La 1 ianuarie 2012 s-au împlinit
5 ani de când România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și 8
ani de când suntem stat membru NATO. Din punct de vedere politic, acest răstimp
este unul de maturizare. Din păcate, mass-media din
România nu dă importanța cuvenită acestei noi dimensiuni a realității noastre
politic. Partea proastă este aceea că,
dacă opinia publică nu e sensibilă la dimensiunea europeană a evenimentelor,
nici politicienii nu se străduiesc să se informeze cum s-ar cuveni, ci lasă pe
seama câtorva dintre ei pe care i-au delegat fie în Parlamentul European, fie
la Ministerul Afacerilor Europene, grija acestor afaceri, ei ocupându-se în
continuare de treburile obștii, ca și când acestea ar mai putea fi izolate de
contextul lor global.
Or, tocmai în contextul aparte al
crizei globale, la capătul primului nostru “cincinal” în UE, am trăit
cea mai gravă criză din ultimele decenii în raporturile dintre România şi
Comisia Europeană. Experiența acestei crize politice este, între multe altele,
un eșantion cât se poate de elocvent al consecințelor - mai mult decât
neplăcute - ale acestei parțiale și sporadice conectări la contextul european.
S-ar putea crede că mă refer doar la noua majoritate parlamentară și la
guvernul USL, care, într-adevăr, a plătit până acum mai mult decât oricine
prețul unei reconfigurări a raporturilor de forță de pe scena politică
românească, mult prea rapide pentru a putea fi corect percepute de la distanță.
E drept, factorii de decizie din UE ar fi fost foarte greu de avertizat, având
în vedere că ansamblul acțiunilor politice care au suscitat atâta nemeritată
îngrijorare la Bruxelles aveau drept condiție necesară discreția. Dar am deasemenea
bănuiala, ca să nu spun convingerea, că, pentru mulți dintre inițiatorii și
participanții la operația politică declanșată de noua majoritate parlamentară,
problema informării Comisiei Europene nici nu s-a pus.
Asta nu înseamnă însă că doar USL
a fost păgubit, în vreme ce adversarii acestei formațiuni ar fi câștigat
capital politic și simbolic; dimpotrivă. Deocamdată, confruntat cu un val de
contestări electorale în multe state europene, PPE și reprezentanții săi în
Comisie și în Parlamentul European s-au bucurat de o victorie, fie ea și
îndoielnică, prin reinstalarea la Cotroceni a preferatului lor. Că această
reinstalare s-a realizat cu sfidarea fățișe a votului asumat de 7 milioane și
jumătate de cetățeni ai României – cea mai mare cifră de votanți români care
și-au exprimat voința în legătură cu o persoană, după alegerea lui Ion Iliescu
în1990 – nu a contat, poate, pe loc, în august 2012, pentru PPE și
reprezentanții săi. Nu e de așteptat probabil nici ca președintele Barroso sau
Comisarul Reding să recunoască vreodată public că au greșit evaluând drept victorie
a democrației reîntoarcerea fără glorie a
președintelui suspendat la integralitatea funcțiilor lui prezidențiale. Dar, pe
măsură ce audiența internă a PPE și a partidelor populare din România se va
diminua, mai ales după viitoarele alegeri parlamentare din România, Italia și
Spania, combatanții internaționali pro-Băsescu își vor aminti cotidian cum i-a
indus acesta în eroare, cum i-a împins să facă declarații grave fără nicio
acoperire în fapte – începând cu basmul despre lovitura de stat sau cu romanul
celor peste două milioane de voturi furate - și își vor îndrepta nemulțumirea, firesc, împotriva celor
care, după ce că i-au înșelat, au și pierdut în alegeri.
Frustrarea pe care cândva o suscita
Ceaușescu în mediile politice internaționale, anume atunci când s-a observat că
politica de negocieri cu Gorbaciov e mult mai interesantă decât politica de
pretinsă “rezistență anti-sovietică” a lui Ceaușescu, are toate șansele să
redevină actuală și să penalizeze PDL-ul și pe liderul său informal, tot așa
cum, în 1989, oficialitățile Occidentului democratic îi retrăgeau în cascadă
decorațiile dictatorului contestat.
Dar, de fapt, cele mai mari daune
le-a suportat atunci și le suportă și azi România în întregul ei. După alegerile din 1996, când am cunoscut
îndeaproape mediile politice occidentale, mi-am dat seama cu un soi de
disperare că România era judecată prin prisma politicii lui
Ceaușescu, când nu era taxată drept predispusă la trădare din cauză că intrase
în Primul Război Mondial alături de Antantă, trădând Tripla Alianță - și
înainte de toate Germania. Pentru noi era greu de înțeles, uneori chiar
imposibil, cum poate fi penalizată o întreagă țară pentru faptele unui regim
politic impus. Dar, dacă până și despre regimul Ceaușescu mă întrebau
americanii cum de l-am votat, dacă nu eram de acord cu el, cred că e lesne de
dedus ce ne pot întreba acum despre o direcție politică pe care chiar a votat-o
acum câțiva ani o majoritate de concetățeni pe care sunt datoare să o respect,
chiar dacă eu nu m-am alăturat acestei majorități niciodată.
Una dintre cele mai mari pagube în această ebuliție internațională este faptul că prea mulți politicieni, ziariști și cetățeni obișnuiți au recăzut în vechiul păcat al auto-compătimirii: UE
“nu ne iubește”, românii sunt desconsiderați în bloc, etc. Nu voi nega că
există, în oglindă, și stereotipe adverse României – tocmai menționam câteva ceva
mai sus; dar, la o scrutare mai atentă, ar fi fost vizibil de la bun început
ceea ce mulți dintre comentatorii mai avizați au susținut mereu: nu e vorba de
UE în bloc și nici de – alt stereotip – “cancelariile europene”: așa cum am
spus fiecărui înfocat susținător al tezei “puciului parlamentar” al USL. Singura cancelarie europeană care și-a exprimat explicit îngrijorarea a fost
cea a Germaniei, dar chiar și aceasta, în frunte cu dna cancela însăși, a cam
amuțit după ce a constatat nu doar că un puci parlamentar e o contradicție în
termeni, ci și că dl. Băsescu a dezinformat-o cu rea credință pe dna Merkel,
spunându-i că articolul 85 din Constituția României a dispărut subit în neant.Aș vrea să cred că îngrijorarea berlinului nu are drept cauză fantezii referitoare la reorientarea politicii externe românești către Rusia: Germania s-a reorientat atât de radical, dacă nu către Rusia lui Putin, măcar către Gazpromul acestei Rusii, încât nu mai lasă loc nimănui pentru vreun Drang nach Osten.
În genere vorbind, prezentarea
tendențioasă a evenimentelor din vara acestui an a creat impresia unui stat în
derivă, care nu respectă normele democratice, iar dezvăluirea ulterioară a
elementelor toxice de dezinformare
care au fost vehiculate deliberat pentru compromiterea USL și a guvernului său
nu a făcut decât să consolideze această impresie. Așa că principala formă de exprimare
a frustrării PPE nu va fi aceea de a nu mai susține PDL și avatarurile lui
actuale mai mult sau mai puțin “ARDente”, ci aceea de a nu mai susține România
nici măcar cât au făcut-o, sporadic și fără prea multă convingere, până acum.
Imediat după primirea României în
UE am scris, și nu încetez să o fac și acum, despre necesitatea ca statul român
să-și clarifice interesele și perspectivele în lumina noului său statut, de
membru NATO și UE situat la frontiera lor de est. Poate că, acum câțiva ani,
aveam dreptul de a fi naivi și de a imagina monolitic ambele organizații. Între
timp, chiar și din fotoliul de acasă, necum din cel ministerial sau
parlamentar, aceia dintre noi care suntem activ preocupați de locul României în
construcția de azi și de mâine a sistemului de raporturi internaționale am
constatat că nu e deloc așa, și că, dincoace de acordul comun asupra marilor
principii și valori pe care le susțin atât NATO, cât și UE, există nenumărate
interese particulare ale diferitelor națiuni, partide, instituții subsumate
acestor interese majore comune. Prea multă vreme am întârziat dezbaterea publică
menită să definească interesul comun și prioritățile în susținerea în comun a
unor interese particulare.
Avem și noi, cetățenii români, interese legitime și ca națiune, și în diferitele zone ale
societății. Avem nevoie de exprimarea clară a tuturor acestor direcții dezirabile
și de asumarea celor pe care dezbaterea publică le va considera prioritare, Dar
pentru asta e nevoie de dezbatere și de expunnerea clară și concretă a
alternativelor, ceea ce nu se poate întâmpla fără o informare corectă și cât
mai completă a opinei publice. Câtă vreme noi, ca naţiune civică, nu ne-am
definit clar propriile interese şi priorităţi era greu să trecem de nivelul
strict conjunctural al unor efemere alianțe, sau de viziunea simplist
ierarhică, cândva foarte plastic definită de însuși președintele Băsescu, după
care ar trebui să ne cuibărim mereu prin preajma cui e mai puternic - SUA în
NATO, Germania în UE - și în rest să nu ne pierdem vremea inventând politici
internaționale de interes național.
Cred că experiența acestui an,
care se va încheia în fapt odată cu alegerile parlamentare, este plină de
învățăminte și pentru România, și pentru oficialii UE, mai ales dacă, așa cum
se poate prezuma acum, rezultatul acestor alegeri va confirma rezultatul
votului din iulie. Pentru oficialii UE, acesta ar trebui să fie semnul unei mai
mari circumspecții în relația cu liderii charismatici. Cum spunea în discuția
dedicată situației din România de către Parlamentul European deputatul italian
Giuseppe Arlacchi, pe care îl citez iarăși cu mare respect pentru lapidara lui analiză: Vreme de opt
ani, România a fost condusă de un președinte autoritar care a violat drepturi
fundamentale, care a atacat sistematic parlamentul, autoritatea judecătorească,
sindicatele și orice instituție media care i s-a opus. Regimul Băsescu s-a
bazat pe un sistem paralel de putere personală. Aceeași veche poveste: a folosit
serviciile de informații, poliția și Parchetul pentru a-i spiona pe cetățeni,
pentru a-i intimida pe opozanții politici și pentru a-și proteja prietenii; mafia, corupția și clientelele au
fost îndeaproape asociate cu acest sistem paralel, care a fost în sfârșit
zdruncinat de reacția populară. Comisia nu a ridicat un deget măcar împotriva
acestor abuzuri.
Dacă așa se văd lucrurile din Parlament, mă întreb de ce nu se pot vedea în același mod și de la înălțimea Conisiei. După o verificare, fie și sumară, a schimburilor de întrebări și solicitări de luare de poziții dintre
mulți parlamentari europeni și Comisie, am putut constata că multe dintre derapajele
guvernărilor Orban sau Băsescu – Boc puteau fi prevenite tocmai fiindcă afectau
calitatea democratică a celor două societăți. Cred, de aceea, că am avea toți de câștigat dacă și Comisia ar deveni mai sensibilă în raport cu sezisările din Parlamentul European. În fine, dar nu în ultimul rând,
cred că UE, Comisia însăși, ar trebui să corecteze unele alunecări ale acelora dintre oficialii săi
care se conduc în prea mare măsură după logica îngustă de partid, și își
depășesc astfel vocația definitorie de gardieni ai tratatelor Uniunii.
Acestea sunt însă concluzii care
vor fi asumate – sau nu – în timp, funcție de capacitatea actualelor structuri
ale UE de a-și consolida vocația democratică, fiindcă, oricât ar părea de
ciudat, o fortăreață a democrației și libertății cum e UE are în fruntea ei o
Comisie Europeană care, fiind desemnată în urma unor jocuri politice dintre
cele mai complicate, și nu prin vot, se reprezintă adesea pe sine, și nu ne reprezintă în suficientă măsură pe
noi, cetățenii Europei. În viitorul imediat, autoritățile românești, întregul corp
civic din România, au însă obligația imperioasă de a calma resentimentele
generice și de a individualiza responsabilitățile, în țară și în Europa, pentru
stările conflictuale de consecințele cărora ne-am preocupat aici, și de a
dovedi cu prisosință tuturor partenerilor săi că societatea românească are în
cel mai înalt grad conștiința îndatoririlor și drepturilor sale de membru al
UE.
În
1989, Europa era încă pentru noi un vis; în 2007, a devenit un ideal în fine
tangibil. Azi, Europa este o realitate pe care trebuie să o cunoaştem, să o
respectăm şi să o asumăm - cu valorile ei, dar şi cu concretul politic cotidian
pe care, ca orice realitate politică, şi Uniunea Europeană îl vădeşte
observatorului atent. Vreau să cred că anul care urmează să se încheie curând
se va dovedi în viitorul cât mai apropiat un an nu doar de criză în sensul
negtiv al termenului, ci și un an de experiențe pozitive care să determine
alegeri înțelepte și creatoare: în fond, criza asta și înseamnă, alegere și discernământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu