Democrație antică, democrație modernă III

Zoe Petre,  “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54

III.

Inițial, criza globală părea să nu poată afecta structurile de profunzime ale unei Românii integrate și în NATO, și în UE. Intrată târziu și încă superficial în universul speculațiilor financiare, economia românească putea fi, ce-i drept, afectată de criza partenerilor săi de schimburi din Europa, dar ar fi putut să se reorienteze relativ rapid spre alte piețe, să-și desvolte potențialul de furnizor de energie, să accelereze procesul – mult prea lent oricum – de modernizare a agriculturii. Din nefericire, guvernarea primilor ani de criză a ales drumul contrar, proclamând austeritatea - rămasă declarativă - și practicând risipa într-o măsură care depășea chiar și cele mai blamabile practici anterioare. Târâș-grâpiș, s-a ajuns, după un an de îndatorare utilizată exclusiv pentru mituirea electoratului, la realegerea președintelui Băsescu pentru un al doilea mandat și la instituirea unui guvern aproape monocolor, dominat oricum de partidul girat de președinte, PDL. Atunci a început o ofensivă fără precedent împotriva democrației, în numele unui capitalism fără frontiere. Aceasta e o istorie care va trebui să fie scrisă, examinând atât practicile discursive cât și comportamentele reprezentanților ei de toate rangurile, pentru că este nu doar un episod de istorie locală, ci și o paradigmă a derivelor care amenință societățile democratice pe timp de criză - și nu numai.

Actuala criză pune mari probleme capitalismului – mai ales celui speculativ, dar nu numai - oriunde ar fi el. Cred că, pretutindeni, și practicile și etica dezvoltării capitaliste vor trebui să fie regândite, dar e greu de știut cât va dura acest proces, pe care l-aș dori accelerat mai ales fiindcă, așa cum am observat direct în ultimii ani, situația de criză economică globală agravează dramatic riscurile pe care le suportă tot mai greu democrația pretutindeni în lume. Dacă privim, de exemplu, la procesul electoral american, în care se confruntă tot mai acut partizanii unui curent democratic împins tot mai spre stânga de curentul opus, republican, care a ajuns să ocupe extrema conservatoare, lăsând centrul de izbeliște; dacă, depășind frustrările legitime pe care le-a suscitat în vara acestui an neașteptata solidarizare a dreptei europene cu un regim politic care s-a bazat pe instituțiile de forță ale statului pentru a se împotrivi voinței exprimate liber prin vot de o majoritate semnificativă a electoratului, privim către modul în care se organizează în realitate așa-zisa politică de austeritate, care echivalează de fapt cu transferul exclusiv al costurilor crizei - provocată exclusiv de capitalul financiar – asupra clasei de mijloc și a săracilor lumii bogate, dacă nu chiar, într-o neașteptată reeditare a practicilor arhaice, prin transferul pagubelor asupra unor “parteneri” de mâna a doua – scietățile din sudul Europei, cele din fostul spațiu comunist, etc – în vreme ce profitul rămâne concentrat la dispoziția unor minorități privilegiate din nucleul dur al UE, cu beneficii marginale pentru noua burghezie compradoră de la hotarele spațiului european.

În ultimă instanță, admiratorii “secolului lui Pericle” au fost nevoiți cumva să recunoască faptul că democrația radicală ateniană se baza în mare măsură pe excluderea multora de la privilegii – femei, sclavi, rezidenți străini ; le e încă greu totuși să admită că o altă condiție necesară a democrației antice este și exportul conflictelor sociale: Atena a înflorit și fiindcă a transformat liga maritimă, dintr-o alianță de parteneri egali, într-un cvasi-imperiu, ale cărui bunuri materiale și simbolice erau în mare măsură absorbite de Atena și de cetățenii ei. Dacă n-ar fi decât să amintim că un mare număr de atenieni au avut prilejul de a urca în rang și avere datorită confiscării unei părți a proprietăților din teritoriul aliat drept pedeapsă pentru încercarea de părăsire a ligii, sau că marile construcții de pe acropole au fost finanțate, din inițiativa explicită a lui Pericle, din tributul plătit anual de către aliați pentru întreținerea flotei. Sau, pur și simplu, că, așa cum scria Plutarh mai târziu, în toți cei 75 de ani în care a funcționat liga, atenienii săraci mobilizați ca vâslași au avut, an de an, întreținerea completă cel puțin vreme de opt luni pe an. Relația biunivocă dintre proprietatea privată și democrație e departe de a fi o idilă, dar rămâne, cel puțin până acum, singura ecuație care a oferit nu doar posibilitatea reală a libertății și a egalității de drepturi a cetățeanului, ci și singura care a diminuat sărăcia atât de puțin prielnică democrației.  

Chiar dacă nu este și nu acceptă să fie o societate egalitară, societatea capitalistă contemporană este singura societate care a reușit să asigure celor mai mulți dintre membrii ei securitatea alimentară, ba chiar și participarea la beneficiile civilizației contemporane. Iar democrația “de tip occidental” poate fi, cum spunea Churchill, cel mai prost sistem politic cu excepția tuturor celorlalte, dar s-a dovedit și funcțională, și rezilientă. Am amintit de America McCarthystă, dar America a depășit și criza anilor ’50, și criza Watergate, și a ajuns acum să aleagă prin vot direct, egal și universal un președinte afro-american. Regret că Sir Moses Finley, de prietenia căruia am avut privilegiul să mă bucur, nu mai e printre noi. Marea Britanie a rezistat sirenelor de extremă dreaptă în anii premergători ai celui de-al Doilea Război Mondial, Spania, Portugalia și Grecia și-au revenit după episoade semnificative de dictatură.

Nu mai departe decât România, a cărei tradiție democratică rămâne importantă, dar nu poate fi comparată nici cu cea britanică, nici cu cea americană, și-a regăsit cu adevărat vocația democratică după 60 de ani de regimuri opresive. Mai mult, chiar în acest an, cetățenii ei au sezisat, mult dincolo de interese materiale directe, riscurile unei derive a democrației pe care regimul Băsescu le aduce cu sine. Într-o formă mai mult sau mai puțin elaborată, manifestanții din iarnă au acuzat excesul de concentrare a puterii în mâna unei singure persoane, încălcarea separației puterilor în stat, politica de darwinism social preconizată și chiar practicată de grupul de putere în fruntea căruia se situează președintele Băsescu.

Criza politică din vara lui 2012  a adus la suprafață esența profund anti-democratică a acestui regim, care a impus o soluție politică arbitrară prin utilizarea instituțiilor de forță și represiune – Servicii de Informații, Parchet și DNA – legitimate de Curtea Constituțională în actuala ei componență profund discutabilă, împotriva voinței populare clar exprimate prin referendum. Faptul că această soluție profund nedemocratică a fost totuși acceptată, chiar elogiată ca victorie a democrației, de către unii lideri ai UE, nu e doar un accident de comunicare, ci semnul unui risc de derivă nedemocratică în state importante din UE. Efect al crizei, manifestare a unei atitudini latent nedemocratice, rezultantă a complicității dintre lumea marilor companii și a marii finanțe cu diferite oligarhii locale – criza politică din România  a depășit cu mult granițele României și nu are cum fi minimizată la nivelul unui accident de parcurs într-un stat recent integrat în Uniune. 

Criza trimite, dimpotrivă, la tensiuni mai mult sau mai puțin vizibile, poate chiar la fisuri în însăși temelia construcției europene. Un beneficiu important al actualei crize ar putea fi tocmai acela de a evidenția aceste puncte de tensiune și de a înlesni o lucidă corecție, care să așeze pe un nou plan relația dintre democrație și capitalism.

Democrație antică. democrație modernă - II

 

Zoe Petre, “Democrație antică, democrație modernă”, in Alexandru Mamina, ed., Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Târgoviște 2013, pp. 39-54.

.............................................................................................................

Cultura română modernă din sec. XIX a fost în genere înclinată, mai mult sau mai puțin formal, să susțină valorile democrației – desigur, de fiecare dată în limitele pe care le definea imaginarul politic al vremii și opțiunea fiecărui autor: în limitele parlamentarismului cenzitar, care este singura formă de democrație pe care lumea democratică o cunoaște înainte de Primul război mondial, și înfățișînd-o cu ironie mușcătoare în cazul lui Caragiale, cu o privire lucidă din partea majorității rurale la Creangă, cu severă analiză critică și din partea unui conservator la Titu Maiorescu, și din cea a primilor socialiști, ca Gherea. Capitalismul însă este rareori asumat, nu îndeajuns analizat – poate cu excepția lui Ștefan Zeletin - și aproape întotdeauna înfățișat în culorile cele mai defavorabile. Perioada interbelică nu corectează această viziune integral negativă asupra societății capitaliste, ba mai mult, îi adaugă, în zonele cele mai active ale dezbaterii publice, ceea ce aș numi “lepădarea de democrație”. Că aceasta este negată explicit în ideologiile extremei drepte, sau implicit în ideologia comunistă, rezultatul e același. Votul universal, consfințit de Constituția din 1923, nu a corectat această devalorizare a democrației parlamentare, dimpotrivă.

Așa încât, atunci când democrația a fost abolită, mai întâi de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, apoi de dictatura legionară, în fine – de dictatura antonesciană, nici măcar partidele politice nu au rezistat într-o măsură semnificativă, iar societatea civilă a rămas amorfă și divizată, dar în cel mai bun caz indiferentă. Intelectualii de frunte au participat cu un oportunism dezolant la legitimarea acestei destructurări nedemocratice[1]; cele câteva excepții sunt cu atât mai demne de laudă. E de prisos să adaug că aceste turbulențe politice nu au afectat principiile fondatoare ale capitalismului și proprietății private, chiar dacă în fapt deportările și confiscările de bunuri au făcut numeroase victime atât în rândul cetățenilor români de origine evreiască din Vechiul Regat, la care s-au adăugat și evreii, și românii din nordul Transilvaniei.

Fapt e că scurta și fragila revenire la normalitate din anii imediat următori Armistițiului nu a mai putut aduce o consolidare a democrației, dar a asistat în schimb la începutul unei destructurări de fond, nu doar a capitalismului, ci de-a dreptul a proprietății private. Proprietatea funciară este prima victimă a acestei destructurări masive, urmată de lovitura de moarte pe care o suferă capitalul financiar odată cu așa-zisa stabilizare a monedei. Instaurarea deplină a puterii comuniste la 30 decembrie1947 este urmată aproape imediat, la 11 iunie 1948, de marea naționalizare, care desființează de iure și de facto capitalismul în România. Culmea e că această anihilare a unei dificile progresii de aproape un secol se face în numele unei așa-zise democrații revendicate istoric, de vreme ce data aleasă de autărități proclamă explicit continuarea “cu alte mijloace” a revoluției – culmea, burgheze! – de la 1848: centenarul Proclamației de la Islaz transpune în practică concluziile Congresului V al PCR, care formula pentru prima dată teza desăvârșirii obiectivelor pașoptiste de către avagarda proletariatului, Partidul Comunist.

E imposibil de determinat în ce măsură aceste echivalențe factice erau convingătoare chiar pentru emitenții lor, ca să nu mai vorbim de destinatari. Fapt e însă că instaurarea regimului represiv – de o sălbăticie fără termen de comparație în întreaga istorie a României – distorsionează chiar și măsuri care s-ar fi înscris, prin natura lor, într-o reformare democratică, cum ar fi dreptul complet de vot acordat femeilor[2]. Falsificarea sistematică a principiilor democrației reprezentative – de la Constituție la mimarea votului, absolut ridicolă într-un sistem monopartit, la mascarada legiferării de către o Adunare Națională a unanimităților perpetue – a anihilat în vața publică înseși valorile fondatoare ale democrației.

            După 42 de ani de la instaurarea deplină a regimului comunist, acesta avea să se prăbușească în decembrie 1989. Este cu atât mai semnificativ faptul că – poate și sub influența “revoluțiilor de catifea” contemporane, dar mai ales datorită memoriei colective persistente și unui cult subteran al României interbelice, cu instituțiile ei și cu valorile ei, - revoluția din 1989 s-a petrecut integral sub semnul revendicării democrației: lozincile negative – Jos Ceaușescu mai întâi, apoi tot mai sonor Jos Comunismul au fost mereu însoțite de sloganul generic Libertate, dar și de cel specific, alegeri libere[3], ba chiar și de un program politic clar articulat, susținut de revoluționarii de la Timișoara în frunte cu Lorin Fortuna, program în centrul căruia se afla revendicarea reinstaurării democrației în formele ei cele mai moderne.

            În schimb, revendicarea capitalismului ca atare nu s-a făcut auzită. În timpul primelor luni de după revoluție, politicul a dominat imaginarul societății românești, în vreme ce primele privatizări se făceau aproape în secret, și în beneficiul exclusiv al celor inițiați. Chiar și ceva mai târziu, nu capitalismul este cel care ocupă spațiul discursiv, ci pe de-o parte formularea lui pudică, economia funcțională/socială de piață , iar pe de altă parte, problema restituirii proprietăților expropriate – o chestiune care depășește cu mult limitele unei probleme socio-economice, având conotații politice, morale, de psihologie individuală și colectivă, implicând un întreg imaginar identitar atât de partea celor care sperau să-și reprimească bunurile materiale și simbolice, cât și din partea celor care nu voiau să le restituie cu niciun preț.

            Absența vreme de decenii a proprietății private libere a fost una dintre marile piedici în calea construcției democratice în România, poate mai mult decît în celelalte state ex-comuniste cu excepția spațiului sovietic. E probabil, într-adevăr, că în România elita conducătoare comunistă a urmat în cel mai înalt grad modelul sovietic, desființând, practic, întreaga economie privată.  Consecințele acestei distrugeri în economie sunt dintre cele mai evidente sechele ale perioadei comuniste, de la absența, aproape un deceniu, a infrastructurii bancare, esențială pentru dezvoltarea economică în capitalism, la absența unei clase de manageri. Regret că termenul echivalent, de mult încetățenit în limba română, gestionar, are sensul aproape peiorativ de responsabil de Alimentară goală de mărfuri, dar această notabilă restricție de sens spune exact ce vreau să spun, anume că nu au existat de fapt, în România post-comunistă, persoane calificate să administreze profitabil și corect o întreprindere privată. Acestor carențe li s-a adăugat ignoranța aproape completă în legătură cu practicile uzuale într-o economie de piață, inclusiv în legătură cu etica acestei lumi capitaliste – de pildă, în legătură cu contractul, care, în Occident, e o piatră unghiulară nu doar a capitalismului, ci și a relațiilor din societate, cel puțin începând din sec. XVI, și care, la noi, a redevenit o tocmeală personalizată, așa cum fusese până spre finele sec. XIX.

S-au adăugat, după vremi, valurile succesive de urbanizare, în care se poate observa cum rude, consăteni, colegi de atelier, etc., s-au adus unii pe ceilalți la oraș, în activul de partid sau în Securitate : Ceaușescu a consolidat această tendință, populând activul de partid, ministerele și direcțiile întreprinderilor cu tot felul de neamuri, unele din Olt, altele din Argeș, dinspre nevastă, și exemplul lui a fost urmat în masă: o prosopografie a perioadei comuniste ar fi un excelent instrument de analiză socio-istorică.

Penuria accentuată a ultimei decade ceaușiste a generalizat relațiile de schimb în natură, în care raporturile de înrudire, cunoștințele, neamurile, jucau un rol esențial, nu doar pentru familia de muncitori sau mărunți funcționari de la oraș care făcea periodic expediții la părinți, la țară, ca să cumpere ouă sau un porc de Crăciun. La nivelul conducerii superioare funcționa probabil același sistem de cooptări, de vreme ce găsim atâtea personaje provenind din comune apropiate. Când capitalismul a venit peste această încrengătură, ea s-a pietrificat.

Propaganda abject anti-capitalistă a primilor ani de după revoluție a participat din plin la acest proces, cu atât mai interesant teoretic și mai păgubitor practic cu cât era acompaniat subteran de metamorfoza nomenclaturii în clasă capitalistă predatoare. Absența unei birocrații eficiente și capabile să organizeze administrația în folosul celor administrați, și nu în folosul Leviathanului–Stat - și în propriul folos personal - dar și imaginarul colectiv modelat de 50 de ani de propagandă anti-capitalistă, care adaugă ignoranței suspiciunea invidioasă față de orice reușită socială, cu atât mai acută cu cât e mai greu de înțeles pentru cei educați în simplismul generat de dominația statului asupra întregii economii, au ridicat munți de obstacole în calea acestei experiențe fără precedent în istorie, anume reinventarea accelerată a instituțiilor și practicilor economiei de piață într-o societate care, preț de mai bine de două generații, părăsise, de voie și mai ales de nevoie, acest drum.

Or, toate acestea afectează deopotrivă funcționarea corectă a economiei, stabilitatea socială și imaginarul colectiv.  Cunosc multe persoane care funcționează cât se poate de corect în termeni capitaliști, obținând profituri decente – nu tunuri – fără să lucreze cu statul (nu că nu ar vrea, dar statul continuă să fie abuziv și rău platnic), fără să aibă protecție politică, dar care nu ajung mai niciodată să fie eroi de telenovele. Celebrități mai mult sau mai puțin penale ne sunt prezentate drept capitaliști, când de fapt e vorba de escroci. În perfectă continuitate cu propaganda anti-capitalistă din vremea comunismului – nu am decît să invoc dealtfel filmele românești pe care cu obstinație le programează toate posturile comerciale – aceste figuri compromit și capitalismul, și democrația – percepută mai ales ca laxism - pentru că aceia care le promovează doresc să compromită capitalismul real în favoarea capitalismului « de cumetrie » sau mai bine zis de perestroikă.

Capitalismul era prezentat în discursul public al beneficiarilor revoluției drept principalul dușman, sau, mai blând, dar și mai eficace, drept calea ce NU trebuie urmată, în același timp și sub același aspect, ca să zic așa, în care exact această categorie se precipita cu elan către acumularea primitivă de capital. Dimpotrivă, democrația era clamată de toată lumea, chiar și de partidele și liderii extremiști, drept valoare supremă, dar se confrunta cu piedici dintre cele mai violente, în frunte cu cu oprimarea opoziției politice și cu refuzul de fond al pluripartidismului, mergând până la mineriade, precum și cu încercări sistematice de îngrădire a drepturilor cetățenilor români din etnii minoritare, ajungând până la confruntările violente de la Târgu Mureș în martie 1990. Nomenclatura de toate vârstele se dovedea feroce în refuzul ei de a împărți și proprietatea privată ca bază a dezvoltării capitaliste, și accesul democratic la gestionarea resurselor și la exercițiul puterii politice.

O cotitură radicală în acest peisaj s-a petrecut în 1996, când alegerile – mai libere ca oricând până atunci – au pus capăt monopolului puterii exercitate de elita tradițională a regimului anterior. Cei patru ani ai administrației Constantinescu au fost un punct de cotitură ireversibilă în istoria recentă a României, și au reorientat durabil și economia, și societatea românească, pregătind pe plan intern și extern îndeplinirea programului inaugural al României moderne prin integrarea europeană și euro-atlantică a țării.  Anii care au urmat nu au mai avut cum – probabil nici de ce – să întoarcă acest proces din drum, astfel că anii 2001-2008 au consolidat și economia privată, și instituțiile și practicile democratice.

---

[1] V. acum și Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, București 2011.

[2] Mai pe larg la Zoe Petre, Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin, in L. Boia, ed. Mitologii comuniste, Bucureşti 1995, pp. 21-35.

[3] V și Zoe Petre, « Un imaginar care așteaptă să fie descifrat » și « Jos comunismul », în Catherine Durandin și Zoe Petre, România post 1989, Iași 2011, pp. 105 – 111.

Democrație antică, democrație modernă I

 

Am publcat recent studiul “Democrație antică, democrație modernă”, in volumul editat de Alexandru Mamina,  Capitalism și democrație. Principii, Structuri, Evoluţie, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște 2013, pp. 39-54. Poate că nu e lipsit de interes și pentru cei care îmi fac onoarea de a-mi frecventa blogul. Iată aici prima parte:

Ne amintim, desigur – eu oricum îmi amintesc prea bine din primele luni ale lui 1990, mantra occidentală, care conjugă neobosit motivul respectării drepturilor omului și al alegerilor libere, indisolubil legate de tema economiei libere de piață. Fără îndoială, acest binom fundamental al democrației este de neocolit când e luat drept condiție necesară a unei democrații moderne. Ceea ce însă nu apare cu evidență în ochii acestor generoși promotori veniți din lumea liberă este faptul că acțiunea acestor principii – acțiunea principiilor îndeobște – nu este automată: condiție necesară, ea nu e si condiția suficientă a modernității. Economia de piață nu generează de la sine democrația, “zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă”, ca să-l parafrazăm pe Lenin. Democrația poate fi incipientă, șovăielnică, poate fi chiar mimată: capitalismul poate fi și el adevărat sau, ca să citez alt clasic, “capitalism de cumetrie”; instituirea la nivel formal a legilor și mecanismelor pluripartidismului, chiar a statului de drept și a legislației care îl exprimă, le permite, dar nu le garantează și funcționarea corectă. Pe scurt, legătura dintre capitalism și democrație nu este o legătură imediată de caracter cauzal. 

Eu m-am ocupat întreaga viață adultă de studiul democrației antice. Desigur, mulți politologi, mai ales cei de formație recentă, nu sunt de părere că democrația antică ar fi relevantă pentru democrația contemporană. Împotriva lor, și împreună cu Finley și cu câțiva măcar dintre succesorii lui – mă gândesc înainte de toate la Josiah Ober[1] - nu am încetat să consider că democrația antică este relevantă pentru studiul formelor ulterioare de democrație, cu condiția însă de a fi analizată ca experiență istorică, nu ca model.

Pornind de la acest principiu fundamental de metodă, încep prin a constata că primele regimuri democratice au apărut în Antichitate, cînd nu exista nici umbră de capitalism. Putem deduce de aici că democrația poate exista și fără capitalism. Pe de altă parte, nu putem nega existența raporturilor economice capitaliste în regimuri nedemocratice, de la Germania nazistă la Argentina lui Pinochet. Problema este totuși aceea de a ști dacă în atare regimuri există cu adevărat o economie liberă de piață, sau doar o economie de piață, controlată, cel puțin in potentia, de factorul politic sau și mai bine – politico-militar. Decurge de aici că, dincolo de începuturile sale în regimuri monarhice, și dincolo de accidente de parcurs semnificative, ca acelea pe care le-am citat mai sus, capitalismul are nevoie de o supă germinativă democratică pentru a se dezvolta liber.

În ultimă instanță, experiența antică are, între altele, capacitatea de a deschide calea spre a înțelege relația dintre capitalism și democrație: în Grecia secolului al V-lea a.Chr., evident că nu exista, cum spuneam, nici o formă, oricât de incipientă, de capitalism. Dar – asemeni capitalismului, care se va construi abia peste milenii - și democrația greacă s-a construit pe temeiul unor societăți de proprietari liberi, stăpânind pe deplin principalele mijloace de producție – în acest caz pământul, precum și uneltele, fie ele ale agricultorului sau ale meșterilor cu specializâri din ce în ce mai sofisticate; acești proprietari, spre deosebire de marea majoritate a omologilor lor din societățile Orientului, erau liberi să-și  folosească bunurile în mod liber – dețineau, cum vor spune romanii, ius utendi et abutendi, inclusiv dreptul de a lăsa moștenire aceste bunuri. Acești membri liberi ai societăților politice antice sunt cetățenii cetăților democratice. Membri de drept ai adunării poporului, demos, care are drept de decizie suverană în toate chestiunile de interes public, ei își manifestă în mod liber, prin vot direct, voința în legătură cu cele mai importante probleme ale cetății, de la aprovizionarea cu grâne la declararea unui război, de la instituirea unor noi culte la alegerea anuală a magistraților. Atena secolului al V-lea a.Chr. este cel mai bine cunoscut exemplu de democrație directă. O societate îndeajuns de numeroasă pentru a nu funcționa, ca majoritatea cetăților grecești, pe principiul familiarității tuturor – ceea ce în literatura anglo-saxonă, de la Finley încoace, se numește a face-to-face society - relativ complexă  (în linii generale alfabetizată, stratificată social) și cu totul autonomă și independentă politic[2].

Democrația, ca și capitalismul, se întemeiază așadar pe proprietatea pe deplin liberă de constrângeri, cea pe care o definim ca proprietate privată asupra principalelor mijloace de producție. Această calitate de proprietar este cea care asigură pe de-o parte demnitatea insului în calitate de cetățean, pe de alta – libera circulație a bunurilor, fără de care nu poate exista capitalism. Aceasta este, în opinia mea, relația dintre democrație și capitalism – o relație mediată de proprietatea privată, condiție necesară a ambelor structuri la care ne referim aici.

Înafara unei rețele de condiționări din sfera reprezentărilor, a habitus – urilor sociale, a comportamentelor și imaginarului socio-politic, nici capitalismul, nici democrația nu devin în mod spontan mecanisme efective ale dezvoltării. În fapt, teza lui Lenin despre proprietatea rurală țărănească care ar genera spontan, zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă capitalism, reprezintă o extrapolare de netolerat într-o metodologie corectă, și care a servit unui scop exclusiv propagandistic – acela de a justifica politicile criminale de spoliere și de distrugere fizică a țărănimii, mai întâi în Rusia Sovietică, apoi în acele regimuri de dictatură a proletariatului care au imitat până la auto-distrugere modelul sovietic al “deculacizării”, din România lui Dej până în Campuchia lui Pol Pot.

---

[1] J. Ober, “Democratic Athens as an Experimental System: History and the Project of Political Theory”. Princeton/Stanford Working Papers in Classics, Version 1.0, November 2005; Id., Mass and Elite in Democratic Athens: Rhetoric, Ideology, and the Power of the People. Princeton 1991; Id.,  Democracy and Knowledge: Innovation and Learning in Classical Athens. Princeton University Press, 2010.; Political Dissent in Democratic Athens: Intellectual Critics of Popular Rule. Princeton University Press, 2011.; iv. și d. și Ch. Hedrick. Demokratia: A Conversation on Democracies, Ancient and Modern. Princeton University Press, 1996

[2] Ober, Democratic Athens, cit. supra.

Ziua comemorării Holocaustului

 Inițiativa legislativă Crin Antonescu, Andrei Gerea, George Scutaru

Președintele PNL, Crin Antonescu, liderul și viceliderul grupului deputaților liberali, Andrei Gerea, respectiv George Scutaru, au depus în Parlament o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea  Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
”Nu întâmplător am ales acest moment pentru a depune această initiativă, pentru că mâine este ziua comemorării Holocaustului. Şi sigur că, în ultimii ani, inclusiv cu această ordonanţă, cu toate discuţiile, dezbaterile publice, cu toate recuperările istorice care s-au făcut, România, ca ţară, ca societate, ca mediu public a făcut paşi decisivi,semnificativi în ceea ce priveşte restabilirea unor adevăruri istorice chiar dacă extrem de dureroase şi momentul acesta al comemorării Holocaustului este un bun prilej pentru a medita, pentru a spune lucruri care s-au întâmplat, care nu trebuie să se mai repete niciodată şi împotriva cărora inclusiv prin intermediul legislaţiei trebuie să adoptăm cea mai fermă poziţie posibilă”, a declarat președintele PNL, Crin Antonescu, în cadrul unei conferințe de presă susținută marți, 8 octombrie, alături de deputatul PNL George Scutaru.
Modificările legislative au fost generate de experienţa de până acum, când solicitări sau reclamaţii (plângeri) depuse la Parchet de către diverse entităţi, inclusiv de către Institutul “Elie Wiesel”, pasibile de a intra sub incidenţa acestui act normativ, au fost finalizate cu închiderea dosarului încă din faza de cercetare.
Pentru a reglementa această situație, inițiativa legislativă propune, în primul rând, ca definiţia dată “ Holocaustului pe teritoriul României” să includă “persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului Român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”.
Prin proiectul de act normativ se propune interzicerea şi a faptelor, şi nu doar a organizaţiilor, simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, precum și includerea între faptele, simbolurile şi organizaţiile interzise şi a celor cu caracter legionar.
De asemenea, inițiatorii liberali propun și reformularea unui articol din actualul act normativ, astfel încât să intre sub incidenţa legii atât fapta persoanei de a promova în public cultul persoanelor vinovate de  crime de război sau crime contra umanităţii, cât şi fapta de a promova în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe.
Președintele PNL a subliniat importanța actualizării legislației. ”Sigur, pentru unii acest lucru pare a nu fi de actualitate, pare a fi doar un rafinament de natură istorică, din păcate nu este aşa. Recrudescenţa, chiar în ultimii ani a unor mişcări, chiar partide, atitudini rasiste, antisemite, xenofobe, negaţioniste, din fericire nu înRomânia, dar din nefericire chiar în Europa, chiar în ţări apropiate de noi, ne arată că acest pericol există, şi din punctul nostru de vedere, cel puţin al iniţiatorilor, e nevoie să facem tot ceea ce este necesar pentru ca aşa ceva să nu îşi facă loc în societatea românească”, a explicat Crin Antonescu.
Președintele Senatului a mai afirmat că, pe această inițiativă legislativă, se va solicita procedură de urgenţă. ”Dorim să dăm un semnal clar şi răspicat tuturor concetăţenilor noştri, precum şi opiniei publice internationale, că România nu uită, nu neagă şi nu tolerează vreo manifestare care să pună sub semnul întrebării tragedia oamenilor deportaţi, ucişi, schingiuiţi, înfometaţi, doar pentru că erau de o altă etnie sau de o altă religie”, a declarat liderul PNL.