigur că asta era o urgență, dar nu am făcut-o numai pentru asta, nu am făcut-o numai pentru a câștiga o victorie politică pentru partidele noastre.

Am făcut-o pentru că în România este nevoie de o construcție care să spargă ciclul nefericit și sterp al guvernării care se războiește cu trecutul, al guvernării care se războiește cu opoziția și al guvernării care  caută compromisul cu momentul, uitând durata. Axul originar al acestei construcții politice reunește în fond marele partid de stânga, așa cum s-a construit și cum a evoluat el în România după 1990, și singurul partid autentic de dreapta, PSD – PNL, evident împreună cu PC, după aceea cu toți cei care ni s-au alăturat.

Și asta este șansa pentru ca în România, în această guvernare să începem o construcție ale cărei elemente fundamentale să dureze. Îmi doresc să avem puterea să aplicăm acest program, să facem în întregime acele lucruri despre care colegii mei, în frunte cu primul ministru v-au vorbit și să începem, pentru că e foarte important, lucrurile la care s-a făcut referire.

Îmi doresc să avem o guvernare reușită din această perspectivă, îmi doresc să așezăm sistemul politic românesc, în principal prin modificarea Constituției, pe baze solide, funcționale, democratice cu adevărat, până la capăt, și echitabile. Îmi doresc ca noi, Uniunea Social Liberală, să dăm un președinte care să nu mai fie al USL, ci să fie al României și îmi doresc ca atunci când vom încheia guvernarea să putem pleca în competiție electorală, aceste partide care astăzi suntem împreună, cu siguranța că indiferent care dintre noi va câștiga și va guverna în ciclul următor, lucrurile esențiale vor rămâne, pentru că le-am făcut împreună.

Asta înseamnă, cred, în mod esențial o construcție pentru durată, o construcție pentru un proiect de o asemenea anvergură și asta înseamnă cu adevărat ca după guvernarea nostră împreună să rămână ceva. Sigur că toți așteptăm cu febrilitate și ne zbatem, cum o facem de atâția ani, acum, în campania electoală care începe mâine și este foarte important rezultatul acestor alegeri din 9 decembrie, dar marea bătălie începe abia după aceea.

Avem în fața acestei bătălii câteva certitudini, încerc să le rezum. Știm cu siguranță cine va fi primul ministru, va fi domnul Victor Ponta. Știm cu siguranță că USL își va menține angajamentele față de alegători și angajamentul său interior, între forțele politice componente, până când aceste lucruri vor fi realitate. Știm, de asemenea, cu cine ne batem și știm că acest adversar este unul mai puternic, mai perfid, mai greu de bătut decât sunt astăzi oponenții politici.

Știm, sper, că o bună parte din acest adversar își face loc uneori în propriul nostru comportament, în propria noastră mentalitate, în propria noastră acțiune. Noi, liberalii, și cred că nu numai noi, spunem, de obicei, că nu există oameni providențiali, că nu există soluții providențiale. Am spus și eu, multă vreme. Acum cred că există oameni providențiali, cred că există soluții providențiale. Problema noastră este că nu îi avem printre noi. Poate că oameni providențiali există, dar noi trebuie să înțelegem că nu avem, nu suntem niciunul dintre noi un om providențial, că n-am dat niciunii dintre noi o soluție providențială, că am dat acest program cu soluții normale, aproape banale, dar în care extraordinară ar fi și sper să fie capacitatea de a le aplica, să fie capacitatea de a rămâne consecvenți cu aceste angajamente. Iată ce putem să facem împreună.

Sper că nu sunt singurul care m-am debarasat, chiar dacă am făcut-o cu neplăcere, de ultima urmă de romantism în materie de politică. Nu mă păcălesc pe mine însumi, nu vă păcălesc pe dumneavoastră și nu vrem să păcălim pe nimeni dintre cetățenii acestei țări, care e clar că la 9 decembrie vor arăta că suntem, acum, singura lor speranță. Nu vrem să păcălim pe nimeni. Nu suntem nici providențiali, nu suntem nici extraordinari, nu suntem, poate, mulți dintre noi, nici măcar atât cât societatea românească de azi ar merita, dar trebuie să adunăm toate resursele din noi, dacă vrem să înțelegem că noi, aceștia, așa cum suntem, cu bune, cu rele, suntem singurii care putem măcar începe acest proiect.

Pentru asta nu e suficient doar să nu furăm, pentru asta nu e suficient să nu mințim, știți bine că nu e ușor, nici măcar atât, pentru asta nu este suficient să fim harnici, pentru asta mai trebuie ceva și deși nu îmi plac cuvintele mari, atunci când le spun eu, nu găsesc alt cuvânt decât acela de sacrificiu. Nu trebuie să sacrificăm altceva, nu trebuie să urmăm o altă cale a sacrificiului, decât înțelegând că atunci când suntem descurajați, nu e nimeni care să ne încurajeze, pentru că noi suntem politicieni, pentru că ne-am asumat misiunea de a-i încuraja noi pe alții, pentru a găsi în noi tăria de a-i încuraja noi pe alții, de a le da încredere altora.

Trebuie să găsim tăria ca atunci când asupra noastră, cum se întâmplă cu fiecare dintre noi, se revarsă insulte, se revarsă calomnii, se revarsă nedreptăți, să rezistăm la acestea, să ne ridicăm atunci când cădem, pentru că suferința noastră este oricum mai mică decât a celor pentru care, în numele cărora și împreună cu care noi trebuie să facem România aceasta puternică.

Știu că oamenii capabili de sacrificiu nu au fost niciodată foarte mulți, au fost mai puțini. Admit că aceasta este o idee de dreapta, dar este o idee de stânga sau compatibilă cu stânga că acești oameni, puțin capabili de asta, numiți elite, trebuie să lucreze pentru toți ceilalți, buni sau răi, puternici sau slabi. România e compusă din toți. România împreunează definitiv genii și analfabeți, oameni de caracter și prostituați perpetui. România ne adună pe toți și noi, ca politicieni, trebuie să lucrăm pentru proiectul unei națiuni, care să-i ducă mereu pe cei mai buni să lucreze și în numele celor mai slabi. Eu cred că putem să facem mult din toate aceste lucruri. Am toată încrederea în colegii cu care am pornit. Cred că toată lumea știe că deja această coaliție, deși alcătuită din partide vechi și foarte vechi, că această coaliție, deși alcătuită din oameni, în mare majoritate oameni politici vechi și foarte vechi, parcă-parcă a arătat câteva lucruri noi. A arătat lideri care se apără unii pe alții și nu se înfundă prin intrigi unii pe alții, a arătat formațiuni politice decise să identifice, să evalueze și să fructifice resurse ale acestei națiuni umane, înainte de toate, naturale, de oportunitate.

România puternică este România în care cetățeanul român va fi întrutotul liber, liber în sensul nivelului de trai, liber în sensul accesului la educație, sănătate, ordine publică de bun nivel, liber și puternic în sensul conștiinței că aparține unei națiuni conduse de oameni, care înțeleg și servesc interesul național. Ne vedem pe 10 decembrie alături de Guvernul Ponta! Doamne ajută!”

Sf. Arhangheli Mihail și Gavril - Voroneț

La mulți ani Mihaele, Mihai, Gabriele, Gabrieli, Gavrili!

LUNTRE ŞI PUNTE.

Radu Călin Cristea,  De la Chanakya la Becali,  

Observator Cultural

http://www.observatorcultural.ro/LUNTRE-%C4%B9%C2%9EI-PUNTE.-De-la-Chanakya-la-Becali*articleID_27762-articles_details.html 

N-am inventat noi roata. Ar fi chiar culmea. Ceea ce se întîmplă de o bună bucată de vreme în România, adică o bătălie crîncenă într-o democrație ieșită din țîțîni, aduce a Realpolitik. Cel mai notoriu teoretician al acestei strategii axate pe politica pragmatismului dur urmărind atingerea țintei prin orice mijloace este, desigur, Niccolò Machiavelli în Principele (1513) și Șapte cărți despre arta războiului (1521).

Consacrată în epoca modernă de Cancelarul german Otto Leopold von Bismark pînă spre demiterea sa în 1890, „politica realistă“ coboară adînc în istorie, astfel că inventatorul ei de drept pare să fie Chanakya (c. 370 – 283 î.Hr.), sfătuitorul împăratului Chandragupta din dinastia indiană Maurya. Exemple apăsătoare de Realpolitik au lăsat, de vreun secol încoace, poziția Occidentului față de Stalin și, în general, față de comunismul sovietic, toleranța majorității președinților Franței față de dictaturile din fostele colonii nord-africane, sprijinul decis acordat de Administrația Nixon ambelor tabere în timpul confruntării armate israeliano-arabe din 1973 etc.

Extins cu precădere în planul relațiilor diplomatice, termenul de Realpolitik a fost adoptat și pentru a defini o tipologie a politicii interne desfășurate pe termen scurt sau mediu și clădite pe realismul lipsit de scrupule, pe construcția unor alianțe rebarbative pentru a ajunge cît mai rapid la o anume destinație, pe impunerea mercenariatului în arhitectura conflictului, pe sisteme tactice impulsive trădînd un palpit moral aproape de stingere sau de-a dreptul inexistent.

Băsescu și „gașca de ticăloși“

Această nouă linie de conduită în politica românească postcomunistă a fost enunțată, tranșant și explicit, de prezidențiabilul Traian Băsescu într-o memorabilă, în felul ei, conferință de presă ținută în contextul inflamat al scrutinului din noiembrie 2004. Invocînd o „fraudă majoră“ a alegerilor prezidențiale și parlamentare, „pusă la cale“ de PSD și „confirmată“, Traian Băsescu a definit primele articulații ale variantei neaoșe de Realpolitik, solicitînd, între altele: „destituirea imediată a Biroului Electoral Central (BEC)“ și „arestarea imediată a directorului care a pregătit softul de fraudă“. Băsescu a mai spus, pe un ton și apelînd la un limbaj ce vor face carieră: „Ce­rem instituțiilor Statului să salveze Ro­mânia din mîna unei găști de ticăloși!“.

Rostită după primul tur al menționatelor alegeri, proclamația ultimativă a lui Băsescu avea drept unic țel intoxicarea electoratului prin inducerea unei stări de empatie cu victima unei conspirații mîrșave. Această mistificare uriașă aducînd succesul scontat – demontarea ei ulterioară s-a pierdut în negura anonimatului. Ca răspuns al mobilizării Asociației Pro Democrația, o expertiză internațională a dovedit că softul folosit în procesul electoral a fost OK. BEC-ul nu s-a clintit, directorul responsabil cu corecta funcționare a softului n-a fost arestat, „frauda majoră“ avea să se dezumfle, discret, în urma pronun­țării, în 2005, a NUP-ului de către procurorul însărcinat să ancheteze invocatele acuzații, iar România nu trebuia să mai fie salvată din moment ce Băsescu a ajuns șeful statului și, prin cuplarea PUR-ului cu Alianța DA, și-a adjudecat și majoritatea parlamentară. A supraviețuit doar simbolistica „găștii de ticăloși“, ce se va regăsi în lexicul și imaginarul Realpolitik-ului autohton.

Băieți răi,băieți buni

Încă în interviul acordat cotidianului Adevărul în 6 ianuarie 2005, președintele Băsescu se declara „adeptul unor anticipate imediate pentru a scăpa de o soluție imorală care se numește PUR“. „Dacă dl Tăriceanu – a adăugat Băsescu – va fi un adept al soluțiilor anticipatelor, la mine va avea tot sprijinul“. Cum Călin Popescu-Tăriceanu nu avea să devină „adept“, Băsescu s-a năpustit într-o formidabilă campanie de hărțuire și denigrare a fostului premier liberal și a guvernării sale. Rămîne o enigmă a istoriei recente rezistența lui Tăriceanu la valurile de atacuri duse pe toate fronturile văzute sau invizibile de un Băsescu inepuizabil în bătălia sa cu un partener instituțional demonizat numai pentru că respingea ofertele de vasalitate ale Cotroceniului. Băsescu s-a ipostaziat șef peste cruciada împotriva „băieților răi“ de pe o baricadă cîndva prietenă. Hiperbolizarea devastator de negativă a lui Tăriceanu, a echipei și a aliaților acestuia l-a împins pe Băsescu într-o luptă înverșunată, oarbă, fără menajamente, vizînd eradicarea potrivnicilor lui. O mostră didactică de Realpolitik.

După alegerile prezidențiale din 2009, Băsescu și-a perfecționat acest mecanism de temut prin combinarea atracției sale naturale pentru zonele de criză cu subordonarea progresivă a principalilor centri de putere în stat.

Copii de suflet și spahii

Cumulul masiv de putere a transformat prezidențialismul băsescian în module de autoritarism închegate, treptat, într-un regim. La capătul guvernării Boc (plus „codița“ MRU), Băsescu dispunea direct, prin interpuși ori prin numeroșii săi obedienți aflați în serviciu comandat, de toate puterile în stat: 1. Parlament. Ridiculizînd Opoziția prin prăvălirea avalanșei de ordonanțe de urgență și asumări ale răspunderii, majoritatea PDL a percutat, fără crîcnire, la proiectele șefului Statului. Multe legi (a Educației, a Sănătății etc.) au trecut prin Legislativ în forma concepută de consilierii prezidențiali. Oamenii preșe­dintelui (de la Avocatul Poporului la membri ai Curții Constituționale) au primit girul legiuitorului prin nesocotirea algoritmului politic. 2. Guvern. A fost anexat integral de Băsescu, fără nici o legitimitate constituțională, „deciziile“ Executivului luîndu-se, fățiș, la Cotroceni. Va dăinui, ca simptom pentru această aservire fără precedent a guvernului, anunțul făcut de Băsescu în 6 mai 2010, înainte de negocierile Guvern – FMI, privind tăierea salariilor din sectorul bugetar și a pensiilor. Prin cernita înștiințare Băsescu atesta, pentru cine ar mai fi avut dubii, cine conducea, de facto, Executivul: „În ceea ce privește principalele axe pe care Guvernul și Fondul vor discuta în continuare mi le asum ca soluții“ [s.m.]. 3. Justiția. Redută după redută, puterea judecătorească s-a predat lui Băsescu, de obicei, printr-o capitulare exuberantă. Nu-mi amintesc vreo instanță sau structură a sistemului de Justiție (Curtea Constituțională, CSM, Parchetul General, DNA, vîrfuri ale ÎCCJ etc.) care să nu-și fi manifestat fidelitatea, adeseori prin acțiuni fără perdea, față de regimul Băsescu. Letală armă albă pentru zile negre, Justiția a recrutat copii de suflet ai lui Băsescu și spahii.

Din 2004 încoace, Băsescu a făcut, potrivit unui recent sondaj al Fundației Multime­dia, peste 4.200 de schimbări în sistemul judiciar, adică, lunar, aproximativ 50 de decrete de schimbare a judecătorilor și procurorilor. Alăturînd celor trei stîlpi ai statului de drept și subsumarea cu iz putinist a CSAT și a serviciilor secrete, avem o panoramă a puterii unui regim absolutist drapat într-un înșelător veșmînt democratic.

În calea demonului

Traian Băsescu aplică, ca la carte, metodic, cu pricepere și malefică inspirație, preceptele și tehnicile Realpolitik-ului. Energia colosală a orînduirii sale politice a erupt, ca o lavă pîrjolitoare, cu prilejul referendumului din vară, adică la primul avertisment pentru o mare familie de rit mafiot ce risca să-și piardă capul, așadar să se destrame. Îndreptățit de cauzele apărate, asaltul USL a combinat resurse prea emotive (entuziasm, tonus mărit, reflexe ofensive, riposte cambrate, profundă voință de schimbare etc.) cu nădejdea, fatalmente naivă, a unui război clasic, cu încleștări feroce, dar păstrînd măcar vagi brume de cavalerism în condițiile în care mica revoluție din iulie nu avea, totuși, să depășească limita diverselor cadre instituționale.

Armiile useliste s-au trezit însă în inima unui război neconvențional, înfruntînd un adversar șocant, atipic, cu dotări complexe și un arsenal paralizant prin sofisticare și masivitate. Regimul s-a dezlănțuit, într-un furor năprasnic ce a aruncat în luptă urgiile unui demon amenințat să piardă din inombrabilele sale vieți. Și demonul – propulsat de Curtea Constituțională sau de Barosso, SIE ori Reding, de gradații din presă și instituțiile suferind de icter portocaliu – a lovit, a strivit, a distrus, a ucis. A măturat din calea sa șapte milioane și jumătate de figuri ciudate care agitau, ca pe niște scuturi, niște buletine de vot. A curățat locul și s-a întors, înveselit de întîmplare, la ale sale.

Grămezi deschise

Crin Antonescu și Victor Ponta fac bine ce fac: Realpolitik-ului îi răspund cu Realpolitik. À la guerre comme à la guerre. Ținta este regimul Băsescu și el trebuie doborît. La urne, sec, categoric. Crește inevitabil toleranța la compromisurile ce aduc votanți din pămînt, din iarbă verde. Progresiștii, țărăniștii, militarii concediați, steliștii, verzii aduc procent peste procent unei forțe deschise și acestei acumulări mai primitive de capital politic. Să nu ne facem griji: reptilariul PDL & Sons se arată incomparabil mai excentric, cu DD, revoluționarii de meserie revoluționari, tălmăceni, sutaniști, Cici, fluturi, branconieri, legiunea lui Neamțu, PNȚCD – aripa ruptă ș.a.m.d. Merce­narii strînși de USL? Și cu alții asemenea lor s-au cîștigat lupte grele. Excesul de rigorism poate slăbi forța pumnului ce va strînge mînerul spadei. Nu glorific imo­ralitatea în politică, ci doar nu mă îndoiesc că, la o asemenea miză și cu un mitic trișor la masă, partida se joacă, în acest caz de risc extrem pentru democrație, după reguli foarte laxe. Cine nu le prinde din zbor și nu se pliază pe aceste tropisme fulgerătoare pierde potul, arză-l-ar focul! Dacă nu mă credeți – întrebați-l pe Chanakya cum se cîștigă războiul cu un inamic, aparent, invincibil.