joi, 25 octombrie 2012

Când se împlinesc, visele au consecințe



La 1 ianuarie 2012 s-au împlinit 5 ani de când România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și 8 ani de când suntem stat membru NATO. Din punct de vedere politic, acest răstimp este unul de maturizare. Din păcate, mass-media din România nu dă importanța cuvenită acestei noi dimensiuni a realității noastre politic. Partea proastă este aceea că, dacă opinia publică nu e sensibilă la dimensiunea europeană a evenimentelor, nici politicienii nu se străduiesc să se informeze cum s-ar cuveni, ci lasă pe seama câtorva dintre ei pe care i-au delegat fie în Parlamentul European, fie la Ministerul Afacerilor Europene, grija acestor afaceri, ei ocupându-se în continuare de treburile obștii, ca și când acestea ar mai putea fi izolate de contextul lor global.
Or, tocmai în contextul aparte al crizei globale, la capătul primului nostru “cincinal” în UE, am trăit cea mai gravă criză din ultimele decenii în raporturile dintre România şi Comisia Europeană. Experiența acestei crize politice este, între multe altele, un eșantion cât se poate de elocvent al consecințelor - mai mult decât neplăcute - ale acestei parțiale și sporadice conectări la contextul european. S-ar putea crede că mă refer doar la noua majoritate parlamentară și la guvernul USL, care, într-adevăr, a plătit până acum mai mult decât oricine prețul unei reconfigurări a raporturilor de forță de pe scena politică românească, mult prea rapide pentru a putea fi corect percepute de la distanță. E drept, factorii de decizie din UE ar fi fost foarte greu de avertizat, având în vedere că ansamblul acțiunilor politice care au suscitat atâta nemeritată îngrijorare la Bruxelles aveau drept condiție necesară discreția. Dar am deasemenea bănuiala, ca să nu spun convingerea, că, pentru mulți dintre inițiatorii și participanții la operația politică declanșată de noua majoritate parlamentară, problema informării Comisiei Europene nici nu s-a pus.
Asta nu înseamnă însă că doar USL a fost păgubit, în vreme ce adversarii acestei formațiuni ar fi câștigat capital politic și simbolic; dimpotrivă. Deocamdată, confruntat cu un val de contestări electorale în multe state europene, PPE și reprezentanții săi în Comisie și în Parlamentul European s-au bucurat de o victorie, fie ea și îndoielnică, prin reinstalarea la Cotroceni a preferatului lor. Că această reinstalare s-a realizat cu sfidarea fățișe a votului asumat de 7 milioane și jumătate de cetățeni ai României – cea mai mare cifră de votanți români care și-au exprimat voința în legătură cu o persoană, după alegerea lui Ion Iliescu în1990 – nu a contat, poate, pe loc, în august 2012, pentru PPE și reprezentanții săi. Nu e de așteptat probabil nici ca președintele Barroso sau Comisarul Reding să recunoască vreodată public că au greșit evaluând drept victorie a democrației reîntoarcerea fără glorie a președintelui suspendat la integralitatea funcțiilor lui prezidențiale. Dar, pe măsură ce audiența internă a PPE și a partidelor populare din România se va diminua, mai ales după viitoarele alegeri parlamentare din România, Italia și Spania, combatanții internaționali pro-Băsescu își vor aminti cotidian cum i-a indus acesta în eroare, cum i-a împins să facă declarații grave fără nicio acoperire în fapte – începând cu basmul despre lovitura de stat sau cu romanul celor peste două milioane de voturi furate  - și își vor îndrepta nemulțumirea, firesc, împotriva celor care, după ce că i-au înșelat, au și pierdut în alegeri.
Frustrarea pe care cândva o suscita Ceaușescu în mediile politice internaționale, anume atunci când s-a observat că politica de negocieri cu Gorbaciov e mult mai interesantă decât politica de pretinsă “rezistență anti-sovietică” a lui Ceaușescu, are toate șansele să redevină actuală și să penalizeze PDL-ul și pe liderul său informal, tot așa cum, în 1989, oficialitățile Occidentului democratic îi retrăgeau în cascadă decorațiile dictatorului contestat. 
Dar, de fapt, cele mai mari daune le-a suportat atunci și le suportă și azi România în întregul ei. După alegerile din 1996, când am cunoscut îndeaproape mediile politice occidentale, mi-am dat seama cu un soi de disperare că România era judecată prin prisma politicii lui Ceaușescu, când nu era taxată drept predispusă la trădare din cauză că intrase în Primul Război Mondial alături de Antantă, trădând Tripla Alianță - și înainte de toate Germania. Pentru noi era greu de înțeles, uneori chiar imposibil, cum poate fi penalizată o întreagă țară pentru faptele unui regim politic impus. Dar, dacă până și despre regimul Ceaușescu mă întrebau americanii cum de l-am votat, dacă nu eram de acord cu el, cred că e lesne de dedus ce ne pot întreba acum despre o direcție politică pe care chiar a votat-o acum câțiva ani o majoritate de concetățeni pe care sunt datoare să o respect, chiar dacă eu nu m-am alăturat acestei majorități niciodată. 
Una dintre cele mai mari pagube în această ebuliție internațională este faptul că prea mulți politicieni, ziariști și cetățeni obișnuiți au recăzut  în vechiul păcat al auto-compătimirii: UE “nu ne iubește”, românii sunt desconsiderați în bloc, etc. Nu voi nega că există, în oglindă, și stereotipe adverse României – tocmai menționam câteva ceva mai sus; dar, la o scrutare mai atentă, ar fi fost vizibil de la bun început ceea ce mulți dintre comentatorii mai avizați au susținut mereu: nu e vorba de UE în bloc și nici de – alt stereotip – “cancelariile europene”: așa cum am spus fiecărui înfocat susținător al tezei “puciului parlamentar” al USL. Singura cancelarie europeană care și-a exprimat explicit îngrijorarea a fost cea a Germaniei, dar chiar și aceasta, în frunte cu dna cancela însăși, a cam amuțit după ce a constatat nu doar că un puci parlamentar e o contradicție în termeni, ci și că dl. Băsescu a dezinformat-o cu rea credință pe dna Merkel, spunându-i că articolul 85 din Constituția României a dispărut subit în neant.Aș vrea să cred că îngrijorarea berlinului nu are drept cauză fantezii referitoare la reorientarea politicii externe românești către Rusia: Germania s-a reorientat atât de radical, dacă nu către Rusia lui Putin, măcar către Gazpromul acestei Rusii, încât nu mai lasă loc nimănui pentru vreun Drang nach Osten.
În genere vorbind, prezentarea tendențioasă a evenimentelor din vara acestui an a creat impresia unui stat în derivă, care nu respectă normele democratice, iar dezvăluirea ulterioară a elementelor toxice  de dezinformare care au fost vehiculate deliberat pentru compromiterea USL și a guvernului său nu a făcut decât să consolideze această impresie. Așa că principala formă de exprimare a frustrării PPE nu va fi aceea de a nu mai susține PDL și avatarurile lui actuale mai mult sau mai puțin “ARDente”, ci aceea de a nu mai susține România nici măcar cât au făcut-o, sporadic și fără prea multă convingere, până acum.
Imediat după primirea României în UE am scris, și nu încetez să o fac și acum, despre necesitatea ca statul român să-și clarifice interesele și perspectivele în lumina noului său statut, de membru NATO și UE situat la frontiera lor de est. Poate că, acum câțiva ani, aveam dreptul de a fi naivi și de a imagina monolitic ambele organizații. Între timp, chiar și din fotoliul de acasă, necum din cel ministerial sau parlamentar, aceia dintre noi care suntem activ preocupați de locul României în construcția de azi și de mâine a sistemului de raporturi internaționale am constatat că nu e deloc așa, și că, dincoace de acordul comun asupra marilor principii și valori pe care le susțin atât NATO, cât și UE, există nenumărate interese particulare ale diferitelor națiuni, partide, instituții subsumate acestor interese majore comune. Prea multă vreme am întârziat dezbaterea publică menită să definească interesul comun și prioritățile în susținerea în comun a unor interese particulare. 
Avem și noi, cetățenii români, interese legitime și ca națiune, și în diferitele zone ale societății. Avem nevoie de exprimarea clară a tuturor acestor direcții dezirabile și de asumarea celor pe care dezbaterea publică le va considera prioritare, Dar pentru asta e nevoie de dezbatere și de expunnerea clară și concretă a alternativelor, ceea ce nu se poate întâmpla fără o informare corectă și cât mai completă a opinei publice. Câtă vreme noi, ca naţiune civică, nu ne-am definit clar propriile interese şi priorităţi era greu să trecem de nivelul strict conjunctural al unor efemere alianțe, sau de viziunea simplist ierarhică, cândva foarte plastic definită de însuși președintele Băsescu, după care ar trebui să ne cuibărim mereu prin preajma cui e mai puternic - SUA în NATO, Germania în UE - și în rest să nu ne pierdem vremea inventând politici internaționale de interes național.

Cred că experiența acestui an, care se va încheia în fapt odată cu alegerile parlamentare, este plină de învățăminte și pentru România, și pentru oficialii UE, mai ales dacă, așa cum se poate prezuma acum, rezultatul acestor alegeri va confirma rezultatul votului din iulie. Pentru oficialii UE, acesta ar trebui să fie semnul unei mai mari circumspecții în relația cu liderii charismatici. Cum spunea în discuția dedicată situației din România de către Parlamentul European deputatul italian Giuseppe Arlacchi, pe care îl citez iarăși cu mare respect pentru lapidara lui analiză: Vreme de opt ani, România a fost condusă de un președinte autoritar care a violat drepturi fundamentale, care a atacat sistematic parlamentul, autoritatea judecătorească, sindicatele și orice instituție media care i s-a opus. Regimul Băsescu s-a bazat pe un sistem paralel de putere personală. Aceeași veche poveste: a folosit serviciile de informații, poliția și Parchetul pentru a-i spiona pe cetățeni, pentru a-i intimida pe opozanții politici și pentru a-și proteja prietenii; mafia, corupția și clientelele au fost îndeaproape asociate cu acest sistem paralel, care a fost în sfârșit zdruncinat de reacția populară. Comisia nu a ridicat un deget măcar împotriva acestor abuzuri.   
Dacă așa se văd lucrurile din Parlament, mă întreb de ce nu se pot vedea în același mod și de la înălțimea Conisiei.  După o verificare, fie și sumară, a schimburilor de întrebări și solicitări de luare de poziții dintre mulți parlamentari europeni și Comisie, am putut constata că multe dintre derapajele guvernărilor Orban sau Băsescu – Boc puteau fi prevenite tocmai fiindcă afectau calitatea democratică a celor două societăți. Cred, de aceea, că am avea toți de câștigat dacă și Comisia ar deveni mai sensibilă în raport cu sezisările din Parlamentul European. În fine, dar nu în ultimul rând, cred că UE, Comisia însăși, ar trebui să corecteze unele alunecări ale acelora dintre oficialii săi care se conduc în prea mare măsură după logica îngustă de partid, și își depășesc astfel vocația definitorie de gardieni ai tratatelor Uniunii.
Acestea sunt însă concluzii care vor fi asumate – sau nu – în timp, funcție de capacitatea actualelor structuri ale UE de a-și consolida vocația democratică, fiindcă, oricât ar părea de ciudat, o fortăreață a democrației și libertății cum e UE are în fruntea ei o Comisie Europeană care, fiind desemnată în urma unor jocuri politice dintre cele mai complicate, și nu prin vot, se reprezintă adesea pe sine, și nu ne reprezintă  în suficientă măsură pe noi, cetățenii Europei. În viitorul imediat, autoritățile românești, întregul corp civic din România, au însă obligația imperioasă de a calma resentimentele generice și de a individualiza responsabilitățile, în țară și în Europa, pentru stările conflictuale de consecințele cărora ne-am preocupat aici, și de a dovedi cu prisosință tuturor partenerilor săi că societatea românească are în cel mai înalt grad conștiința îndatoririlor și drepturilor sale de membru al UE.
         În 1989, Europa era încă pentru noi un vis; în 2007, a devenit un ideal în fine tangibil. Azi, Europa este o realitate pe care trebuie să o cunoaştem, să o respectăm şi să o asumăm - cu valorile ei, dar şi cu concretul politic cotidian pe care, ca orice realitate politică, şi Uniunea Europeană îl vădeşte observatorului atent. Vreau să cred că anul care urmează să se încheie curând se va dovedi în viitorul cât mai apropiat un an nu doar de criză în sensul negtiv al termenului, ci și un an de experiențe pozitive care să determine alegeri înțelepte și creatoare: în fond, criza asta și înseamnă, alegere și discernământ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu