In sfarsit, premierul Emil Boc si-a luat inima in dinti si a anuntat oficial ce se hotarase, in spatele usilor inchise, inca de acum un... an. Este o decizie ce trebuie acceptată, căci, indiferent cand si cum a fost luata, tehnic vorbind, ea nu încalcă prin nimic prerogativele pe care le are premierul:
Monitorul Oficial nr.133 de sambata, 27 februarie 2010 :
-eliberarea lui Marius Oprea din functia de presedinte exceutiv al IICC;
-eliberarea lui Dinu Zamfirescu din functia de presedinte al INMER ;
-numirea lui Ioan Stanomir in functia de presedinte executiv al IICC+INMER;
-numirea lui Vladimir Tismaneanu ca presedinte al Consiliuuli stiintific al IICCR+MER;
Ce credem despre cele intamplate este cu totul altceva.
Eu, unul, cred că este bine ca azi lucrurile sunt recunoscute public: un matrapazlac de proportii este asumat in chip deschis, intra in istorie prin Monitorul Oficial și devine o mărturie a timpului.
Cand existenta unui institut ce se va putea ocupa si de porcariile comise in numele Comunismului, si de gainariile savarsite in numele monopolului asupra Anticomunismului, istoria IICCR in drumul lui spre IICC+INMER va constitui un exemplar studiu de caz. Sigur, o rescriere de tip rollerian a acestui episod ramane posibila oricand, numai ca de data aceasta dreptul la memorie este mai putin ingradit decat in alte timpuri.
Nu este greu sa-mi imaginez cum va simti in aceste momente si cat de dezamagiti sunt atati dintre colegii dumneavoastra de institut.
Ati sperat ca in Romania dictatul de tip stalinist nu se mai poate repeta. V-ati inselat.
Ati sperat ca oameni ce scriu despre valorile democratiei si cele ale unei societati deschise nu se pot preta la trafic de influenta. V-ati inselat. Pot.
Vi s-a reprosat, printre altele, ca vi s-a intins o mana si ati refuzat-o. Cum mana ce vi s-a intins nu era una a negocierilor ci una a dictatului, ati procedat corect respingand-o.
Vi s-a intins o mana spre a o saruta. Istoric fiind, ati stiut care sunt riscurile de a refuza sarutatul mainii respective.
Ati preferat sa va asumati riscul de a fi pedepsit. Ati fost.
Daca ati fi acceptat sa sarutati mana, ar fi urmat cererea de a saruta si papucul. Prin acest refuz, ati devenit atipic locului si momentului. Nu-i putin.
Din nefericire, aceasta este calitatea statului de drept in Romania de astazi. Cat va trece pana ca ea sa ne aduca in zona respectabilitatii, nimeni din noi nu poate banui.
Curaj, fruntea sus si multumiri pentru tot ce ati reusit sa faceti!
COMUNICAT
Asociaţiile, fundaţiile şi personalităţile semnatare ale acestui comunicat, care s-au implicat în lupta împotriva regimului comunist şi pentru construirea democraţiei în România, protestează împotriva tentativelor actualului regim Băsescu-Boc de a-şi subordona societatea civilă din România. Un prim pas îl constituie manevrele de eliminare a tuturor persoanelor care nu acceptă dictatul de la Cotroceni. În această politică s-a înscris şi Hotărârea de Guvern nr. 1372/18.11.2009 privind comasarea Institutului pentru Memoria Exilului Românesc, INMER, şi a Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România, IICCR. Iniţial, s-a putut crede că e vorba doar de o măsură menită să aducă o (derizorie) economie la buget, în realitate este o tentativă de eliminare a preşedintelui IICCR, istoricul Marius Oprea. Această intenţie a mobilizat opinia publică din ţară şi din străinătate, care a reacţionat energic în susţinerea istoricului Marius Oprea, reputat conducător al IICCR, la conducerea noii instituţii. Azi se dovedeşte că doamnele Herta Müller, laureată a Premiului Nobel, Doina Cornea, cea mai cunoscută opozantă a regimului Ceauşescu, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, ca şi toate celelalte organizaţii civice şi personalităţi publice care s-au alăturat demersului lor suspectând interese nemărturisite de grup, au avut dreptate. Toată această manevră avea drept scop crearea unei noi feude în beneficiul apropiaţilor dlui Traian Băsescu şi, în ultimă instanţă, deplina monopolizare de către acesta a temelor luptei anticomuniste.
Existenţa autonomă a celor două instituţii, IICCR şi INMER, amintea mereu opiniei publice că nu Traian Băsescu a inaugurat, aşa cum pretinde acum, investigarea crimelor regimului comunist. INMER a fost creat în 2003 sub Înaltul Patronaj al Majestatii Sale Regele Mihai I şi prin recenta fuziune această calitate îi este uzurpată; IICCR a fost înfiinţat de guvernul Tăriceanu în 2005, înainte de orice comisie prezidenţială, şi era dovada vie a faptului că, în guvernarea de coaliţie instalată după alegerile din 2004, Traian Băsescu nu a avut nici întâietatea, nici exclusivitatea iniţiativelor de condamnare a regimului comunist. Dl. Băsescu s-a agăţat în mod oportunist de tema anticomunistă abia în momentul în care a devenit evident că PNL şi primul ministru Tăriceanu au pornit măsuri concrete de recuperare a memoriei rezistenţei anticomuniste şi au iniţiat proiecte de lege pentru sancţionarea crimelor din perioada de dictatură. Gesturile publice de condamnare a comunismului ale dlui Băsescu, care nu au depăşit niciodată limitele retoricii electorale, i-au adus o popularitate neîntemeiată dar efemeră în rândurile celor care militaseră împotriva structurilor comuniste şi a refacerii lor în perioada de tranziţie spre democraţie.
În această operaţie, dl Băsescu a fost ajutat de unii specialişti reputaţi, care vor fi crezut sincer în faptul că Raportul prezentat Parlamentului României la 18 decembrie 2006 va fi începutul unor acţiuni recuperatorii concrete. Nu a fost aşa, raportul a rămas o simplă operaţie de propagandă, în vreme ce însuşi preşedintele Băsescu a continuat să se înconjoare de foşti activişti UTC şi mai ales de foşti securişti. Lor li s-au alăturat o serie de persoane interesate de funcţii şi beneficii materiale care nu pregetaseră să cocheteze oportunist cu regimul preşedintelui Iliescu.
De fapt, istoricul Marius Oprea deranjează pentru că este unul dintre cei mai incomozi martori ai manevrelor pe care regimul Băsescu le orchestrează pentru a-şi atribui în exclusivitate meritul simbolic al denunţării regimului comunist fără ca această condamnare să aibă vreun efect practic. Marius Oprea şi grupul de tineri şi entuziaşti cercetători pe care acesta l-a format au luat în serios ideea condamnării regimului comunist: au întreprins cercetări fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor represiunii şi pentru demascarea autorilor acesteia, şi au cerut în repetate rânduri Parchetului să înceapă urmărirea penală a persoanelor efectiv vinovate de crime politice. Marius Oprea a deschis mari şantiere care scot la iveală urmele materiale de necontestat ale acestor crime, a identificat martori ai acţiunilor criminale din anii comunismului şi i-a convins să vorbească, a depus la guvern un proiect de lege de limitare a pensiilor foştilor torţionari, în condiţiile în care dl Boc le protejează pensiile speciale cu îndârjire: Marius Oprea expune regimul Băsescu riscului de a face vizibilă diferenţa radicală dintre vorbe şi fapte. Din acest motiv, denunţăm operaţia frauduloasă prin care se încearcă eliminarea din activitate a unei persoane cu merite unanim recunoscute în demascarea crimelor regimului comunist şi a celor care le-au comis. Propunem şi susţinem numirea dlui dr. Marius Oprea ca preşedinte al IICCR-MER.
Situaţia s-a agravat recent prin Hotărârea de Guvern nr. 122/23.02.2010, care marchează o nouă etapă: mutilarea identităţii şi funcţiilor institutului prin tăierea unor paragrafe ale art. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 1372/18.11.2009 (b, c, d, e, f). Prin tăierea acestor paragrafe, institutul nu mai identifică crimele săvârşite, nu mai prezintă membrii aparatului de represiune şi nu mai sesizează organele de cercetare penală în legătură cu faptele şi autorii lor. În acelaşi timp, vechiul Consiliu ştiinţific al IICCR-MER alcătuit din personalităţi marcante ale rezistenţei şi opoziţiei anti-comuniste printre care Doina Cornea şi Dorin Tudoran este înlocuit de un nou Consiliu ştiinţific format din „lumea academică” şi condus de un preşedinte numit prin decizia primului ministru.
Acum 20 de ani, foştii nomenclaturişti comunişti şi apropiaţii lor au reuşit confiscarea Revoluţiei din decembrie în beneficiul exclusiv al FSN. Acum, Traian Băsescu încearcă confiscarea luptei anticomuniste în beneficiul său şi al câtorva acoliţi din preajma partidului prezidenţial. Tot aşa cum „emanaţii revoluţiei” din 1989 aveau drept element distinctiv faptul că NU participaseră la revoluţie ci au confiscat victoria ei, şi dl Băsescu se distinge prin faptul că NU a fost o victimă a comunismului ci a fost un colaborator al Securităţii criminale şi un profitor al regimului comunist. Să nu-l lăsăm să monopolizeze o cauză care aparţine tuturor românilor de bună credinţă, oriunde ar trăi aceştia. Ne adresăm opiniei publice din România şi din întreaga lume pentru a denunţa schimbarea brutală a scopurilor institutului, făcând din IICCR-MER dintr-un institut de demascare a crimelor comunismului, un institut de îngropare a crimelor comunismului. Un institut dedicat doar unei analize teoretice a ideologiei comuniste lipsită de efecte, după modelul Raportului Tismăneanu şi, în cele din urmă, o anexă obedientă a Palatului Cotroceni.
Lansăm o chemare tuturor oamenilor de conştiinţă din România şi din întreaga lume să ni se alăture prin susţinerea acestui apel. Apelul va fi postat pe site-ul www.frd.org.ro, iar semnăturile pot fi trimise prin email, la adresa office-frd@frd.org.ro. şi prin sms, la numărul 0745.10.88.28.
25.02.2010
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR)
Preşedinte – ing. Octav Bjoza
Solidaritatea Universitară
Preşedinte – prof. dr. Octavian Duliu
Fundaţia Română pentru Democraţie (FRD)
Preşedinte – prof. dr. Emil Constantinescu
Fundaţia Generaţia Europeană (FGE)
Director executiv – prof. dr. Nicolae Anastasiu
Asociaţia pentru Educaţie Cetăţenească (ASPEC)
Preşedinte – Mihaela Marcu
Institutul pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor (INCOR)
Director executiv – prof. dr. Zoe Petre
Fundaţia Ecomondia
Co- Preşedinte – prof. dr. Alexandru Ionescu
Convenţia Medicilor Democraţi din România (CMDR)
Preşedinte – dr. George Calalb
Fundaţia Română pentru Cooperare Europeană
Preşedinte - Adrian Dumitrescu
Consiliul Moral al Revoluţiei
Preşedinte - Constantin Aferăriţei
Grupul de Investigaţii Politice (GIP)
Director executiv - Mugur Ciuvică
Îl susţin pe Marius Oprea la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Sînt membră a Consiliului Ştiinţific al fostului IICCR încă din primul an - 2005- al fiinţării sale.
Ca şi colegii mei din acest consiliu al IICCR - mă gîndesc la Andrei Pleşu, Cristian Pîrvulescu, Petre Mihai Băcanu şi Dennis Deletant - ştiu care a fost contribuţia lui Marius Oprea la organizarea şi funcţionarea Institutului. Practic îl consider ca fondator al Institutului. Încă de la primele proiecte şi iniţiative legislative, am avut siguranţa că acest tînăr institut va prelua, alături de unele cărţi, şi memoriale sau spaţii muzeale investigarea trecutului şi aflarea adevărului despre modul în care a funcţionat teroarea şi mecanismele ei în anii comunismului, sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la aceia care au comis crime şi abuzuri. Aceşti patru ani au confirmat performanţele tinerei echipe de istorici condusă de Marius Oprea.
În loc să fim invitaţi, în calitatea noastră de membri ai Consiliului Ştiinţific, la o întîlnire pentru a dezbate strategia noii instituţii create, sîntem în situaţia tristă de a descoperi că şi aici la un institut de cercetare a crimelor comunismului, se caută un nou preşedinte, dislocîndu-l fără temei pe Marius Oprea, cel care într-adevăr, cu tenacitate, cu profesionalism şi cu mult curaj, a slujit memoria foştilor deţinuţi politici, a tuturor victimelor comunismului.
Aştept ca societatea civilă românească să nu îngăduie schimbarea lui Marius Oprea. Aştept de la dl. Vladimir Tismăneanu, preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care, în timpul redactării Raportului Final a făcut echipă cu Marius Oprea, să-l sprijine şi să se solidarizeze cu Institutul.
Şi, fireşte, aştept de la Primul Ministru al României să reconfirme numirea în funcţia de preşedinte al IICCMER a istoricului Marius Oprea, dovedind că schimbarea din decembrie 2009 a adus la conducerea României o echipă dornică să clarifice suferinţele trecutului şi, mai ales, să afle vinovaţii pentru cei 45 de ani de represiune.
Prezenţa lui Marius Oprea, un adevărat luptător anticomunist, la cârma Institutului este o garanţie că drumul acestei instituţii nu va avea nici o derivă de la misiunea sa publică.
Știați că defunctul Institut Național pentru Memoria Exilului Românesc a fost înființat în 2003 - deci sub guvernarea Iliescu-Năstase - ca instituție sub înaltul patronaj al MS Regele Mihai, și a fost desființat în 2009 sub guvernarea Băsescu-Boc, eliminându-se astfel o periculoasă concurență?
L-ați auzit pe Cristian Preda explicînd că unificarea INMER cu Institutul pentru Investigarea crimelor Comunismului are drept scop numirea lui Vladimir Tismăneanu ca director al noii instituții? Și că numirea a întîrziat doar pentru a-i da răgaz lui Marius Oprea să se resemneze și să dispară din peisaj?
Piazza Armerina. Mozaic roman cu vînător și rinocer
Tismăneanu e acum în competiție cu Oprea? Dar cine e în competiție cu MS Regele? Sper că nu tot Tismăneanu! Este tipic și pentru Băsescu să lovească de cîte ori poate în personalitățile simbol ale luptei anti-comuniste, și pentru "martorii lui Băsescu" să nu observe (sau să se facă a nu observa) aceste lovituri. Îi întreb pe foștii mei prieteni, azi fideli apologeți ai realesului violet , cum li se pare faptul că înaltul patronaj al regelui Mihai e uzurpat pe șest?
Este tipic pentru regimul Băsescu faptul că stîrnește dihonie acolo unde poate: între IOCCR și INMER, între Tismăneanu și Oprea, între vechi commilitoni ai anilor '90, azi învrăjbiți pro și anti Băsescu.. Dar rinocerizarea e și în răspunderea fiecăruia dintre noi: cine nu vrea, nu capătă nici coarne, nici copite.
Dragi prieteni, grăbiți-vă să citiți minunata carte a lui Andrei Codrescu,The Posthuman Dada Guide:tzara and lenin play chess, Princeton UP, Princeton NJ, 2009. Incîntător amalgam de istorie literară și fantezie DADA, acest mic dicționar pentru uzul contemporaneității, numită de poet postumanitate - fără nicio legătură, zice el, cu post-modernismul, post colonialismul sau post-it-ul - vă explică de ce leninismul a murit și dadaismul e mai vioi ca oricînd. Ca să gustați deliciile acestei lecturi, iată aici vocea nonsense: what sensical people find unacceptable, illogical, ridiculous, useless; an insult; a creature from the unconscious that surrounds, underlies, and fills all that isn’t commonly understood. Poetry, in its purest form, made out of material obtained by conscious forays in the unconscious; certain types of folklore; self-mocking; the avantgarde™. Used by dadaists in two senses:
1. products of the unconscious (good),
2.society and idea-systems (bad).
The “sense” in “nonsense” changes with the direction of one’s gaze: inward it brings up poetry,somnambulist sounds, ur-speech, and animal speech; outward, it covers with withering scorn-manure all that is “comprehensible” and “sensible.” Literary giants of nonsense: Lewis Carroll, Tristan Tzara, and elliptical poets like Paul Celan and Edmond Jabès, who suffered from holes of silence where words were erased by pain. Serious nonsense comes from great depth like clear springs. On the upper layers of blah-blah everything makes sense, unfortunately, and the din sucks all the oxygen.
Emil CONSTANTINESCU
Președintele României, 1996-2000
Aula Universității din București
La lansarea volumului său "Păcatul originar..." despre revoluția din decembrie 1989
Emil Constantinescu despre Moldova: „Fără declaraţii care să irite Rusia”
Interviu cu Marinela Raţă EVZ Marţi, 09 Februarie 2010 Emil Constantinescu critică insistenţa cu care actualul şef al statului, Traian Băsescu, înţelege să susţină Republica Moldova pe plan internaţional.
Preşedintele României din 1996 până în 2000 subliniază într-un interviu acordat în exclusivitate pentru evz.ro că vizitele lui Băsescu la Chişinău sunt doar o dovadă de populism. Născut în Tighina, astăzi localitate din Basarabia, Constantinescu este de părere că România poate ajuta Republica Moldova să se integreze în Uniunea Europeană doar printr-o diplomaţie atentă, care să nu irite Rusia. Pe de altă parte, crede fostul preşedinte, Moscova nu va înţelege greşit implicarea României în planul american de scut anti-rachetă.
evz.ro: Aţi vizitat recent Republica Moldova. Cum aţi regăsit statul moldovean?
Emil Constantinescu: Dacă am încerca să ne cunoaştem istoria adevărată, am vedea că în fiecare moment important elitele intelectuale din Basarabia au fost înaintea celor din România. Nu au mimat şi nu s-au integrat la un proces de-a gata. În 1918, în Sfatul ţării, intelectualii din Moldova au fost primii care au cerut unirea cu România, urmaţi de cei din Bucovina. În 1989, în timp ce intelectualii români semnau scrisori pentru al XIV-lea congres, cei din Republica Moldova erau în stradă în faţa Ministerul de Interne, condus de Voronin pe acea vreme, militând pentru limba română, grafica latină, tricolorul românesc şi suportând şi consecinţele: bâtele cu care KGB-iştii lui Voronin îi atacau. Şi acum au fost cu un pas înainte. Schimbarea de Guvern dramatică în urma unor lupte de stradă ale intelectualităţii ne-a prins cu o Românie înecată în campanii electorale, în discuţii absurde.
„Vizita preşedintelui este pozitivă, deşi tardivă”
V-aţi aflat în Basarabia imediat după vizita lui Traian Băsescu. Ce părere aveţi despre demersul de susţinere a Republicii Moldova în vederea integării?
Vizita preşedintelui este pozitivă, deşi tardivă. Am declarat că susţin acest efort şi o să îl susţin prin societatea civilă. Dar nu pot să nu constat şi anumite stridenţe de limbaj, care oglindeau vechiul populism pentru România şi nu o iniţiativă serioasă, care să deblocheze lucrurile. Integrarea Republicii Moldova trebuie privită ca un caz special. Nu trebuie legată de alte ţări. Este o deosebire enormă între situaţia Ucrainei şi a Moldovei, de pildă. În acelaşi timp, nu trebuie legată nici de situaţia ţărilor din zona balcanică.
La ce se referă situaţia specială?
Situaţia specială se referă dimensiunile mici ale ţării, cu o populaţie redusă, cu o poziţie care poate fi valorificată strategic. Dar, asta cere o diplomaţie prudentă, care înseamnă discuţii atente, care trebuie să se desfăşoare mai întâi în spatele uşilor închise şi după aceea în zone publice. România ar trebui să contribuie la această diplomaţie şi să facă apel la cât mai puţine gesturi stridente.
S-au făcut astfel de greşeli până acum?
Mă refer la reacţia secretarului de stat Hillary Clinton după declaraţiile preşedintelui Băsescu. S-a creat pe drept sau pe nedrept ideea că, din nou, România încearcă să preseze, să creeze o situaţie conflictuală. S-a dovedit că, nici de această dată, nu am avut canalele pentru a explica şi în orice caz oamenii politici, şi mai ales oamenii de stat ar trebui să ştie că e mai important ce nu spui decât ce spui.
„Am evitat orice adresare arogantă la adresa Rusiei”
Cum putem , aşadar, ajuta statul moldovean să se integreze?
Ajutorul pe care îl putem da Republicii Moldova impune absenţa unor declaraţii care să irite Rusia. Nu cred că s-a produs, poate rareori, în relaţiile dintre România şi Rusia, o desprindere mai puternică şi clară de sub influenţa rusă ca în timpul mandatului meu, când drumul a fost total schimbat în mod deschis spre UE şi NATO. Şi parteneriatul strategic cu SUA, care avea şi o componentă de securitate extrem de importantă, pe care Moscova a înţeles-o foarte bine. Dacă îmi cereţi şi dovada, pot să vă spun modul în care au respectat întreruperea acceptului survolului şi apoi interdicţia survolului într-un moment critic de conflict foarte dur, care, după cum spunea Madeleine Albright, putea să ducă la prima confruntare militară pe teren de la Al Doilea Război Mondial între americani şi ruşi. Dar, au respectat de ce: au înţeles, dar patru ani cât am fost preşedinte am evitat orice adresare arogantă la adresa Rusiei. Am amendat imediat declaraţii total nepotrivite cum sunt cele Gazprom - Armata Roşie, Marea Neagră – lacul rusesc. Aceste lucruri sunt bune la un talk-show, dar nu au ce să caute în declaraţiile internaţionale, ţinând cont că Rusia este foarte sensibilă la statutul ei de mare putere.
Ţinând cont de perioada de criză economică, cum aţi explica din poziţia de fost şef de stat, unui om simplu, investiţia pe care va fi nevoită România să o facă în proiectul scutului antirachetă?
Securitatea naţională este ca sănătatea. Nu ne dăm seama de valoarea ei decât atunci când ne îmbolnăvim. Securitatea naţională a fost o obsesie pentru naţiunea română, o obsesie de secole. Parteneriatul strategic cu SUA din 1997 a fost primul moment din toată istoria poporului român când securitatea era asigurată de cea mai puternică forţă militară a lumii. Şi se ştie foarte clar că SUA înainte şi apoi NATO niciodată nu îşi abandonează aliaţii. NATO mai face, a mai avut momente de ezitare, dar SUA niciodată. De aceea, parteneriatul strategic este o piatră unghiulară şi când a fost încheiat cu SUA, statul român şi-a văzut apărate graniţele, integritatea, identitatea, suveranitatea şi tot ce este corelat cu acestea, inclusiv securitatea economică. Nu sunt lucruri care se pun în balanţă cu inflaţia sau alte costuri pentru că nu au preţ. Sunt lucruri în viaţa popoarelor care nu au preţ. De exemplu, preţul fericirii. Aşa e şi cu securitatea naţiunii.
Rusia nu va înţelege greşit montarea scutului anti-rachetă în România
De ce este important acest proiect pentru România?
Acest proiect este o evoluţie pozitivă. Înseamnă că există o protecţie pentru viitor. Sigur, el va deveni operaţional în 2015, dar anii trec foarte repede. Oamenii trebuie să înţeleagă: costurile sunt insignifiante faţă de costurile enorme care sunt suportate de SUA şi care protejează România într-un viitor de rachete care pot să plece de oriunde şi care schimbă tipul de ameninţări. Războiul Rece a fost construit pe o ameninţare reciprocă dintre doi mari pioni care se puteau distruge unul pe altul, dar care aveau o responsabilitate exact din acest moment. Acum, pot să apară actori noi, diferiţi, din ţări cu regimuri dictatoriale care pot să ia măsuri extrem de periculoase pentru ei şi alţii şi atunci e foarte bine că România este în integralitatea teritoriului protejat.
Rusia nu va înţelege greşit acest demers?
Nu va înţelege greşit acest demers. Niciodată nu se dă publicităţii, dar nu se încheie un tratat până nu au fost discutate consecinţele lui pe termen lung. Sigur, în momentul în care s-a anunţat presei oferta SUA de a participa, răspunsul pozitiv al României era bine cunoscut. Există şi un interes al Rusiei, pentru că sunt anumite zone care neliniştesc şi Rusia.
Într-un articol ușor hiperbolic și fundamental naiv al lui Mircea Cărtărescu din Evenimentul Zilei de azi, un joc genial de cuvinte: Profesor universitar, om cu blog şi opinii, domnul Năstase se străduieşte să renască, asemenea păsării Fenix, din propria mătuşă.
Alexandru Tomescu a dat un admirabil interviu in Adevarul de joi, 4 februarie crt.:
CARTE DE VIZITĂ
• Alexandru Tomescu s-a născut la 15 septembrie 1976, la Bucureşti.
• A studiat la Conservatorul din Bucureşti (1995-1999), la Southern Methodist University, Dallas, Texas (2000) şi la École Superieure de Musique, Sion, Elveţia (2001).
• În septembrie 2007 a câştigat dreptul de a cânta la faimoasa vioară „Stradivarius Elder-Voicu 1702" pentru o perioadă de cinci ani.
• În aprilie 2009 a concertat, timp de o jumătate de oră, în staţia de metrou „Piaţa Victoriei" pentru a testa reacţia publicului la muzica de calitate.
• Împreună cu pianistul Horia Mihail şi cu violoncelistul Răzvan Suma a înfiinţat formaţia de muzică de cameră „Romanian Piano Trio".
„99% din feedback-urile românilor sunt negative"
Adevărul: Merită să rămâi în România, tânăr fiind şi având perspectiva unei cariere în Occident?
Alexandru Tomescu: E o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de multe ori... De fapt, cred că îmi pun această întrebare în fiecare zi. Toţi ne întrebăm, până la urmă, de ce suntem noi aici. Partea bună este că în România sunt foarte multe lucruri de făcut. Din multe puncte de vedere este un teritoriu virgin, neexplorat. Aici mă refer şi la ceea ce fac eu - cultură, muzică clasică. În ţară există structura aceasta de filarmonici, în oraşele mari. Dar şi în oraşele mici unde organizăm turnee am găsit un interes extraordinar, o bucurie cu totul ieşită din comun de a asculta muzică clasică.
Această bucurie de a asculta muzică clasică este mai puţin intensă în oraşele mari?
În Bucureşti, dacă ai de ales, ca meloman, între minimum zece evenimente săptămânal, altfel eşti răsfăţat şi mult mai greu te entuziasmezi. De pildă, anul trecut am cântat pentru prima dată la Brad (jud. Hunedoara). După concert au venit mai multe persoane să mă felicite şi una dintre acestea, cu lacrimi în ochi, mi-a spus că 30 de ani a aşteptat acest concert. Pentru astfel de oameni merită să fii în România. Pe de altă parte, recunosc, duc şi eu viaţa obişnuită de zi cu zi a românului. În general, 99% din feedback-urile pe care le primesc în România sunt negative. Totuşi, există şi feedback-uri atât de emoţionante prin ele însele încât le şterg cu buretele pe cele negative. Asta îmi dă încredere în viitorul nostru aici.
Daţi-ne un exemplu de feedback emoţionant, în măsură să şteargă nemulţumirea zilnică.
De pildă, anul trecut am demarat o campanie de strângere de fonduri pentru nevăzători. Eram la Lugoj. Campania se desfăşura de mai multă vreme, iar la un moment dat a venit un grup de liceeni care mi-au spus că au găsit extrem de util demersul nostru şi că au reuşit să strângă, de la colegii lor, o anumită sumă de bani. Acest lucru nu s-a întâmplat nici în Bucureşti, nici în vreun alt oraş mai mare. Faptul că aşa ceva se poate întâmpla în România şterge alte 99 de lucruri foarte urâte.
„Muzica înseamnă să comunici cu sala"
Ce concluzii aţi tras după „concertul" pe care l-aţi susţinut într-o staţie a metroului din Bucureşti?
Pentru mine ca muzician a fost o lecţie foarte dură. Cred că fiecare muzician ar trebui să încerce asta. Noi mai glumim că am putea ajunge să cântăm la colţul străzii, însă atunci când te vezi acolo ai poate cele mai mari emoţii din carieră. Era ceva cu totul şi cu totul necunoscut. În sala de concert, o tuşitură sau o foială strică toată atmosfera. Imaginaţi-vă, însă, că interpretezi la zece metri de locul unde trece trenul! E o lecţie de umilinţă a artistului extraordinară.
E o formă de „asceză" artistică...
Da, sigur. Pentru mine a fost o schimbare de poziţie. În sala de concerte sunt pe scenă, în lumina reflectoarelor şi toată lumea se uită la mine. În staţia de metrou nu se uita nimeni la mine şi trebuia ca prin muzica pe care o cântam să reuşesc să captez atenţia oamenilor. Prin muzică trebuia să creez acel spaţiu de sală de concerte.
Au sesizat trecătorii că se petrecea un lucru „ciudat"?
Da, deşi nu e un lucru neobişnuit să auzi prin staţiile de metrou cântându-se muzică clasică. Mă gândeam că se vor strânge zece lei, 50 de lei, dar nu mă aşteptam să adun peste 300 de lei în decurs de o jumătate de oră. M-am oprit după această jumătate de oră deoarece cutia era doldora de bani. TVR-ul, care a fost partener în acest experiment, i-a întrebat pe oameni de ce au dat bani şi dacă nu cumva au făcut-o din milă. Toţi au răspuns că şi-au dat seama că e ceva de calitate.
Acest lucru arată că nu e nevoie să fii meloman pentru a face distincţia între calitate şi noncalitate. În fiecare dintre noi există acea sensibilitate la frumos. Tocmai de asta m-am angajat să fac muzica clasică mai accesibilă. Lumea îşi imaginează că este cine ştie ce lucru complicat. Te poţi bucura de ea cu aceeaşi spontaneitate cu care te poţi bucura de orice gen de muzică. Unui spectator îi este teamă să intre în sala de concerte ca să nu tuşească ori să nu-i sune telefonul.
Important este ca artistul să meargă să le vorbească oamenilor, să le spună ceea ce el simte. Oamenii reaacţionează foarte bine la acest gen de comunicare. M-am convins de asta înţelegând ce înseamnă de fapt muzica: să comunici cu aceia din sală.
„Muzica clasică te târăşte în lumea ei"
Hip-hop ascultaţi?
Da, curiozitatea depăşeşte condiţionările. Sunt muzici care solicită atenţia în mod deosebit. Muzica uşoară, difuzată la radio, îţi permite să mănânci, să citeşti sau să conduci maşina, în schimb muzica clasică este mult mai egoistă, în sensul că te trage, te târăşte într-o lume a ei şi trebuie să o trăieşti.
Ce credeţi despre experimentele de genul celui făcut de formaţia Metallica alături de filarmonica din Philadelphia?
Eu cred că aceste concerte arată faptul că nu există genuri muzicale diametral opuse. Nu există o concurenţă de tipul „noi împotriva lor sau a altora". Este vorba de prietenie, până la urmă, şi arată valoarea formaţiei Metallica, pentru că nu oricine face un concert alături de o asemenea filarmonică. În străinătate, genul acesta de colaborări au loc destul de des şi nu reprezintă ceva ieşit din comun. La noi mai sunt multe lucruri de explorat, şi din acest punct de vedere.
Care este proporţia dintre muzicanţi şi muzicieni, în România?
Eu îi respect în egală măsură pe muzicanţi şi pe muzicieni. Sunt două meserii întru totul diferite. Mulţi confundă lucrurile, însă până la urmă este o chestiune de educaţie. Dacă ai ca muzician o conduită conformă ideii de bază... nu ai cu să devii muzicant. Pe de altă parte, muzicanţii au talentele lor pe care nu le au muzicienii. Nu cred că există un antagonism în acest sens. Atâta vreme cât fiecare se ocupă de lucrurile pe care le ştie cel mai bine e perfect.
Nu aţi avut niciodată sentimentul că muzicanţii încearcă uneori să încalce spaţiul muzicienilor?
Sincer să fiu, nu m-am confruntat prea des cu situaţii de acest gen. Sigur că, printre muzicieni sunt unii mai buni şi alţii mai puţin buni, dar nu asta cred că trebuie să ne preocupe în principal.
Categoric muzicant! Dar în momentul în care alegi meseria de artist, de muzician, aspectele materiale nu sunt în primele cinci priorităţi. Sunt alte lucruri care contează şi de aceea îmi place la nebunie meseria pe care o am. Sunt o grămadă de alte meserii în care se pot face bani mult mai eficient. Bani poate face oricine.
Chiar oricine?
Da. Sunt relativ uşor de făcut. Dar pentru a face artă merită să-ţi pui în mişcare toate energiile creative. Trebuie să fii dispus întotdeauna să laşi totul deoparte. Asta nu înseamnă că toată tagma muzicienilor este formată din mari idealişti. Muzica se poate practica şi ca vocaţie, se poate practica şi ca profesie.
Este o profesie din care poţi scoate mulţi bani?
Nu neapărat foarte mulţi bani, dar este o profesie din care se poate trăi decent.
Dacă aţi fi rămas la o filarmonică din Occident, ca membru în orchestră, cât aţi fi câştigat anual?
Aş fi câştigat bine, chiar foarte bine! Dar de când eram mic am vrut să fiu solist. A deveni membru al unei orchestre nu a făcut niciodată parte din vreun plan de-al meu. Desigur, dacă aş fi rămas în străinătate aş fi avut cu totul alt standard de viaţă, însă eu m-am pregătit de la bun început pentru solistică. Solistica o poţi face oriunde în lume, inclusiv în România.
Mie mi se pare că prea multă lume ne tratează ţara ca pe un coş de gunoi, gândind că tot ce e bun pleacă în străinătate, iar tot ce e rău rămâne aici. Eu am rămas aici pentru că mi s-a propus să fac anumite lucruri, credibile în ochii celor de acasă. România are nevoie şi de oameni care să se implice, care să-şi pună talentul, inspiraţia, energiile în slujba unor scopuri ce nu au neapărat finalitate imediată sau cuantificabilă în bani.
Oamenii despre care vorbiţi au nevoie şi de aliaţi pentru a schimba ceva în România. V-aţi găsit aliaţi?
Da, din fericire pentru mine nu sunt singurul „nebun" care predică în „pustiu". Ştiu o sumedenie de oameni bine pregătiţi, din alte domenii, care se simt foarte bine în România. Sigur, a te simţi bine în România înseamnă să accepţi că rezolvarea unei probleme poate dura de zece ori sau de o sută de ori mai mult decât în străinătate, că nu se ştie dacă în timpul vieţii noastre vom avea şosele aşa cum ar trebui etc.
Cu aceste dificultăţi ne confruntăm zilnic, dar acesta este preţul pe care ni l-am asumat de la bun început. Sunt aici pentru că vreau să schimb ceva şi pentru că rezultatele acţiunilor în care m-am implicat în ultimii ani se văd deja. Cel mai mult mă bucură impactul acţiunilor mele asupra tinerilor.
„N-avem respect faţă de noi înşine"
Ce vă enervează cel mai mult în România?
Nu ştiu... E o listă atât de lungă încât îmi vine extrem de greu să aleg. Dar lipsa de respect a oamenilor faţă de ei înşişi se vede imediat cum ieşi din casă. E suficient să te uiţi pe scara blocului. În clipa în care ne vom vedea ţara cu ochi mai buni, vom deveni conştienţi de faptul că schimbările pe care cu toţii ni le dorim nu ţin de organismele europene şi internaţionale. Totul pleacă de la noi, de la fiecare în parte.
Există acest soi de imobilism - „de la centru s-a dat dispoziţie, s-a făcut, s-a dres...". Schimbările totuşi se produc. De pildă, în faţa blocului meu s-au instalat trei containere de colectat deşeuri pentru reciclare. La început era foarte deprimant pentru că vedeam orice acolo numai sticle, carton şi plastic nu. De câteva săptămâni încoace, ceva s-a schimbat: am început să văd materialele respective în containerele aferente. Deci în timp, cu perseverenţă şi urmărind o idee cu încăpăţânare, poţi reuşi şi în România. E vorba de responsabilizarea fiecărui individ, pentru că degeaba faci o campanie şi aduni cinci tone de deşeuri din Bucegi.
Adevăratul succes este atunci când reuşeşti să convingi fiecare om să nu mai arunce gunoiul în natură. Trebuie schimbată programarea mentală a fiecăruia, iar asta nu se poate face peste noapte. Sper ca în timpul vieţii noastre să văd schimbările. Partea pozitivă de la noi o sesizează mult mai concludent cei care vizitează România la intervale mai mari de timp. Lucrurile se schimbă într-adevăr.
Şofaţi?
Da, de 13 ani. Eu sunt o fire paşnică... Dacă o confruntare poate fi soluţionată altfel decât violent, prefer întotdeauna varianta nonviolentă. Dar am fost martor - şi chiar am fost profund şocat din cauza asta - la o bătaie între doi şoferi, în mijlocul unui blocaj rutier. Cred că era în preajma sărbătorilor de iarnă. Aveam senzaţia de cădere în Epoca de piatră. Din fericire am fost doar martor la acel eveniment. Şi asta este o chestiune gravă pentru români: foarte, foarte rar cineva intervine atunci când are loc un act de violenţă pe stradă sau între şoferi. Lumea preferă să nu se amestece şi asta cred că este o chestiune adânc înrădăcinată de pe vremea Securităţii.
Mulţi confundă pasivitatea cu instinctul de autoconservare...
Da, dar noi trăim într-o societate. Marea meteahnă a românilor este lipsa de coeziune, atât în ţară, cât şi în străinătate. În clipa în care vom deveni conştienţi că împreună suntem mult mai puternici, vom putea schimba ceva. Dacă toate persoanele ar sări să-l imobilizeze pe un bătăuş atunci n-ar mai exista astfel de incidente. E vorba de schimbarea unei mentalităţi colective. Cineva trebuie să înceapă!
Lipsa de coeziune a românilor este vizibilă şi în activităţile profesionale...
Da, dar eu nu aş fi putut duce la bun sfârşit, de unul singur, proiectele culturale în care m-am angrenat. Există oameni care cred în ideea ta şi care te urmează şi te sprijină în ceea ce faci. Cred că fiecare proiect dus la bun sfârşit este o treaptă urcată pe scara aceasta a evoluţiei, ce trebuie să o parcurgem.
„Arta are acelaşi marketing ca şi în urmă cu 100 de ani"
Aţi fost recent prin licee să vorbiţi cu elevii?
Da, şi am primit telefoane de la profesorii care au văzut acţiunile noastre culturale şi care m-au rugat să ne ducem şi în şcolile lor, să le vorbim copiilor. E o chestiune absolut necesară şi cât se poate de firească în străinătate. Trebuie să comunici cu copiii şi, în special, să le vorbeşti pe limba lor. De multe ori ei sunt aduşi cu forţa în săli, mai ales dacă acţiunea se desfăşoară la vreo şcoală din provincie. Sunt o sumedenie de copii terorizaţi acolo, „pentru ca totul să iasă bine".
În primul rând, când ne văd pe noi că nu suntem la costum şi că nici n-am venit să le ţinem prelegeri se relaxează. De multe ori le-am spus: „Dacă preferaţi să mergeţi şi să jucaţi fotbal, mergeţi! Nu-i nicio problemă!" Surprinzător, nu s-a clintit nimeni, iar din sală cineva a spus: „Noi suntem aici pentru că vrem să fim aici!" Copiii ne percep de multe ori ca pe nişte persoane intangibile şi se bucură enorm atunci când le dăm „accept" pe Facebook, spre exemplu. Când văd că poţi comunica pe Messenger, devii de-al lor!
E vina elevilor că sunt oarecum confuzi în ceea ce priveşte adevăratele valori sau e vina profesorilor pentru că nu mai găsesc căile potrivite de comunicare?
Când vine vorba de modul în care să-şi petreacă timpul liber sau de alegerea carierei, tinerii de astăzi dispun de mult mai multe opţiuni decât acum 20 de ani. Problema artei, a muzicii clasice în speţă, este că nu şi-a schimbat deloc politica de marketing. În schimb, au apărut o sumedenie de alte oferte, mult mai agresive. Ca muzician, dacă rămâi cu aceste arme învechite şi tocite de acum 80-100 de ani, este previzibil să ai un public în scădere şi pe cale de dispariţie.
„Muzica clasică poate aduce profit"
Poate avea loc o schimbare în ceea ce priveşte promovarea muzicii clasice sau şi aici ne lovim de inerţia sistemului?
Sistemele au o anumită inerţie, dar proiectele pe care am reuşit să le punem în practică începând cu anul 2005 - mă refer la turneele de muzică clasică - arată că se poate răzbi. Nu multă lume credea că vom obţine bani pentru un concert Schumann (n.r. Robert Schumann, compozitor şi pianist german), de pildă. Hai că pentru Mozart mai găseşti bani, dar pentru Schumann!? Iată că am găsit disponibilitate la anumite publicaţii pentru parteneriate media.
Eram perfect conştienţi că, atunci când te duci la potenţiali sponsori şi ceri bani, primeşti, nu ştiu!, o roată de caşcaval sau un curcan la pungă, aşa cum au păţit alţi muzicieni. În momentul în care abordezi profesionist o problemă, lucrurile funcţionează - evenimentul, partenerii media şi sponsorul. Muzica clasică nu este acea gaură neagră în care se investesc inutil bani, timp şi energie.
Poate aduce profit muzica clasică?
Da, poate aduce profit cuantificabil financiar şi poate aduce profit cuantificabil la nivelul standardului de viaţă. Acum un an şi ceva am fost invitat să mă alătur ca solist, împreună cu cei doi colegi ai mei, Filarmonicii din Piteşti. Este un oraş care, din sete de muzică, a decis că poate să-şi permită o filarmonică. Există şi o carte „Bătălia pentru Filarmonica din Piteşti", scrisă de directorul acesteia.
Nu e lesne să înfiinţezi o filarmonică în România...
Da, e ceva fantastic! Dar în Germania, în Franţa şi în Olanda orchestrele se închid. La noi există potenţial, există oameni care îşi doresc să meargă la concerte. La Piteşti, spre exemplu, concertele de muzică de cameră se desfăşoară cu sala plină.
Asta ce înseamnă? Suntem mai bine aşezaţi spiritual decât occidentalii?
Asta înseamnă că avem încă o mare sete de muzică clasică. De aceea am şi hotărât să rămân aici, în România.
E încă un motiv să conştientizăm că nu le suntem inferiori occidentalilor şi că schimbarea în bine poate veni rapid, dacă vrem?
Cred că în fiecare dintre noi există gena aceea care ne face să ne dorim să fim mai buni. Totul este ca acea genă să fie identificată, să fie cultivată şi lăsată să se manifeste. Îmi place să cred în acest fond bun care există în fiecare dintre noi şi că el va prevala în faţa pronirilor primare.
„Calităţile pot coexista cu defectele majore"
Ce credeţi - poţi fi un om cu înclinaţii culturale fără a avea cei şapte ani de acasă? Sunt persoane care ies de la teatru sau de la concerte de muzică clasică şi scuipă pe stradă sau încep să vorbească urât cu partenera...
Beethoven spunea că muzica îi face pe oameni mai buni. Nu cred însă că muzica îi poate schimba pe oameni radical. Bach, cel care a scris o muzică foarte profundă, era un om coleric şi nu o dată a stat la închisoare. Anumite calităţi pot coexista cu defecte majore. Depinde ce se manifestă mai întâi.
Nu vreau să vă determin să jigniţi publicul în vreun fel sau altul, dar m-ar interesa în ce procent sunt aceia care vin la concerte de muzică clasică din plăcere şi nu pentru a fi văzuţi acolo?
E greu de făcut o chestiune dialectică în această privinţă. Poate că şi o doamnă care doreşte foarte mult să-şi etaleze noua blană de vulpe argintie, pe lângă această dorinţă care ar constitui, să zicem, 83% din prezenţa ei acolo, mai are 15 la sută curiozitatea de a vedea cine mai vine la concert şi 2% interes pentru cine şi ce anume va cânta. Eu cred că muzica lucrează în oameni, indiferent de motivul care îi aduce la sala de concerte.
Dar, ce-i drept, după concertele mele cu vioara Stradivarius mă simţeam uneori precum ţigănuşii care umblă cu mielul Vasilică. Mă întrebau unii oameni: „Pot să ating vioara?" Nu ştiu de ce, poate pentru a-i merge bine tot restul anului. Sigur, există în fiecare dintre noi o anumită curiozitate copilărească, dar o muzică bună te poate transforma.
Ca muzician, aveţi răbdare să asistaţi la alte concerte?
Trebuie să vă mărturisesc că, activ fiind în domeniu, mă plictisesc să stau acolo pe scaun. Dar îmi amintesc că am fost, la Iaşi, la un concert de cvartet pentru că le promisesem unor prieteni care interpretau. Eram pregătit să mă plictisesc o oră, o oră şi jumătate. Cu toate acestea, de la primele măsuri au reuşit să mă scoată din starea aia de plictiseală şi de inerţie în care mă aflam şi m-au dus în altă lume. Cred că, indiferent de motivele care îi îndrumă pe oameni la sala de concerte, o muzică bine cântată poate comunica cu ei. Asta independent de gradul de cultură sau de civilizaţie al ascultătorului. Este un limbaj care nu necesită traducere - se adresează direct sufletului.
„Mai avem de aşteptat până să apară un alt Enescu"
Ce compozitor român v-a marcat cel mai mult?
Mi-aş fi dorit să fie mai mulţi compozitori români... Fără-ndoială, va trebui să aşteptăm până să mai apară un compozitor de talia lui George Enescu. El a fost un foarte mare muzician şi artist. Astăzi, fiind contemporani cu mulţi compozitori, avem şansa de a face noi selecţia lucrărilor care sunt bune. Mulţi uită că, pe vremea lui Beethoven sau a lui Mozart, trăiau şi alţi compozitori care, poate, la vremea respectivă se bucurau de mai mult succes. Timpul le-a aşezat pe toate. În genere, e o judecată clară din acest punct de vedere.
Totuşi, atunci când pronunţi în Occident numele lui George Enescu parcă nu are acelaşi impact în rândul publicului ca atunci când pronunţi numele lui Franz Liszt, de pildă...
Franz Liszt a fost un mare interpret, un personaj romantic de secol XIX. A scris o muzică de alt gen, de o altă profunzime. Muzica lui Enescu este, în continuare, avangardistă. Liszt are o muzică foarte uşor de înţeles, de digerat. Enescu nu este foarte uşor de înţeles şi îţi solicită toată atenţia şi puterea de concentrare.
Ştim să ne promovăm valorile?
O dată la doi ani, în România se organizează poate cel mai scump festival de muzică clasică din lume. Festivalul „George Enescu" se bucură de sprijinul financiar al Guvernului României, care a înţeles că România poate fi reprezentată prin cultură. Am prieteni muzicieni care trăiesc în străinătate şi care îmi telefonează pentru a se interesa de acest Festival. Aici sunt invitate cele mai bune orchestre din lume care vin să cânte într-un timp foarte concentrat. Două, trei săptămâni ai parte de o serie de concerte extraordinare.
Deja Festivalul „George Enescu" dă naştere acelui mult dorit turism cultural. E o explicaţie foarte simplă: New York Philharmonic nu ajunge des să cânte la Munchen sau la Berlin şi atunci melomanii germani vin la Bucureşti.
„Cred că merită să rămâi în România"
Vă exercitaţi dreptul la vot, domnule Tomescu?
Da, am avut acest idealism. Asta chiar dacă e greu, dacă nu imposibil, să alegi un candidat - mai ales la ultimele alegeri. Oricum, dacă nu votezi, nu faci nimic pentru că laşi o minoritate să decidă pentru tine.
Ce i-aţi spune unui tânăr hotărât să emigreze din România pentru a-şi schimba decizia?
Este şi o chestiune personală aici. Sunt unii oameni care se simt mai bine într-un mediu străin şi alţii care preferă să fie într-un mediu familial. Eu am călătorit foarte mult şi am văzut multe ţări, dar una este ţara unde te simţi cu adevărat acasă - aici, la noi. Bine, asta chiar dacă, atunci când am revenit din Statele Unite ale Americii, după o perioadă mai lungă de timp, în prima intersecţie la care am ajuns un taximetrist a început să mă înjure.
Atunci mi-am dat seama că am ajuns acasă! Dar, revenind, cei care vor să reuşească aici trebuie să muncească de 20 de ori mai mult. Eu cred că merită! Îmi doresc să las copiilor mei un loc mai bun şi să ştiu că am contribuit cu ceva la schimbare.
Alexandru Petria publică http://literaturaromana.ning.com/profiles/blog/list?user=00f8aguuqkv2o
mai multe scrisori deschise care exprimă îngrijorarea unor organizații și personalități cu privire la soarta Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului în Romănia, ICCR, și a directorului acestui institut, dr. Marius Oprea
Scrisoare de susţinere
Cu ani în urmă, am participat alături de Marius Oprea la o lectură publică la Casa Literaturii de la Berlin. Fiecare dintre noi a reuşit performanţa de a atrage atenţia publicului german asupra suferinţelor la care au fost supuşi cetăţenii României de către represiunea comunistă.
Pe Marius Oprea îl cunosc ca scriitor, unul dintre cei mai tineri ai generaţiei ’80, ca istoric, din intervenţiile şi acţiunile sale îndreptate împotriva rămăşiţelor totalitare din România, care, din păcate, continuă, cum afirmă el şi cum cred şi eu, să exercite o puternică influenţă. În presa germană acţiunile institutului pe care îl conduce sînt privite cu respect şi chiar cu admiraţie.
Înlăturarea sa de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului. Adresez acest apel de a ne alătura lui Marius Oprea, pentru a sprijini demersul lui, public şi instituţional, de a arăta ce s-a întîmplat cu noi, de a ne aminti cum am trăit în acei ani trişti şi tragici şi de a ne putea elibera astfel de frica trecutului.
Herta Müller
Scrisoare deschisă din partea angajaţilor IICCR
Distinse domnule
prim-ministru Emil Boc,
Angajaţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, comasat prin HG nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, vă solicită numirea domnului Marius Oprea, istoric, ca preşedinte al noii instituţii create.
Vă rugăm, domnule prim-ministru, să semnaţi decizia de numire a domnului Marius Oprea ca preşedinte al noului Institut, pentru ca noua instituţie să-şi poată îndeplini atribuţiile, aflîndu-ne la două luni de la emiterea Hotărîrii de Guvern, fără o conducere legală.
Angajaţii IICCMER îl consideră pe domnul Marius Oprea cea mai competentă persoană pentru a ocupa în continuare funcţia de preşedinte, fiind la curent cu activitatea institutului şi remarcîndu-se în ultimii douăzeci de ani ca o voce autorizată care a cerut condamnarea comunismului prin lucrări, prin iniţiative legislative şi a militat pentru deschiderea arhivelor securităţii şi ale fostului partid comunist. Sub conducerea sa, Institutul a elaborat primul manual de istorie a comunismului şi a asigurat implementarea cursului opţional de istorie a comunismului în şcoli.
Ca membru al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, domnul Marius Oprea a avut o contribuţie majoră, de un înalt profesionalism, în redactarea acestui document.
Este cunoscut şi apreciat în toate institutele cu acelaşi profil din Europa de Est în calitate, în primul rînd, de autor al unor lucrări fundamentale despre istoria Securităţii (Banalitatea răului – 2002, premiată de Asociaţia Editorilor din România drept cea mai bună carte de istorie a anului, Securiştii partidului – 2002, Moştenitorii securităţii – 2004, L’héritage du totalitarisme en Europe – Paris 2006, Bastionul cruzimii – 2008). Este doctor în istorie cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii“.
Cu costuri minime, dar cu un efort uman considerabil, ţinînd seama că Institutul dispune de tineri cercetători valoroşi, preşedintele Marius Oprea a reuşit, din anul 2005, anul înfiinţării noastre, să înscrie instituţia în valorile şi standardele europene şi în spaţiul instituţional din România.
Este un om onest, un bun manager şi un remarcabil istoric.
Aşteptăm decizia dumneavoastră.
Cu încredere,
Echipa IICCR
Punctul de vedere al AFDPR
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România îl sprijină pe domnul Marius Oprea, preşedintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comuniste, să ocupe în continuare această poziţie.
Facem apel pe această cale la domnul Traian Băsescu, preşedintele României, şi la domnul Emil Boc, prim-ministru al României, pentru ca institutul condus de Marius Oprea să continue investigarea caracterului criminal al regimului de ocupaţie comunist în România, pe care preşedintele României l-a condamnat, în acest sens, cu demnitate, în 18 decembrie 2006.
Noi, victime ale comunismului, foşti deţinuţi politici şi luptători anticomunişti, vă cerem, domnule preşedinte al României şi domnule prim-ministru, să nu distrugeţi una dintre puţinele instituţii ale Statului român care se ocupă de soarta celor asupriţi de regimul comunist criminal.
Constantin Ticu Dumitrescu şi cel căruia i-a fost părinte spiritual, domnul Marius Oprea, sînt cei care ne-au ajutat în mod direct prin promovarea unor proiecte legislative care ne-au făcut dreptate – începînd cu creşterea alocaţiilor pe care le primim, cu salvarea CNSAS şi sfîrşind cu Legea 221/2009 prin care condamnările politice au fost şterse.
Vrem ca istoria, complet falsificată pînă acum 20 de ani, trăită de noi pe frontul anticomunismului, în temniţe şi în munţi, în spitale psihiatrice şi în deportare, sau în alte locuri ale torturii, să fie scrisă cu profesionalism şi responsabilitate.
În numele zecilor de mii de morţi ai noştri căzuţi pentru România pe frontul luptei anticomuniste şi al celor peste două milioane de victime ale aparatului bolşevic de represiune şi în numele familiilor acestora, vă cerem să păstraţi această instituţie vie, neatinsă de mîna politicului. Sînteţi preşedintele care şi-a asumat curajos condamnarea comunismului şi care a avut puterea morală de a cere iertare victimelor, în calitate de şef al Statului şi în numele Statului Român. În această calitate, puteţi să păstraţi la conducerea Institutului un om cu vocaţie, un profesionist şi un tînăr luptător anticomunist, aşa cum este domnul Marius Oprea.
Octav BJOZA,
Preşedinte AFDPR
Acestor atît de calde cuvinte adaug și eu cîteva, căci Marius Oprea a fost unul dintre foarte îndrăgiții mei studenți, și a rămas un prieten foarte apropiat. I-am citit cu drag prima carte, inițial admirabila lui teză de licență, Pe ulița tipografilor, am scris, ca decan al Facultății de Istorie, prima cerere adresată directorului SRI pentru a-i permite cercetări de arhivă în vederea tezei de doctorat despre Istoria Securității, nu cred că a fost lansare a cărților lui la care să nu fi luat parte, mi-a făcut onoarea de a-mi cere să-i prefațez cea mai recentă carte, publicată la Polirom - Șase feluri de a muri - așa că singurul motiv pentru care aș putea pregeta să scriu în sprijinul lui ar fi riscul ca susținerea mea să aibă și unele efecte perverse.
Sper totuși că prestigiul lui de cercetător cu adevărat neobosit al bolgiilor dictaturii comuniste - și nu în ultimul rînd capacitatea lui rară de a aduce în conștiințele noastre dimensiunea umană, concretă, a suferinței, fără patos și fără patimă, dar cu o compasiune adîncă, discretă și universală, vor fi mai importante decît eventualele vindicte și veleități.
Congresul a decis: pentru a face economii - masive - în administrație, urmează să delocalizeze funcția de președinte al SUA. Dl. Gurvinder Singh, născut în SUA din părinți indieni, și stabilit apoi la Mumbai (India), a acceptat să preia toate sarcinile administrației prezidențiale contra unui salariu lunar de 320$, fără asigurare de sănătate, economisind astfel statului american cca 7 trilioane în următorii 3 (+ 4?) ani.
Pornind de la acest exemplu, putem imagina o mișcare similară în România: suplinitorul președintelui Băsescu și al administrației acestuia poate foarte bine să cumuleze și funcția dlui Boc, a guvernului și a aparatului central (ca să fim ca în SUA, unde președintele e și Prim Ministru). Evident, suplinitorul va primi un singur salariu - de suplinitor (cu studii superioare) la clasele V-VIII.
Aflu din EVz: "Printre cei care i-au botezat copiii lui Bercea Mondialu’ se numără Theodor Stolojan, (nașul lui Prințișor), Gabriel Diaconu - fostul viceprimar din Slatina, şi fostul prefect de Olt - Nicolae Grădinaru, dar şi magistraţi. Fostul magistrat Maria Huzaeste naşa lui Judecător - unul dintre cei opt copii ai lui Mondialu’. La petrecerea de botez a fost prezentă şi celebra judecătoare Lidia Bărbulescu. Cele două au fost colege şi prietene apropiate, lucrând împreună la Tribunalul Olt. Apoi, tot împreună, au fost transferate la Bucureşti, una la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cealaltă şefă la Tribunalul Capitalei. Pentru o perioadă, au fost colege şi în Consiliul Superior al Magistraturii, Huza pensionându-se după începerea anchetei DNA împotriva sa. La rândul său, fostul procuror-şef Gheorghe Brenciu a devenit cumătrul clanului Bercea. Magistratul l-a botezat pe Televizor, fiul lui Mondialu’. Brenciu a ocupat funcţia de prim-procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, apoi a fost avansat procuror-inspector la Parchetul Curţii de Apel Craiova.Printre naşii copiilor lui Bercea Mondialu’ se numără şi Ion Parnică, zis Viliford, capul răscoalei ţigăneşti din Craiova din septembrie 2003."
Măcar fina familiei Băsescu are un nume normal, dar și ea l-a căpătat în scalda cu bani (că n-o fi fost cristelniță cu apă sfințită!)
Autor: 
