- Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi
vrea să vă perceapă lumea, ca om şi ca intelectual? Sunteţi văzută corect?
- În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui
României eram mult mai frecvent agresată verbal - de exemplu în publicațiile “României
Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu
persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de
consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi
amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe
care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i
pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.
Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul
meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă
admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.
Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de
toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Cînd a împlinit 60 de ani, Grigore
Moisil - unchiul meu - a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă,
ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la
următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase
cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil
nu doar îndeplinise cincinalul, ci
îl și depășise cu succes.
- Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual
public?
- Nu, nu am mințit decît din politețe - minciuni de genul "mâ bucur
să vă revăd" adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în
calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime
de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă.
Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au
creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile
spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate
pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.
Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o
felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta
reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce
NU e secret.
Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era
instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să
fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă
autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai
angajează decât pe mine însămi.
- Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către
oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.
- Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt
manifeste și în cele mai democratice state - sau, poate, mai ales acolo: am citit
zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în
care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau
două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes
comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul
legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până
la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.
Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram
politiicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem
spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu
trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care
trebuie să rămînă o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața
celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din
Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?
Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele
decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999,
imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au
trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai
minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la
Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine
antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o
cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât
ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile
cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor
minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să
se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.
Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere
a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști
care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern
provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor
cerea public instituirea unui Consiliu - parcă consultativ - în locul
guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști,
considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite
grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea
statului de drept - care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se
crezuse înainte de mineriadă.
Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nicio poziție
oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în
vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public
pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României
în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte
care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia
opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României;
acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din
popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel
face mari deservicii țării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu