La ce e bună latina în vremuri de restriște?

Observatorul cultural nr. 679, din 28 Iunie 2013, ca și numărul următor, din 5 iulie crt. a avut generozitatea să găzduiască o dezbatere în favoarea susținerii studiilor clasice în sistemul de educație și cercetare din România. În număeul din iunie am publcat eu însămi textul de mai jos:

Acum vreo doi ani, un comentator anonim al unui articol de ziar care deplîngea finanțarea tot mai precară a programelor universitare americane de “Humanities”, scria așa: Cînd un poet va crea un vaccin sau un alt bun tangibil care poate fi produs de o companie din lista celor 500 mari averi, o să renunț la opinia după care nu trebuie să cheltuim pentru studiile umaniste nici un cent.

La noi, discursul public e doar cu puțin mai ipocrit, referindu-se la umanioare, și cu deosebire la studiile clasice, cînd ca la o prejudecată – pînă nu demult “burgheză” - cînd ca la un depozit de vechituri care nu interesează pe nimeni. Cînd TVR a pornit o campanie pentru simplificarea de curricula studiate în școli, a organizat o vox populi stradală – un șir de scurte interviuri luate trecătorilor - unde prima întrebare, adresată pe un ton batjocoritor apropriat scopului, era “la ce v-a fost de folos studiul latinei în școală?” Poate la a ști ce înseamnă vox populi și de ce gen este, mă întreb? Același personaj care consideră latina o prejudecată ar sări opărit dacă s-ar confrunta cu contestarea latinității românilor - fie ea databilă din vremea lui Traian sau a lui Homo sapiens fossilis; dar, cînd e vorba de susținerea efectivă a studiului latinei în școli, el - de fapt ei, mulți - cedează unui oportunism populist și decid că e mai importantă informatica – sau, de ce nu, sportul.

Cum rezultă și din primul paragraf al acestui text, subfinanțarea studiilor umaniste, a celor clasice în special, nu e doar o prostie locală, e o prostie a întregii comunități internaționale: ca să-l reiau pe Talleyrand, c’est pire qu’un crime, c’est une erreur. În Occident, decidenții sînt adesea foști manifestanți pe baricadele din 1968, care revendicau ruptura de tradiție, și care, azi, îmbătrîniți mai mult decît maturizați, păstrează intact disprețul față de trecut.

Am constatat de altfel că, în documentele oficiale ale UE, Classics nu mai apar ca domeniu aparte, istoria e (doar) știință umanistă, în vreme ce arheologia e o știință socială. Iubesc arheologia, dar nu înțeleg care e rațiunea epistemică pentru a o considera mai socială decît altele. Mi-e destul de clar că e vorba de o ierarhie subiectivă a valorilor, și nu de o clasificare obiectivă a științelor omului. Pe vremea exploziei național-comuniste, era și mai frumos: Istoria României era știință socială, Istoria Universală - știință umanistă. Cum spunea atunci regretatul nostru profesor Mihai Berza, războaiele lui Decebal cu Traian aparțin științelor sociale, cele ale lui Traian cu Decebal – științelor umaniste...

În Occident, totuși, clasiciștii mai au ceva provizii din cele trei secole de acumulare. La noi, eroarea se perpetuează de cinci decenii, așa că organismul fragil al erudiției clasicizante e pe punctul de a-și da duhul de inaniție. 

Acestea fiind zise, nu pot să nu recunosc dreptul suveran al contribuabilului de a întreba de ce să susțină studiile clasice. Deși pare nedrept, cîtă vreme nimeni nu pune atare întrebări în legătură cu științele exacte – chiar dacă biologia nu se simte nici ea prea bine în învățămîntul preuniversitar de la noi, dar asta e o altă poveste - dar le pune cu asupra de măsură cînd e vorba de umanioare.

Motivațiile tradiționale țin pe de-o parte de educația capacităților deductive – se spune frecvent că latina le favorizează – sau de cea a virtuților estetice și mai ales morale. Nu le neg, dar nici nu pot uita că matematicile – supra-reprezentate în școlile noastre - sau literatura universală – complet absentă din curriculum – ar putea concura oricînd cu latina în formarea deprinderilor logice sau a sensibilității estetice. Dacă, pe de altă parte, studierea antichității ar genera spontan noblețe morală, departamentele de limbi clasice sau de istorie antică din universitățile noastre și ale lumii ar fi populate exclusiv de îngeri. Nu e cazul. Competența noastră, atîta cîtă e, e științifică, nu etică. 

E clar, dacă întrebările care se pun trimit la domeniul utilității imediate, clasicitățile nu au mai multe, ci mult mai puține șanse decît orice altă disciplină umanistă. Un pas mai departe, și nici matematicile superioare nu ar trebui să se simtă prea confortabil - și nici nu se simt, dacă mă uit la numărul de candidați, an de an tot mai redus, care aspiră să urmeze cursurile facultăților dedicate științelor fundamentale. În acești termeni, renunțăm nu doar  la trivium – gramatică, retorică, dialectică – ci și la quadrivium: aritmetică, geometrie, astronomie și muzică.

Dacă unica ambiție a școlii de toate gradele este aceea ca, la finele oricărui ciclu, absolvenții să țîșnească gata înarmați pe piața muncii, ca Atena din creștetul lui Zeus – o comparație care are toate șansele să rămînă o enigmă pentru această săracă posteritate - ar fi mai bine să se reformeze integral: competențe elementare de utilizare a calculatorului în primele patru clase – de ce să cheltuim pentru a-i învăța pe copii să scrie, cînd există telefon mobil și Androizi de toate soiurile – urmate de școli pe profesii, rapide și ieftine. Medicii oricum îi exportăm, poate e mai ieftin să-i importăm gata formați din China, cu milenara lor tradiție cu tot. Iar limbile străine – competențe de exprimare simplă și frustă – se pot învăța, aflăm din reclamele de pe Internet, în patru săptămîni, dacă avem aplombul necesar.

Lăsînd gluma de-o parte, cîteva lucruri sînt clare: cunoașterea limbilor clasice este indispensabilă pentru supraviețuirea sistemului științelor în genere, de la studierea istoriei antice, medievale și pre-moderne, la studiul dreptului, la cel al limbilor romanice, al istoriei filosofiei - și chiar pentru ca medicii și farmaciștii să înțeleagă sensul unei prescripții galenice.

Cîtă vreme întregul edificiu rezistă, trebuie să rezistăm și noi; dar și vice versa (nu traduc, ca să-i enervez pe toți cei care disprețuiesc latina). Nu știu în ce măsură direcțiile de formare care au succes de public, de la matematicile aplicate la relațiile internaționale, sînt conștiente de faptul că, sacrificînd o parte din beneficii în folosul studiilor clasice, investesc de fapt în propria lor supraviețuire, dar ar trebui să o știe.

Sigur, dacă unicul criteriu este eficiența pe termen scurt, întrebarea “ce produce epigrafia greacă?” nu poate avea decît un singur răspuns. Ar fi totuși un paradox tragic acela ca, exact în momentul în care dispune de cele mai ample resurse din întreaga sa istorie, partea cea mai avansată - și mai bogată – a umanității să renunțe subit la cunoaștere, în folosul unei așa-zise competențe.

Teza mea este aceea că ne-am lăsat hipnotizați de mirajul științei rapid profitabile, un fel de fast knowledge,  la fel de util pe termen scurt și de nociv pe termen lung ca și hrana industrială, fast food . Studiul limbilor clasice este un excelent exercițiu de slow food intelectual. Grigore Moisil se întreba, retoric și optimist – cum era si titlul rubricii sale din Contemporanul – dacă un strungar nu e cumva mai productiv dacă l-a citit pe Shakespeare. Nu știu dacă un programator e mai productiv dacă în timpul liber citește dramele lui Sofocle, știu doar că are acces la un plus de bucurie intelectuală de care toți avem nevoie ca să nu ni se usuce mintea.

Dacă nu vrem o lume de roboți care să se desfete cu manèle, trebuie să investim în cunoaștere, nu doar în competență. Costă? Dar cine a calculat cît costă absența unor atare deprinderi intelectuale? Teza mea e că, în ultimă instanță, marea criză globală la care participăm volens, nolens –v. supra pentru traducere – este rezultatul acestei goane după eficiență cu orice preț. Renunțarea la slow knowledge pare, din acest punct de vedere, infinit mai costisitoare decît toate programele de științe umaniste din întreaga lume la un loc. 

De aici rezultă cîteva obligații, care nu revin doar decidenților politici. Evident, MEC trebuie să decidă menținerea latinei în programul general de studii preuniversitare, dar și reînființarea unor adevărate licee clasice, măcar cele cinci de care generația mea s-a putut bucura, dedicate studiului intensiv al limbilor și civilizațiilor antice; finanțarea de programe didactice și de cercetare ale secțiilor de limbi clasice din universități; singur sau împreună cu Academia Română, ministerul ar trebui să înființeze și să susțină un institut de cercetare dedicat studiilor clasice.

Dar și comunitatea științifică a clasiciștilor are obligații imprescriptibile, începînd cu cea a elaborării unui argumentar realist și adecvat zilelor noastre, care să explice și să convingă nu doar elitele decidente, ci și opinia publică. Și obligația de a deschide, fără a-și pierde identitatea profesională, dialogul cu modernitatea: probleme de receptare a tradiției clasice, probleme de înțelegere aprofundată a experienței umane a antichității. Responsabilitatea noastră prioritară este aceea de a traduce moștenirea intelectuală a acestei lumi pentru uzul tinerei generații; fără a renunța la erudiție, dar umanizînd-o.

Despre inadecvare

  -->

Citind deunăzi un roman de spionaj – excelent - dau peste o propoziție care mă face să mă opresc brusc din urmărirea agentului KGB care încearcă zadarnic să destabilizeze guvernul Maiestății Sale britanice. Propoziția sună așa: X – n-are a face numele personajului -  had the inadequate man’s hatred of his own service and country, adică “nutrea ura celui inadecvat împotriva slujbei și patriei sale”.

Ce adecvată și lapidară caracterizare a atîtor personaje care ne bîntuie coșmarele diurne! Cît de pertinentă definiție a tuturor inadecvaților de pe firmamentul culturii noastre, care, adresînd calificative inomabile oricui nu le împărtășește opinia - gloată, pegră imundă și altele asemenea - au confirmat ceea ce bănuiam din întreaga lor conduită prădalnică, anume propria lor infirmitate, inadecvarea fără leac care îi împinge, inexorabil, către o agresivă ratare. O ratare subtilă, aproape invizibilă, pe care cei din jur poate o ignoră, dar al cărei vid ei înșiși îl simt în ceasurile, tot mai rare, de introspecție. Și simțindu-l, încearcă în zadar să-l umple - care cu patru-cinci case, care cu automobile legendare, care cu doctorate onorifice, cu lauri academici, cu Single Malt...

Cîndva sperau să dăinuie în memoria culturală a umanității alături - poate nu chiar de Dante, Platon sau Aristotel, să nu exagerăm, dar măcar de Heidegger, Joyce sau Wittgenstein; cîndva credeau că ei, doar ei sînt acel 1% nepereche, cei 22 de atleți triumfînd într-un agon cultural ale cărui reguli nu le erau decît lor, aleșilor, cunoscute. Filozofi fără operă, poeți fără Nobel, profesori fără discipoli, se amăgesc azi cu gândul că ar fi fost toate astea și încă mult mai mult de-atît dacă nu s-ar fi născut pe Dîmbovița, ci pe Hudson sau pe Sena. Atunci, negreșit, ar fi atins acea plenitudine a gloriei pe care o simt, o invidiază, o rîvnesc, la marii expatriați de la care se revendică.

Se îmbată astfel de iluzia că neputința lor nu e definitorie, ci doar contingentă, și că s-ar putea vindeca prin contagiune dacă stau prin preajma exceselor de virilitate ale vreunui derbedeu. Se leagănă cu speranța că această inadecvare e o formă nu de carență, ci de superioritate, și se datorează exclusiv faptului că ei, ființe alese, s-au născut sub un cer nemilos, într-o lume și într-o cultură pe care o disprețuiesc fiindcă nu-i merită. Ca să se răzbune, refuză limbii române orice umbră de vocație culturală, și fac tot ce le stă în puteri nu doar pentru a anexa spre beneficiul propriu cultura patriei care nu i-a glorificat îndestul, ci și pentru a o face să decadă: o palidă provincie fără nume a marilor fluxuri contemporane.

Oricum, lumea românească nu-i încape și o privesc foarte de sus. Cînd însă simt că le scapă puterea și bogăția printre degete, nu mai au nicio inhibiție și sînt în stare de orice calomnie, de orice minciună, de orice ilegalitate care să le conserve privilegiile. Încrîncenarea lor e cu atît mai dizgrațioasă, cu cît, doar cu o picătură de seninătate, cu o undă de auto-ironie, cu un gram de înțelepciune, ar fi fost probabil niște persoane frecventabile. Așa, cu toate mofturile lor, aceste starlete culturale lipsite de adecvare au devenit materia primă a trădării de patrie.  

Efectul Snowden asupra licuricilor mici

Am voie oare să mă întreb ce-o fi auzit NSA din conversațiile decidenților de la București - și în ce mod ar putea asta să influențeze destinul umanității?