Revoluţia din decembrie ’89: curajul asumării trecutului.
Restituirea adevărului istoric, o reparaţie adusă demnităţii naţionale
Emil Constantinescu
Preşedintele României 1996-2000
Este necesară rememorarea Revoluţiei din decembrie ’89 într-o Românie membră a Uniunii Europene şi a NATO, care se confruntă astăzi cu efectele crizei financiare mondiale? Nu e momentul să întoarcem paginile însângerate ale Revoluţiei din decembrie ’89 şi pe cele controversate ale tranziţiei post-comuniste pentru a ne ocupa de un prezent şi mai ales de un viitor care se anunţă neliniştitor? Este importantă conturarea unei strategii pe termen lung pentru progresul României, dar cred că înainte de a întoarce paginile istoriei recente trebuie să le citim cu atenţie. Pentru că vremurile grele cer o solidaritate socială şi naţională care nu poate fi clădită pe minciună. Realitatea existenţei instituţiilor democratice nu poate ascunde lipsa de încredere în cei care le reprezintă. Performanţele economice nu pot ascunde corupţia. Stabilitatea politică nu poate ascunde lipsa unor ideologii bazate pe idealuri politice care separă partidele de grupurile de interese. Stabilitatea socială nu poate ascunde lipsa de demnitate a celor care acceptă să fie cumpăraţi sau mituiţi la un preţ derizoriu. Şi nici realitatea unei profunde crize morale generate de confuzia valorilor şi de o lipsă a respectului de sine. Toate acestea îşi au originea, după părerea mea, în lipsa de curaj întru asumarea unui trecut pe care nu-l putem schimba, dar pe care, dacă îl înţelegem, îl putem folosi pentru a-i evita erorile şi a construi un viitor mai bun.
Conspiraţia tăcerii şi a minciunii, care a sugrumat istoria adevărată a ultimelor decenii şi nu numai, are temeiuri mult mai adânci decât teama de pedeapsă a celor care au comis crime şi abuzuri, sau au profitat de ele. Ele nu se explică nici prin interesul material personal sau de grup al celor care au furat sau au beneficiat de jaful avuţiei naţionale. Sunt resorturi mult mai adânci, care vin din psihologia individuală, din mentalul colectiv. Ele merg de la acceptarea cu uşurinţă a unor falsuri evidente, care pot înjosi viaţa cuiva, până la contestarea unor dovezi clare, care pot înălţa demnitatea cuiva, de la plăcerea inventării minciunilor până la acceptarea perversă de a fi minţit frumos. În acest sens, restituirea adevărului istoric va fi o reparaţie adusă demnităţii naţionale reprezentate de o majoritate tăcută care trăieşte onest, cu conştiinţa respectului de sine.
1989 a fost un an hotărâtor pentru prăbuşirea dictaturilor comuniste în Europa Centrală şi de Sud Est şi în zona baltică şi pentru eliberarea lor de sub dominaţia sovietică. Datorită radicalizării mişcărilor populare, URSS a fost obligată să accepte noii conducători impuşi de popor din rândul elitelor intelectuale anticomuniste, cu orientare ideologică de centru dreapta şi prooccidentale.
De ce Revoluţia Română din Decembrie 1989 a fost o tragică excepţie şi de ce tranziţia postcomunistă în România a fost mai lungă şi mai dureroasă decât în alte ţări? După părerea mea, putem găsi un răspuns la aceste întrebări dacă luăm în considerare mai multe fapte şi le privim ca un tot unitar.
Specificul României a constat în persistenţa, până în ultimul moment, a unui regim dictatorial extrem de dur (mai dur chiar decât starea de asediu decretată de generalul Jaruzelski în Polonia).
Supravegherea totală de către Securitate a întregii societăţi, dar cu precădere a intelectualilor umanişti (scriitori, filosofi, artişti, muzicieni), foarte activi în celelalte ţări comuniste, a împiedicat organizarea civică şi politică a unei mişcări anticomuniste.
Conspiraţiile anticeauşiste şi anticomuniste s-au limitat la simple contacte personale. Conspiraţia filosovietică militaro-civilă nu a putut racola persoane active din nomenclatură, armată şi securitate, astfel încât rolul ei în căderea regimului Ceauşescu a fost nul.
Doborârea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu s-a realizat printr-o revoltă populară anticomunistă.
O tentativă de realizare a unei revolte, cu participarea muncitorilor, a fost iniţiată la Iaşi de un grup de intelectuali curajoşi şi fără legătură cu vreo influenţă exterioară, dar ea a eşuat din cauza arestării liderilor şi contracararea ei de către Securitate.
Revoluţia de la Timişoara din 16–21 decembrie a parcurs toate etapele unei revoluţii: revolta spontană a unui grup de oameni curajoşi, reprimarea sângeroasă executată de către forţele conjugate ale Securităţii şi Miliţiei, intervenţia Armatei cu TAB-uri şi tancuri, arestarea, torturarea şi asasinarea liderilor spontani, lichidarea martorilor incomozi, extinderea protestelor de stradă, greva generală, atacarea sediului puterii de partid şi de stat şi ocuparea acestuia, fuga conducerii locale şi a reprezentanţilor conducerii centrale, înfrângerea armatei în stradă şi obligarea acesteia să se retragă în cazărmi, crearea unui nou centru al puterii, alegerea publică a liderilor de către masa manifestanţilor, crearea unui partid politic şi a unui program politic şi publicarea acestuia într-un ziar special editat. Ea s-a încununat cu declararea Timişoarei ORAŞ LIBER în plină dictatură comunistă şi a conducerii lui Nicolae Ceauşescu.
Revoluţia a continuat la Bucureşti în 21/22 decembrie după acelaşi scenariu: revolta spontană în timpul mitingului organizat de Ceauşescu iniţiată simultan de mai multe grupuri de oameni curajoşi, unii dintre ei veniţi de la Timişoara pentru a ridica Bucureştiul.
Manifestaţia din Piaţa Romană înăbuşită cu brutalitate prin ridicarea şi apoi torturarea participanţilor la Miliţie şi încarcerarea lor la Jilava
Manifestaţia din Piaţa Universităţii în jurul baricadei de la INTER a determinat concentrarea unor enorme forţe militare Armata, Securitate, Miliţia precum şi gărzi patriotice şi activişti de partid sprijiniţi de TAB-uri, tancuri şi elicoptere.
Rezistenţa eroică a manifestanţilor neînarmaţi în faţa acestei forţe total disproporţionate care a declanşat un război împotriva unor oameni care cereau doar libertate şi democraţie marchează pentru ziua de 21 decembrie ca şi pentru 18/19 decembrie, la Timişoara, una din paginile de glorie ale istoriei României şi a lumii civilizate.
Acţiunea revoluţionară a fost amplificată în 22 decembrie de către muncitorii de pe marile platforme industriale care au neutralizat armata, determinând-o să se retragă în cazărmi. Revoluţionarii au pătruns în sediul Televiziunii şi Radioului naţional, au ocupat sediul Securităţii, au impus un acord de capitulare Miliţiei şi au ocupat sediul Comitetului Central, obligându-l pe Ceauşescu să abandoneze puterea.
În vidul de putere creat, puterea a fost preluată în 22 decembrie de o fracţiune din conducerea Armatei care şi-a subordonat Securitatea şi Miliţia, precum şi conducerea noilor autorităţi administrative create în ţară printr-un transfer paşnic de putere de la organele comuniste locale.
În aceeaşi zi, 22 decembrie, conducătorul de facto al Armatei, generalul Victor Athanasie Stănculescu, a cedat formal puterea politică lui Ion Iliescu, recunoscut ca lider de către o conspiraţie militaro-civilă anticeauşistă aflată în legătură cu structurile de spionaj sovietice dar al cărui rol în căderea regimului Ceauşescu a fost nul.
Din 22 decembrie 1989, puterea politică a fost exercitată în numele unui Front al Salvării Naţionale în care au fost incluse şi nume ale unor oponenţi anticomunişti, însă decizia efectivă a aparţinut exclusiv reprezentanţilor complotului filosovietic compus din marginalizaţi ai regimului comunist, în acord cu fosta nomenclatură comunistă ceauşistă din Armată.
Pentru a scăpa de răspunderea represiunii criminale din perioada 16-21 decembrie, cadre din conducerea Armatei au organizat, în perioada 22-25 decembrie, folosindu-se de Direcţia de Informaţii a Armatei şi a altor structuri de informaţii, o uriaşă diversiune mediatică, aşa numita afacere a „teroriştilor” români şi străini, care ar fi acţionat în favoarea fostului dictator, ceea ce s-a dovedit a fi un fals.
Diversiunea mediatică a avut rolul de a acorda legitimitate membrilor complotului filosovietic, lipsiţi de orice merit în căderea dictaturii. Ea a avut şi rolul de a distrage atenţia de la responsabilitatea vârfurilor nomenclaturii comuniste din România, singura dintre ţările cu conducere comunistă (Polonia, Cehoslovacia, RDG, Ungaria, Bulgaria, Albania, Rusia şi celelalte republici sovietice) care nu a întreprins nimic asemănător cu acţiunile din cadrul altor partide comuniste precum debarcarea liderilor compromişi în plenarele Comitetului Central, negocieri cu opoziţia, reforme economice transparente, democratizare treptată.
Cele trei zile şi nopţi de confuzie şi teroare din 22 până în 25 decembrie au avut şi rolul de a deturna tendinţa anticomunistă a mişcărilor populare şi de a controla sau înlătura pe cei care puteau concura noua putere cu un program de reforme reale.
Manevrele criminale ale Consiliului Militar au condus direct sau indirect, în perioada 22-25 decembrie, la uciderea a 942 de oameni şi rănirea gravă a 2245 persoane. Dacă în perioada 16 – 21 decembrie, morţii şi răniţii au fost civili neînarmaţi, morţii şi răniţii din perioada 22-25 decembrie sunt în cea mai mare parte militari ucişi şi răniţi de alţi militari şi în mică măsură civili ucişi de militari sau de civili înarmaţi de către Armată. Aceasta în condiţiile în care în România nu existau nici un fel de arme şi muniţie la dispoziţia civililor.
Represiunea împotriva revoltei populare ordonată de Ceauşescu şi executată de Armată, Miliţie şi Securitate, în strânsă cooperare cu organele de partid în perioada 16-22 decembrie, s-a soldat cu uciderea a 162 persoane şi rănirea gravă a 1107 oameni neînarmaţi.
Pentru cele 162 persoane ucise până în 22 decembrie '89, Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte şi executat, membrii CPEx au fost judecaţi şi condamnaţi la pedepse între 10-20 ani închisoare, generalii Stănculescu şi Chiţac au fost, de asemenea, judecaţi şi condamnaţi la câte 15 ani închisoare.
Pentru cele 942 persoane ucise după 22 decembrie 1989, ora 12:00, au fost judecaţi şi condamnaţi numai câţiva făptuitori direcţi. Iniţiatorii, conducătorii şi profitorii loviturii de stat au reuşit până acum să evite orice răspundere: şi penală, şi politică.
După prăbuşirea dictaturii Ceauşescu, în decembrie 1989, s-a realizat rapid o reconciliere între toate fracţiunile nomenclaturii comuniste şi toate zonele de interese din Securitate şi Armată care s-au raliat rapid noii conduceri a FSN.
Pe această bază a luat naştere încrengătura de tip mafiot care a devalizat România în perioada 1990-1996. Preţul pentru ca această reconciliere internă a nomenclaturii comuniste şi a vârfurilor compromise ale Securităţii şi Armatei să pară reconciliere naţională a fost plătit de morţii şi răniţii de după 22 decembrie.
Teribila solidaritate la vârf a componenţilor oligarhiei româneşti de-a lungul a două decenii este legată de implicarea lor (directă, indirectă) sau de acceptarea beneficiilor rezultate din acţiunile criminale ale loviturii de stat.
A considera că "armata" a dat o lovitură de stat este un fals. Nu armata, ci un grup de conspiratori cinici au pus la cale un puci şi au preluat puterea folosindu-se de armată.
A considera că "armata a înfăptuit revoluţia română" şi a vorbi despre "revoluţionari" din rândurile armatei este la fel de fals.
Represiunea efectuată de trupele MApN la ordinul comandantului suprem Nicolae Ceauşescu, împreună cu trupele de securitate şi miliţie ale Ministerului de Interne, se încadrează în conceptul de terorism de stat şi în categoria crimelor împotriva umanităţii datorită amploarei infracţiunilor de omor deosebit de grav, tentativă de omor deosebit de grav, lipsire de libertate, tortură şi tratamente neomenoase.
În perioada 22 decembrie - 27 decembrie, acţiunile armatei - care înglobase şi forţele de securitate şi miliţie ale Ministerului de Interne - au fost executate la ordinele miniştrilor Apărării Victor Stănculescu şi Nicolae Militaru sub pretextul "luptei cu teroriştii" oficializate de Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi de Consiliul Militar Superior. Ele se încadrează tot în conceptul de terorism de stat, plasându-se în aceeaşi categorie de infracţiuni a crimelor împotriva umanităţii ca şi cele din perioada 16 - 21 decembrie.
În ceea ce priveşte acţiunile criminale din 16 - 25 decembrie, nu poate fi invocată o responsabilitate colectivă a Armatei ca instituţie; este vorba despre responsabilităţi individuale ale făptuitorilor direcţi, precum şi ale celor care au iniţiat, organizat şi ordonat acţiunile sângeroase sau distrugerile de bunuri publice şi private.
Dorinţa de schimbare a mulţimilor care au participat la revolta populară din decembrie 1989 s-a materializat într-o Românie membră UE şi NATO, recunoscută ca o democraţie consolidată, cu economie de piaţă funcţională la finalul unui proces care poate fi numit pe drept cuvânt o REVOLUŢIE.
Cred că o problemă pe care nu o putem evita este cea a responsabilităţii. Într-o revoluţie care a fost marcată, în mod tragic, de pierderi de vieţi omeneşti şi de mutilarea pe viaţă a mii de oameni, cineva este responsabil pentru acestea. Responsabilitate nu poate fi scoasă din contextul analizei revoluţiei române. Va trebui să fim însă capabili să facem o distincţie clară între responsabilitatea penală, politică şi morală, pentru că modul de a răspunde personal sau colectiv la aceste trei tipuri de responsabilitate este diferit.
La două decenii de la revoluţia care a pus capăt celui mai criminal sistem dictatorial din istoria lumii şi care a eliberat peste două sute de milioane de oameni cercetarea adevărului istoric este mai mult decât o investigaţie ştiinţifică: este o problemă de demnitate naţională.
Cercetarea adevărului despre revoluţie trebuie privită ca o misiune care să ne adune în jurul interesului naţional, şi care nu mai depinde de interese economice politice, administrative sau militare. Este grav că după 20 de ani percepţia asupra Revoluţiei Române continuă să fie deficitară pe plan internaţional. Este nevoie acum de o sinteză clară care să pună odată capăt unor nesfârşite aprecieri aproximative sau chiar peiorative la adresa revoluţiei române. Dacă vom reuşi, mai ales la nivelul cercetării, să eliberăm dezbaterea de luptele politice, de obsesia prezentului, de nemulţumirile zilei şi să descătuşăm pasiunea pentru cercetarea intelectuală a adevărului pentru a lămuri tenebrele trecutului, vom fi toţi în câştig.
În 17-21 decembrie 1989, unul din dezideratele clamate de mulţimea care invadase pieţele publice la Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Arad a fost „alegeri libere!”. Pentru acest ţel au murit, au fost împuşcaţi, arestaţi şi torturaţi mii de oameni. În alegerile din mai 1990 dezideratul alegerilor libere, chiar dacă s-a produs sub o manipulare intensă a televiziunii, s-a îndeplinit, şi odată cu el o lecţie dură pentru români. Fără structuri civice puternice, alegerile libere sunt doar premise ale unei democraţii adevărate.
Pentru România, chiar dacă se bucură de statutul unei democraţii consolidate, cu economie de piaţă funcţională, această lecţie continuă să fie valabilă şi azi.
