Cartea e compusă din trei secțiuni. O primă parte se referă la toamna și iarna lui 1989: mai întîi Catherine, apoi eu, relatăm propriile noastre gînduri despre preliminariile și desfășurarea Revoluției din decembrie 1989. O a doua parte, Marșul cel lung, e scrisă de mine și încearcă să explice ce s-a întîmplat în România din 1990 pînă azi. O a treia secțiune, Concluzii fără concluzii, rămîne deschisă unor interogații reciproce despre viitor.
Catherine DURANDIN este profesor la Institutul de Limbi și Civilizații Orientale, INALCO, de la Paris, excelent specialist în istoria contemporană. A publicat mult despre România, și lucrări excelente de cercetare, și cîteva romane remarcabile:
http://www.iris-france.org/cv.php?fichier=cv/cv&nom=durandin
sau http://www.bibliomonde.net/auteur/catherine-durandin-837.html
Un excelent interviu cu Catherine Durandin în revista punkt, http://punkt.md/revista/citeste/articol/catherine_durandin///nc/29.html
Iată prima parte a interviului, care povestește cum a ajuns Catherine Durandin să fie preocupată de România. Urmarea se referă la Republica Moldova și e cel puțin la fel de interesantă
"Nu va avea loc o schimbare
majoră a politicii externe americane şi europene
occidentale faţă de ţări
ca Moldova"
Catherine Durandin – istoric, scriitoare, profesor universitar, analist politic – este preocupată de jocul (adesea ascuns de ochii lumii) al marilor puteri, mai ales al Statelor Unite ale Americii, la scară internaţională. C. Durandin este interesată de asemenea de ţări aflate la hotarul sferelor de influenţă ale marilor puteri şi ţinute ostatice de acestea din urmă. Astfel, C. Durandin ajunge să studieze istoria României, naţional-comunismul românesc. Pe această cale, descoperă Moldova, ţară aflată la răspîntia unor forţe şi interese diverse şi adesea divergente. Moldova o atrage prin eterogenitatea ei culturală (o „Românie rusească” şi o „Rusie românească”, „fără Rusia şi România”, aşa cum s-a exprimat), dar şi prin integrarea acestei eterogenităţi într-o identitate pe care C. Durandin o vede mai puţin problematică şi conflictuală (aşa cum o percep mulţi intelectuali moldoveni), ci mai curînd ca pe una decomplexată şi deschisă, datorită sentimentului de apartenenţă al multor moldoveni, sub imperiul rus şi cel sovietic, la o „mare cultură”.
Invitată să participe la colocviul „Memorie şi reconciliere” organizat de Alianţa Franceză din Moldova la Chişinău, pe 8-9 decembrie 2008, C. Durandin a acceptat cu bunăvoinţă să-mi acorde un interviu. I-am adresat trei întrebări care, la acel moment, mi s-au părut importante. Prima întrebare se referea la felul în care a descoperit România şi Moldova. A doua întrebare avea drept obiect impresiile sale de la colocviul „Memorie şi reconciliere”. În sfîrşit, ultima întrebare punea în discuţie contextul internaţional actual (după alegerile în SUA şi Rusia) şi influenţa pe care acest context ar putea-o avea asupra situaţiei socio-politice în ţările din Europa de est, şi anume în Moldova.
Cum am descoperit România şi istoria României? De fapt, e destul de simplu: la început a fost un interes strict intelectual. Dar nu numai intelectual… Am crescut într-o familie franceză „pur sînge”, marcată de cea de-a Cincea Republică (după 1958) şi de politica lui De Gaulle, care a dorit o deschidere spre est şi care i-a atribuit o mare importanţă chestiunii naţiunilor şi naţionalismelor în Europa de răsărit. Din acest motiv De Gaulle a vizitat Uniunea Sovietică; el îi zicea Uniunii Sovietice – Rusia. La fel, De Gaulle a fost în Polonia în 1967 şi în România în mai 1968. La liceu noi eram foarte anti-americani la acea vreme, ne opuneam cu fermitate războiului din Vietnam şi deci, această deschidere spre est m-a interesat şi în mod particular ţările care amestecau naţionalismul şi comunismul, cum era România. Pe atunci încă nu citisem aproape nimic despre România şi nu cunoşteam româna. M-am înscris prin urmare, în timp ce eram studentă la istorie la Sorbona, la Şcoala de Limbi Orientale, la română. Am plecat în România pentru prima dată ca studentă în 1969 şi 1970, cu o bursă a Ministerului francez al Afacerilor Externe.
Descoperisem o lume nouă: o lume mult mai puţin dezvoltată, o lume închisă, o lume provincială, o lume totalitară, dar şi, în acelaşi timp, o lume extrem de înduioşătoare, pe măsură ce ascultam, la oamenii pe care îi întîlneam, amintiri din epoca interbelică. O întrebare brutală nu-mi dădea pace: cum se poate oare trăi în această parte a Europei şi ce aş fi făcut dacă aş fi avut 20 de ani, dar nu la Sorbona, nu la Paris, ci la Bucureşti? Mă frămînta întrebarea: aş fi rămas oare în România? Aş fi putut oare lua atitudini contestatare, insolente cu care eram obişnuiţi ca studenţi la Paris în generaţia lui mai 1968? Sau aş fi hotărît să plec? M-am gîndit foarte mult la durerea pe care o reprezintă exilul şi abandonul propriei tale limbi, pentru a te putea ajusta în altă parte. Toate aceste lucruri au făcut să revin în mod regulat, practic în fiecare vară, cu burse franceze la Bucureşti, unde mi-am făcut prieteni. Era locul meu solitar, pentru că plecam de fiecare dată de una singură, fără fostul meu soţ, fără familie. Aici era locul meu, imaginarul meu, ieşirea mea liberă, paradoxal, într-un spaţiu care nu era deloc liber. Nu am acceptat niciodată ideea că acei ani – sfîrşitul anilor 1960, începutul anilor 1970 – au fost o pagină frumoasă din istoria României. Era un sistem extrem de greoi, extrem de naţionalist şi provincial, la fel ca discursul istoric, amplu, emfatic, aşa cum era el la tovarăşii istorici, un discurs comemorativ (în 1977 se celebra războiul de independenţă, dar se uita de războiul rus dus alături de români etc.), un discurs foarte orgolios şi patetic. Aveam impresia că nu mai era loc aici pentru o înţelegere a lumii exterioare, nici măcar a lumii sovietice.
CD la Chișinău, 2008
Această lume a devenit şi mai întunecoasă în anii 1980. M-am întors pentru ultima dată înainte de 1989, în 1980. Era insuportabil pentru mine, căci eram însoţită de dimineaţă pînă seara de un „ghid” oficial care le interzicea tuturor, prietenilor mei, să mi se adreseze. Am decis să nu mă mai întorc, ci să continui să cercetez istoria României, în Statele Unite, la Roma, la Vatican, la Geneva, pentru a încerca să rămîn în spaţiul românesc, deşi de la distanţă. Am revenit în România în mai 1990, complet tulburată, la primele alegeri libere, cel puţin la urne, dacă nu şi în mentalităţi. Apoi a început istoria tranziţiei, cu misterul a ceea ce s-a stricat şi a ceea ce s-a păstrat. Ceea ce m-a frapat după 1989-1990 era continuitatea istoriei sociale, a istoriei mentalităţilor, a istoriei reţelelor dominante, a „întoarcerii hainei pe dos”, pentru că oamenii pe care i-am întîlnit în anii 1980, i-am regăsit la conducerea Academiei de Ştiinţe sau în anumite posturi de răspundere la NATO, după 1990 şi chiar şi astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu