Cargo-cult este un fenomen bine cunoscut nu doar antropologilor, ci și opiniei generale, care a putut vedea în tot felul de filme documentare cum băștinașii unor insule din Polinezia și Melanezia divinizaseră marile avioane-cargo ale Armatei americane din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Extaziați de comorile din calele imenselor păsări celeste, de la provizii la misterioasele aparate, locuitorii insulelor au organizat repede nu doar riturile de adorare ale avioanelor, ci și operații magice menite să le facă să revină pe atollul lor. Și-au confecționat ochelari de lemn, au arborat căști audio cioplite, și au perseverat în a spera că astfel darurile zeilor nu vor înceta să pogoare din înaltul cerului.
Fervoarea cu care colegi de-ai noștri invocă azi Indexul Thomson Reuters – biblia scientometrică de la Philadelphia – ca pe o mantră capabilă să ne urce pe cele mai înalte culmi ale științei și culturii, fanatismul cu care împart ei lumea savantă în ISI și non-ISI, mă duc cu gîndul, inevitabil, la modul dureros și hilar în care papuașii mimează dirijarea avioanelor cu credința fanatică a iminenței întoarcerii lor.
Să fim bine înțeleși : nu am nimic contra ISI. Acest International Science Index este rezultatul unor metode de măsurare cantitativă a producției științifice prin intermediul factorului de impact al publicațiilor periodice din fiecare domeniu de cercetare – adică, pe românește, numărînd de cîte ori sînt citate studiile dintr-o revistă științifică în alte publicații de același tip.
În contextul general al globalizării, aceste măsurători nu sînt lipsite de interes pentru a vedea unde, în peisajul mondial, se situează o școală anume, un periodic, la limită chiar o personalitate a cîmpului cercetării. La limită, zic, fiindcă toate autoritățile trustului Thomson Reuters nu ostenesc să atragă atenția asupra faptului că măsurătorile lor sînt pertinente pentru clasamentul periodicelor, și nu trebuie în niciun caz să fie utilizate pentru clasamentul autorilor individuali. Așa cum un articol mediocru poate oricînd apărea într-o revistă de vîrf, un excelent studiu poate să apară într-o revistă (încă) necunoscută.
Nu am, așadar, nici un litigiu cu Indexul Thomson Reuters, dimpotrivă. Am crescut în ideea că orice istoric care se respectă trebuie să-și realizeze cercetările și să refere public despre acestea în așa fel încît ele să fie interesante pentru comunitatea internațională a istoricilor și pertinente pentru stadiul general al științei în momentul în care le publică. Această exigență, pe care profesorii noștri ne-au inoculat-o fără răgaz, ne-a costat - pe toți cei care țineam să corespundem acestor standarde - un consum de energie pe care azi e greu să-l facem inteligibil : de la cursele istovitoare prin bibliotecile din București și Cluj, în căutarea cîte unei cărți esențiale sau a unui număr de revistă rătăcit, pînă la lungi așteptări, de ani de zile, ale cîte unei aprobări de călătorie oriunde puteam spera să găsim o bibliotecă adevărată, bogată și primitoare. Nu vreau să număr cîte studii sau cărți am abandonat în drum doar fiindcă nu puteam verifica informația necesară: ce nu există, nu poate fi măsurat.
Nu vreau să-mi amintesc de lentoarea pe care aceste exigențe au impus-o unei cariere universitare care avea toate șansele să se oprească la o treaptă inferioară. Nu vreau să-mi amintesc de sarcasmul colegilor - crescuți fără asemenea scrupule - cînd își comparau numărul copleșitor de titluri cu cele cinci sau șase studii din modesta-mi listă de lucrări. Diferența era că, din sutele lor de articole, nu cred că vreunul măcar ar fi trecut de necruțătoarea cenzură a profesorului D.M. Pippidi, care a citit cu creionul în mînă, vreme de mai bine de două decenii, fiecare notulă care urma să apară în revistele pe care le conducea. Severitatea acestei lecturi magistrale întrecea orice double blind pair-review, și ne obliga să fim impecabili și în argumentație, și în informare.
Drept care, toate aceste reviste erau respectate, citite și citate, cum erau și indexate în Année Philologique, o venerabilă publicație periodică înregistrînd, anual, întreaga producție din domeniul studiilor clasice - și continuă să fie și azi indexate în instrumente bilbilografice de prestigiu. Nu, nu în ISI, dar nu cred că ar trebui să am pentru asta complexe de inferioritate. Mă mulțumesc cu recenziile din publicații savante, cu prezența în The Oxford Classical Dictionary - și cu providențiala-mi retragere dintr-o lume savantă care se globalizează urît și servil.
Nu am nimic așadar împotriva scientometriei, vorba franțuzului, à condition d’en sortir à temps. Cum am mai avut însă prilejul să o spun, am obiecții majore față de utilizarea fanatică și lipsită de discernămînt a acestui instrument de măsurare a aportului la dezvoltarea științei, mai ales în domeniul științelor umaniste. Degeaba explicăm noi, umilii cercetători de la Arts and Humanities, că, pentru disciplinele noastre, ISI nu are prea mare pertinență, de vreme ce, la adresa, unde se află lista completă a periodicelor
http://science.thomsonreuters.com/cgi-bin/jrnlst/jlresults.cgi nu înregistrează reviste celebre ale domeniilr conexe de științe sociale și umaniste, de exemplu Annales, Economies, Sociétés. Civilisations – probabil cea mai influentă revistă de istorie și științe sociale din ultima jumătate de secol - dar înregistrează Historia, o excelentă revistă, tot franceză, de popularizare, în același domeniu al istoriei.
Oricine are curiozitatea să caute, va găsi la adresa http://science.thomsonreuters.com/mjl/ și alte probe ale faptului că bibliotecile universităților americane, pe baza cărora se alcătuiește Indexul, nu sînt totdeauna relevante pentru domenii tradiționale, chiar dacă nu foarte populare azi, ale științelor umaniste.
Am întreprins și alte experimente : am căutat, de exemplu, în listele de most cited, listele de nume ale savanților celor mai frecvent citați de colegii de breaslă, un număr de zece istorici americani dintre cei mai celebri. Nici măcar unul nu s-a calificat ; ce să ma spun de cei ce se ilustrează în științele antichității?
Mi se va replica poate că această situație e limitată la științele umaniste, și că științele sociale lucrurile stau altfel. Nu, nu stau altfel. E adevărat, în domeniul Relațiilor Internaționale, recent invocat, un număr important de publicații cunoscute sînt listate în Index, dar e vorba exclusiv de publicații în limba engleză; lipsesc cu desăvîrșire importante publicații “continentale”, ca RAMSES sau HERODOTE.
Pe scurt : nici un fundamentalism nu e mai bun decît apa din pantofi, drept care nici invocarea ISI ca pe o formulă apotropaică nu e idealul meu în materie de evaluare calitativă a contribuției științifice. ISI e în același timp un instrument de măsurare a progresului în științele exacte și o măsură a anglicizării producției științifice mondiale. Dacă se cuvine – sau nu – să ne supunem acestei tendințe, voi scrie altădată. Pînă atunci, să-mi fie îngăduit să spun că, în opinia mea, fetișizarea ISI e la fel de periculoasă ca și ignorarea dimensiunii internaționale a cercetării științifice. Și asta cu atît mai mult cu cît invocarea Zeului ISI tinde să se substituie lecturii critice colegiale a producției științifice din fiecare domeniu. Or, lectura critică e singura modalitate de a menține în viață și cercetarea, și pe cercetători.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu