intervenția preşedintelui PNL, Crin Antonescu, în Parlamentul European, la 31 ianuarie 2012

Transcrierea intervenției preşedintelui PNL, Crin Antonescu, în cadrul dezbaterii publice ”Democrația românească: Abuzul politic și reacția cetățenilor”, organizată la Parlamentul European
31 ianuarie 2012
   
    “Bună ziua!
    Mulțumim tuturor pentru prezența la această dezbatere, și aș spune și eu din capul locului, împreună cu colegul meu Victor Ponta, că, spre deosebire de ceea ce reprezentanții puterii actuale de la București cred, noi nu suntem aici pentru a ne plânge, pentru a denunța sau pentru a cere ajutor.
    Slavă Domnului, bună parte din clasa politică românească, și mai ales societatea românească în ansamblul ei sunt, astăzi, suficient de mature pentru a-și apăra, la nevoie, statul de drept și calitatea regimului democratic. Este motivul principal pentru care, astăzi, suntem, împreună cu dumneavoastră toți, într-o dezbatere care este despre România, dar e, în fond, în bună măsură, și despre familia noastră mai mare, despre Europa. E, așadar, o discuție în familie și este o discuție despre realități, perspective și mai ales riscuri.
    Acum câteva zile, președintele României, domnul Traian Băsescu, într-o intervenție mult așteptată și intens urmărită, spunea, citat aproximativ de mine acum: “Eu sunt un dictator? Eu nu sunt un dictator pentru că pe mine mă atacă mulți de dimineață până seara în dezbateri politice, la televizor.”
    Ceea ce este adevărat. Sunt mulți. 10-15-20-50 de oameni politici. 5-10-15 jurnaliști. Nu accept să punem problema așa. Nu accept ca într-o țară din Uniunea Europeană, la începutul anului 2012, cineva să-mi aducă astfel de argumente și să ne aducă astfel de argumente cum că n-ar fi dictator.
    N-a spus nimeni că în România e dictatură. N-a spus nimeni că președintele României este dictator. Sigur că am putea întreba: Da, vă pot critica la televiziune 15-20-50 de politicieni. Câți funcționari publici din România, însă, își pot afirma public, liniștiți, convingerile politice? Câți cetățeni ai României pot să-și afirme și să-și manifeste convingerile și opțiunile politice fără să se teamă măcar de repercusiuni nefirești într-un regim democratic? Dar nu aceasta este tema discuției. Tema discuției este că noi nu acceptăm, nu găsim acceptabil ca într-o țară a Uniunii Europene, în anul 2012, să discutăm dacă este sau nu dictatură. Noi trebuie să discutăm, avem acest drept și cred că avem această obligație, să discutăm calitatea și performanța acelui regim democratic.
    Poate că și domnul Lukașenko poate fi criticat de unii oponenți politici. Cu siguranță, președintele Rusiei este criticat de opozanți politici. Nu-mi pare suficient să afirmăm că acolo sunt democrații performante și îmi pare obligatoriu să spunem clar că suntem în Europa, cu toții, pentru că avem alte criterii.
    Colegul meu Victor Ponta a vorbit clar și a exemplificat despre atitudinea față de Parlament, față de opoziția politică, despre modul în care, în România ultimilor ani, se adoptă legi esențiale. Nu e vorba numai de dialogul cu opoziția. E vorba de dialog și de dezbatere publică în legătură cu politici publice, în general. Dialogul cu opoziția e o amintire. Dialogul cu sindicatele și sindicatele însele, în bună măsură, sunt o amintire. Dialogul cu societatea civilă este, să spunem așa, foarte selectiv. Tot domnul președinte Băsescu ne spune într-o intervenție recentă că e nevoie ca societatea civilă “de bună calitate”, citez acum exact, să iasă la rampă. Or noi nu acceptăm într-o țară din Uniunea Europeană, în anul 2012, ca societatea civilă, dacă e recunoscută în legitimitatea ei ca societate civilă, în reprezentativitatea ei, să fie împărțită în de bună sau proastă calitate. Asta o pot face doar cei pe care organizațiile non-guvernamentale, celelalte forme ale societății civile, susțin sau pretind că le reprezintă, nu liderul sistemului politic.
    Sigur că lipsa, deficitul de dialog și de dezbatere în legătură cu decizii extrem de importante, nu rămân fără răspuns, mai devreme sau mai târziu, și consecințele nu sunt deloc dintre cele mai fericite. România este o țară care nu are tradiția sau cultura protestului, manifestației de stradă. Astăzi, noi discutăm despre manifestații în 60 de orașe dintre cele mai importante orașe ale României, cvasi-permanente, chiar și la -15 grade Celsius, vorbind în total "doar" de câteva mii de oameni. Nu suntem în situația zecilor, sutelor de mii de manifestanți din Grecia, din Spania, din Franța, și de oriunde altundeva. Totuși, dacă astăzi acești oameni, care în România protestează cam din 20 în 20 de ani, sunt în stradă, nu sunt în stradă din cauza măsurilor de austeritate economică. Acest lucru trebuie foarte bine spus și foarte bine înțeles. Măsurile de austeritate economică, iau termenul deocamdată de la guvernanții de azi ai României, au fost luate în luna mai 2010. Măsuri dintre cele mai dure, ba fără nicio îndoială, cele mai dure din toate țările Uniunii Europene. Reduceri salariale, în tot sectorul bugetar, cu 25%, creștere spectaculoasă, de la 19 la 24%, a Taxei pe Valoare Adăugată, înghețarea pensiilor, oricum destul de mici, și multe alte măsuri dramatice.
    Românii nu au protestat atunci. Protestează acum nu pentru a cere recuperarea acestor pierderi salariale, deși evident că sunt afectați și suferă de pe urma acestor măsuri. Protestează acum pentru că, așa cum afirmă acești protestatari, simt că singurul câștig cert al României, după 20 de ani, și anume garanțiile pentru o societate democratică, pentru un stat de drept, garanțiile pe care un stat membru al familiei europene le are sunt în pericol, pentru că, de facto - și toată lumea vede asta în România - puterea s-a concentrat în mâna unui singur om, iar principalul partid de guvernământ se comportă aidoma partidului-stat pe care românii îl cunosc de multă vreme și pe care românii nu îl mai vor niciodată.
    Sigur că toate aceste lucruri necesită o discuție detaliată pe care, pesemne, nu putem s-o facem întrutotul acum și aici. Sunt, însă, lucruri evidente și trebuie spus din capul locului că, așa cum admit chiar guvernanții de azi ai României, aceste proteste sunt spontane, nu sunt organizate de opoziția politică, și că aceste proteste reprezintă ceea ce se numește vârful icebergului, iar nemulțumirea majoră, profundă, cauzele ei astăzi în societatea românească sunt foarte bine redate de oricare dintre cercetările sociologice, de oricare dintre sondajele, de analizele care se fac și se fac încă din cursul anului trecut.
    Trebuie să spunem câteva lucruri foarte simple. Să le spunem între noi, în familia europeană, și să le spunem pentru a le auzi toți. Fiecare are dreptul să-și aleagă sistemul politic în care dorește să trăiască și care, poate, i se potrivește. România nu este și nu va fi Belarus. România nu este și nu va fi Rusia. România, cu tot respectul pentru aceste state, România este un stat, o societate, românii sunt o națiune care au făcut o opțiune fundamentală și definitivă pentru Europa, cu valorile ei culturale, cu valorile ei politice, cu valorile ei de familie, și din această familie România nu va ieși; pentru a rămâne definitiv în această familie cu tot ce înseamnă ea sunt, în fond, compatrioții noștri astăzi în stradă, și suntem alături de ei, pentru asta purtăm, de fapt, această discuție.
    În al treilea și ultim rând, se cuvin spuse câteva cuvinte despre doi termeni cheie care revin mereu în discursul președintelui României și în discursul puterii actuale de la București: modernizare și reformă.
    Se invocă faptul că, în toți acești ani, o putere reformatoare, cu viziune și voință, a modernizat statul român, și că opoziția, prezentată de mulți, inclusiv în forurile europene - de mulți și pe nedrept drept retrogradă, antireformistă și mai știu eu cum - blochează acest proces de modernizare a statului; și, ca să discutăm o dată pentru totdeauna despre concepte și nu despre lozinci, ar trebui să întrebăm ce înseamnă modernitatea statului în Europa. Noi am vorbit și vorbim, în game ideologice diverse, despre stat social, despre stat minimal, despre stat al bunăstării, despre stat al austerității. La București, se vorbește oficial despre un concept nemaiauzit, despre statul iresponsabil, despre statul care nu are nicio răspundere, deși continuă să încaseze impozite, deși continuă să asume, în numele cetățenilor săi, decizii cruciale, fără nicio formă de dialog, deși continuă să vorbească în termeni de-a dreptul musolinieni despre legătura între un conducător și un popr care trebuie să-l urmeze. Despre faptul că aceia care nu sunt de acord pot foarte bine să plece, pentru că, Slavă Domnului, avem libera circulație, și despre faptul că statul nu are nicio obligație față de cetățenii săi. Dacă asta este modernitatea statului în Europa sau oriunde, atunci într-adevăr în acești ani, în România, are loc un proces de modernizare a statului pe care noi cei din opoziție nu l-am susținut.
    În realitate, statul român, astăzi, este mai puțin modern ca oricând, este mai corupt ca oricând, este mai clientelar ca oricând, este mai puțin eficient și mai costisitor ca oricând, este de mai puțin folos cetățeanului plătitor de impozite ca oricând. Iar despre austeritate, este bine să discutăm până la capăt, cu toate datele autentice, și vom vedea că austeritatea a fost impusă, prescrisă doar unor oameni care se află în afara clientelei uzuale a puterii. Așa se face că, într-o perioadă într-adevăr reclamând măsuri de austeritate, de reducerea a cheltuielilor publice, de reducere a beneficiilor de tot felul, în România, cei 80-90% de oameni, care se arată în toate sondajele și pe care cei din stradă îi reprezintă, au sărăcit dramatic, dar cei 10% care aparțin, în mod evident, în mod deja nemascat, clientelei puterii, s-au îmbogățit. S-au îmbogățit la vedere, s-au îmbogățit oficial, s-au îmbogățit în toate felurile.
    Or, ca liberal, sunt resemnat cu diferențele naturale și sociale dintre oameni. Nu mă pot resemna, însă, niciodată cu faptul că unii se îmbogățesc din banul public, din banul încasat de la toți ceilalți. Nu mă pot resemna niciodată cu călcarea în picioare a singurei egalități pe care putem realist s-o apărăm, și anume egalitatea de șanse.
    Închei citând nu din președintele nostru, ci din ambasadorul unui partener de azi și de mâine strategic al României, unui prieten al nostru al tuturor, ambasadorul Statelor Unite la București, care, comentând aceste mici tulburări, aceste proteste, spunea: “România e bine. România merge bine. În România e progres pentru că acești manifestanți, spunea textual Excelența Sa, nu sunt împușcați de undeva de sus, de pe acoperișuri”.  După care le spunea românilor, ne îndemna: “Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe cetățenii Siriei”. Am încheiat, oarecum, citatul.
    România a avut oameni împușcați de pe acoperișuri, peste 1000 de oameni, cu precădere tineri, acum 20 de ani, și acei oameni n-au murit pentru ca noi să fim comparați astăzi, în vreme ce suntem în Uniunea Europeană, demult deja, cu Siria. Cine face confuzii geografice, cronologice sau geo-politice, are tot timpul să revină. Noi nu putem confunda niciodată pentru ce într-adevăr unii dintre noi, dintre compatrioții noștri au fost împușcați de pe acoperișuri și din alte părți. Mulțumesc foarte mult!”