Addendum bis, de Ion Barbu

Addendum: viziunea europeană

Este tot mai evident că liderii UE sînt în căutarea unor căi care să determine nu doar ieșirea din actuala criză, ci și o viitoare construcție europeană. Experții spun că dezbaterea a și început odată cu ideea uniunii bancare, și că ea nu va întîrzia dincolo de primăvara care vine. Chiar dacă atunci doar începe, dar se încheie cine știe cînd, tot trebuie să întrebăm: 

•  A definit cineva din spațiul public alternativele care se pot prezuma?
•  Există  o viziune - alta decît cea ierarhică a dlui Băsescu - în legătură cu alternativa cea mai favorabilă României? Dar în legătură cu cea mai puțin favorabilă?
• A inventariat cineva posiblii aliați ai României în acest proces, și condițiile specifice ale unor asemenea alianțe?
• Cînd și în ce formulă se va desbate public această problematică esențială pentru viitorul imediat?

Campania electorală pentru alegerile parlamentare ar fi fost locul ideal al unei asemenea dezbateri, daca procesul electoral nu ar fi fost fragmentat și coborît la nivelul unui consili comunal din pricina obsesiei votului uninominal. Dar chiar și așa, poate că se poate.

Când se împlinesc, visele au consecințe

La 1 ianuarie 2012 s-au împlinit 5 ani de când România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și 8 ani de când suntem stat membru NATO. Din punct de vedere politic, acest răstimp este unul de maturizare. Din păcate, mass-media din România nu dă importanța cuvenită acestei noi dimensiuni a realității noastre politic. Partea proastă este aceea că, dacă opinia publică nu e sensibilă la dimensiunea europeană a evenimentelor, nici politicienii nu se străduiesc să se informeze cum s-ar cuveni, ci lasă pe seama câtorva dintre ei pe care i-au delegat fie în Parlamentul European, fie la Ministerul Afacerilor Europene, grija acestor afaceri, ei ocupându-se în continuare de treburile obștii, ca și când acestea ar mai putea fi izolate de contextul lor global.

Or, tocmai în contextul aparte al crizei globale, la capătul primului nostru “cincinal” în UE, am trăit cea mai gravă criză din ultimele decenii în raporturile dintre România şi Comisia Europeană. Experiența acestei crize politice este, între multe altele, un eșantion cât se poate de elocvent al consecințelor - mai mult decât neplăcute - ale acestei parțiale și sporadice conectări la contextul european. S-ar putea crede că mă refer doar la noua majoritate parlamentară și la guvernul USL, care, într-adevăr, a plătit până acum mai mult decât oricine prețul unei reconfigurări a raporturilor de forță de pe scena politică românească, mult prea rapide pentru a putea fi corect percepute de la distanță. E drept, factorii de decizie din UE ar fi fost foarte greu de avertizat, având în vedere că ansamblul acțiunilor politice care au suscitat atâta nemeritată îngrijorare la Bruxelles aveau drept condiție necesară discreția. Dar am deasemenea bănuiala, ca să nu spun convingerea, că, pentru mulți dintre inițiatorii și participanții la operația politică declanșată de noua majoritate parlamentară, problema informării Comisiei Europene nici nu s-a pus.

Asta nu înseamnă însă că doar USL a fost păgubit, în vreme ce adversarii acestei formațiuni ar fi câștigat capital politic și simbolic; dimpotrivă. Deocamdată, confruntat cu un val de contestări electorale în multe state europene, PPE și reprezentanții săi în Comisie și în Parlamentul European s-au bucurat de o victorie, fie ea și îndoielnică, prin reinstalarea la Cotroceni a preferatului lor. Că această reinstalare s-a realizat cu sfidarea fățișe a votului asumat de 7 milioane și jumătate de cetățeni ai României – cea mai mare cifră de votanți români care și-au exprimat voința în legătură cu o persoană, după alegerea lui Ion Iliescu în1990 – nu a contat, poate, pe loc, în august 2012, pentru PPE și reprezentanții săi. Nu e de așteptat probabil nici ca președintele Barroso sau Comisarul Reding să recunoască vreodată public că au greșit evaluând drept victorie a democrației reîntoarcerea fără glorie a președintelui suspendat la integralitatea funcțiilor lui prezidențiale. Dar, pe măsură ce audiența internă a PPE și a partidelor populare din România se va diminua, mai ales după viitoarele alegeri parlamentare din România, Italia și Spania, combatanții internaționali pro-Băsescu își vor aminti cotidian cum i-a indus acesta în eroare, cum i-a împins să facă declarații grave fără nicio acoperire în fapte – începând cu basmul despre lovitura de stat sau cu romanul celor peste două milioane de voturi furate  - și își vor îndrepta nemulțumirea, firesc, împotriva celor care, după ce că i-au înșelat, au și pierdut în alegeri.

Frustrarea pe care cândva o suscita Ceaușescu în mediile politice internaționale, anume atunci când s-a observat că politica de negocieri cu Gorbaciov e mult mai interesantă decât politica de pretinsă “rezistență anti-sovietică” a lui Ceaușescu, are toate șansele să redevină actuală și să penalizeze PDL-ul și pe liderul său informal, tot așa cum, în 1989, oficialitățile Occidentului democratic îi retrăgeau în cascadă decorațiile dictatorului contestat. 

Dar, de fapt, cele mai mari daune le-a suportat atunci și le suportă și azi România în întregul ei. După alegerile din 1996, când am cunoscut îndeaproape mediile politice occidentale, mi-am dat seama cu un soi de disperare că România era judecată prin prisma politicii lui Ceaușescu, când nu era taxată drept predispusă la trădare din cauză că intrase în Primul Război Mondial alături de Antantă, trădând Tripla Alianță - și înainte de toate Germania. Pentru noi era greu de înțeles, uneori chiar imposibil, cum poate fi penalizată o întreagă țară pentru faptele unui regim politic impus. Dar, dacă până și despre regimul Ceaușescu mă întrebau americanii cum de l-am votat, dacă nu eram de acord cu el, cred că e lesne de dedus ce ne pot întreba acum despre o direcție politică pe care chiar a votat-o acum câțiva ani o majoritate de concetățeni pe care sunt datoare să o respect, chiar dacă eu nu m-am alăturat acestei majorități niciodată. 

Una dintre cele mai mari pagube în această ebuliție internațională este faptul că prea mulți politicieni, ziariști și cetățeni obișnuiți au recăzut  în vechiul păcat al auto-compătimirii: UE “nu ne iubește”, românii sunt desconsiderați în bloc, etc. Nu voi nega că există, în oglindă, și stereotipe adverse României – tocmai menționam câteva ceva mai sus; dar, la o scrutare mai atentă, ar fi fost vizibil de la bun început ceea ce mulți dintre comentatorii mai avizați au susținut mereu: nu e vorba de UE în bloc și nici de – alt stereotip – “cancelariile europene”: așa cum am spus fiecărui înfocat susținător al tezei “puciului parlamentar” al USL. Singura cancelarie europeană care și-a exprimat explicit îngrijorarea a fost cea a Germaniei, dar chiar și aceasta, în frunte cu dna cancela însăși, a cam amuțit după ce a constatat nu doar că un puci parlamentar e o contradicție în termeni, ci și că dl. Băsescu a dezinformat-o cu rea credință pe dna Merkel, spunându-i că articolul 85 din Constituția României a dispărut subit în neant.Aș vrea să cred că îngrijorarea berlinului nu are drept cauză fantezii referitoare la reorientarea politicii externe românești către Rusia: Germania s-a reorientat atât de radical, dacă nu către Rusia lui Putin, măcar către Gazpromul acestei Rusii, încât nu mai lasă loc nimănui pentru vreun Drang nach Osten.

În genere vorbind, prezentarea tendențioasă a evenimentelor din vara acestui an a creat impresia unui stat în derivă, care nu respectă normele democratice, iar dezvăluirea ulterioară a elementelor toxice  de dezinformare care au fost vehiculate deliberat pentru compromiterea USL și a guvernului său nu a făcut decât să consolideze această impresie. Așa că principala formă de exprimare a frustrării PPE nu va fi aceea de a nu mai susține PDL și avatarurile lui actuale mai mult sau mai puțin “ARDente”, ci aceea de a nu mai susține România nici măcar cât au făcut-o, sporadic și fără prea multă convingere, până acum.

Imediat după primirea României în UE am scris, și nu încetez să o fac și acum, despre necesitatea ca statul român să-și clarifice interesele și perspectivele în lumina noului său statut, de membru NATO și UE situat la frontiera lor de est. Poate că, acum câțiva ani, aveam dreptul de a fi naivi și de a imagina monolitic ambele organizații. Între timp, chiar și din fotoliul de acasă, necum din cel ministerial sau parlamentar, aceia dintre noi care suntem activ preocupați de locul României în construcția de azi și de mâine a sistemului de raporturi internaționale am constatat că nu e deloc așa, și că, dincoace de acordul comun asupra marilor principii și valori pe care le susțin atât NATO, cât și UE, există nenumărate interese particulare ale diferitelor națiuni, partide, instituții subsumate acestor interese majore comune. Prea multă vreme am întârziat dezbaterea publică menită să definească interesul comun și prioritățile în susținerea în comun a unor interese particulare. 

Avem și noi, cetățenii români, interese legitime și ca națiune, și în diferitele zone ale societății. Avem nevoie de exprimarea clară a tuturor acestor direcții dezirabile și de asumarea celor pe care dezbaterea publică le va considera prioritare, Dar pentru asta e nevoie de dezbatere și de expunnerea clară și concretă a alternativelor, ceea ce nu se poate întâmpla fără o informare corectă și cât mai completă a opinei publice. Câtă vreme noi, ca naţiune civică, nu ne-am definit clar propriile interese şi priorităţi era greu să trecem de nivelul strict conjunctural al unor efemere alianțe, sau de viziunea simplist ierarhică, cândva foarte plastic definită de însuși președintele Băsescu, după care ar trebui să ne cuibărim mereu prin preajma cui e mai puternic - SUA în NATO, Germania în UE - și în rest să nu ne pierdem vremea inventând politici internaționale de interes național.

Cred că experiența acestui an, care se va încheia în fapt odată cu alegerile parlamentare, este plină de învățăminte și pentru România, și pentru oficialii UE, mai ales dacă, așa cum se poate prezuma acum, rezultatul acestor alegeri va confirma rezultatul votului din iulie. Pentru oficialii UE, acesta ar trebui să fie semnul unei mai mari circumspecții în relația cu liderii charismatici. Cum spunea în discuția dedicată situației din România de către Parlamentul European deputatul italian Giuseppe Arlacchi, pe care îl citez iarăși cu mare respect pentru lapidara lui analiză: Vreme de opt ani, România a fost condusă de un președinte autoritar care a violat drepturi fundamentale, care a atacat sistematic parlamentul, autoritatea judecătorească, sindicatele și orice instituție media care i s-a opus. Regimul Băsescu s-a bazat pe un sistem paralel de putere personală. Aceeași veche poveste: a folosit serviciile de informații, poliția și Parchetul pentru a-i spiona pe cetățeni, pentru a-i intimida pe opozanții politici și pentru a-și proteja prietenii; mafia, corupția și clientelele au fost îndeaproape asociate cu acest sistem paralel, care a fost în sfârșit zdruncinat de reacția populară. Comisia nu a ridicat un deget măcar împotriva acestor abuzuri.   

Dacă așa se văd lucrurile din Parlament, mă întreb de ce nu se pot vedea în același mod și de la înălțimea Conisiei.  După o verificare, fie și sumară, a schimburilor de întrebări și solicitări de luare de poziții dintre mulți parlamentari europeni și Comisie, am putut constata că multe dintre derapajele guvernărilor Orban sau Băsescu – Boc puteau fi prevenite tocmai fiindcă afectau calitatea democratică a celor două societăți. Cred, de aceea, că am avea toți de câștigat dacă și Comisia ar deveni mai sensibilă în raport cu sezisările din Parlamentul European. În fine, dar nu în ultimul rând, cred că UE, Comisia însăși, ar trebui să corecteze unele alunecări ale acelora dintre oficialii săi care se conduc în prea mare măsură după logica îngustă de partid, și își depășesc astfel vocația definitorie de gardieni ai tratatelor Uniunii.

Acestea sunt însă concluzii care vor fi asumate – sau nu – în timp, funcție de capacitatea actualelor structuri ale UE de a-și consolida vocația democratică, fiindcă, oricât ar părea de ciudat, o fortăreață a democrației și libertății cum e UE are în fruntea ei o Comisie Europeană care, fiind desemnată în urma unor jocuri politice dintre cele mai complicate, și nu prin vot, se reprezintă adesea pe sine, și nu ne reprezintă  în suficientă măsură pe noi, cetățenii Europei. În viitorul imediat, autoritățile românești, întregul corp civic din România, au însă obligația imperioasă de a calma resentimentele generice și de a individualiza responsabilitățile, în țară și în Europa, pentru stările conflictuale de consecințele cărora ne-am preocupat aici, și de a dovedi cu prisosință tuturor partenerilor săi că societatea românească are în cel mai înalt grad conștiința îndatoririlor și drepturilor sale de membru al UE.

         În 1989, Europa era încă pentru noi un vis; în 2007, a devenit un ideal în fine tangibil. Azi, Europa este o realitate pe care trebuie să o cunoaştem, să o respectăm şi să o asumăm - cu valorile ei, dar şi cu concretul politic cotidian pe care, ca orice realitate politică, şi Uniunea Europeană îl vădeşte observatorului atent. Vreau să cred că anul care urmează să se încheie curând se va dovedi în viitorul cât mai apropiat un an nu doar de criză în sensul negtiv al termenului, ci și un an de experiențe pozitive care să determine alegeri înțelepte și creatoare: în fond, criza asta și înseamnă, alegere și discernământ.

Medici sau preoți?

Primesc pe e-mail următoarea uimită și uimitoare relatare:

> Sa te tot crucesti!!!
> Sunt 56.000 de preoti si 48.000 de medici în România.
> Câteva comparatii:
> - Preotii n-au salvat niciodatã pe nimeni, însã toatã lumea se roagã la ei si le acordã încredere.
> Medicii salveazã în fiecare zi mii de oameni, însã toatã lumea îi înjurã.
> - In fiecare an, medicii buni pleacã în strãinãtate, de tot.
> Popii nu pleacã decât maxim într-o nouã bisericã, construitã peste drum.
> - În ultimele douã decenii nu s-a fãcut nici un nou spital mare. În schimb s-au închis multe mai mici.
> Numãrul de biserici aproape s-a dublat.
> - Nu avem niciun mare centru de cercetare finantat la nivel european.
> În schimb finantãm o catedralã a neamului, la nivel european din Evul Mediu.
> - Marii nostri intelectuali sunt bigoti. Unii practicã chiar delirul mistic în cãrtile lor. Nici unul nu aparã stiinta.
> În concluzie: rugati-vã sã nu vã îmbolnãviti.
> Sau, dacã totusi o faceti, rugati-vã sã muriti repede.
> Pentru deces cu zece popi, România e însã perfect pregãtitã...si acum, ne pregãtim sã îi scutim de taxe.
> Fireste, pe preoti, nu pe medici.
> Asa sã ne ajute Crucea Rosie !!

Urmarea din numărul trecut

Într-o anchetă exemplară, Radu Călin Cristea confirmă și amplifică rezultatul investigației de acum o săptămînă, pe care am reluat-o și eu pe blog. 

Tuturor celor care mă întreabă, ironic, vreți să pretindeți că o publicație de prim rang ca Financial Times vehiculează falsuri ? le pot acum răspunde cu conștiința împăcată DA. 

Mulțumesc d-lui Radu Călin Cristea, al cărui text complet îl găsiți în Observator. Aici am omis paragrafele care se adresau direct ziariștilor, nu mă amestec în profesiile altora.

LUNTRE ŞI PUNTE. Manipulaţi, manipulaţi, tot va rămîne ceva!

Articol din noul număr al revistei „Observator cultural“

Autor: Radu Călin CRISTEA |

Am citit și am tot scris, mai ales de prin iunie încoace, despre intoxicările din presa românească. Pare să fie, sper, un trecător dat al sorții. M-a neliniștit mai ales prezentarea unor pretinse manipulări propagate dinspre media occidentală, cu jurnaliști bănuiți că s-ar fi lăsat atrași de jocuri politice, ba chiar, unii dintre ei, că ar fi fost stipendiați pentru murdara lor îndeletnicire de cercuri de interese, inclusiv instituții publice, din România.

Ca ziarist, s-ar putea zice, cu experiență în presa din Occident, am avut, principial, dubii că prestigioasele publicații invocate în aceste rușinoase contexte ar subscrie la astfel de abdicări de la etica profesională. Îndoielile mele au sporit aflînd, de exemplu, despre caraghioslîcul unor postări pe bloguri ori pe forumul unor articole apărute în presa străină și care aveau să fie cotate la București ca reprezentînd linia editorială a publicațiilor respective; în adevăr – erau doar găzduite niște opinii, între multe altele din această categorie.

Un articol din Financial Times

N-am fost tentat de investigații proprii menite să-mi lămurească temeinicia sau, dimpotrivă, futilitatea cazurilor invocate. O fac acum, analizînd conținutul și pornind apoi pe urmele articolului Brussels to toughen rules for joining EU („Bruxelles-ul înăsprește normele de aderare la UE“). Semnat de James Fontanella-Khan (JF-K) – corespondent pe probleme de justiție, sociale și de agendă digitală a FT la Bruxelles, textul a apărut în 10 octombrie, în ediția electronică a impunătorului cotidian Financial Times: http://www.ft.com/intl/cms/s/0/90e5df80-12f1-11e2-bca6-00144feabdc0.html#axzz29DALXu32.

Articolul debutează în trombă, într-un freamăt de „breaking news“, cu o aserțiune șocantă pentru oricine e cît de cît obișnuit cu digestia lentă a unor decizii de asemenea anvergură la nivelul organismelor UE: „Bruxellesul are în vedere o înăsprire a procesului pentru țările ce doresc să adere la UE, ca urmare a recentelor violări ale statului de drept în cîteva dintre noile state-membre care au amenințat grav principiile democratice de bază ale Uniunii“. Ambițioasa salvă a lui JF-K invită la prudență în condițiile în care este privată de un minim indiciu al vreunei surse credibile. De altfel, așa cum vor demonstra înseși unele dintre citările lui JF-K, precum și, nădăjduiesc, informațiile strînse de mine prin contactarea unor parlamentari europeni cu calificată expertiză pe această temă, nu poate fi identificat vreun document public în care oficiali de la Bruxelles să lege procesul extinderii Uniunii de pretinsele „violări ale statului de drept“ în unele țări ce fac parte din UE. Bănuiesc că acesta va fi fost, probabil, și motivul pentru care JF-K nu indică documentarea pe care își întemeiază alegația.

Mă simt obligat să avertizez cititorul că JF-K menționează, oarecum în trecere, doar în ultima frază a analizei sale că întreaga concentrare a UE asupra respectării standardelor Uniunii în problema extinderii este determinată de diversele labilități democratice ale unora dintre statele situate pe orbitele aderării: pe lista lui JF-K de aspiranți la integrare apar Croația, Serbia, Kosovo, Muntenegru și Albania, dar lipsesc Macedonia, Bosnia și Herțegovina, Turcia și Islanda! Parcă n-aș fi tentat să consider doar o stîngăcie jurnalistică plasarea la sfîrșitul articolului mai ales a unor țări din fosta Iugoslavie traumatizate încă de încălcări grave ale drepturilor omului, de sîngeroasele conflicte interetnice și, unele dintre ele, aflate în relații de fragilă vecinătate.

Capcană perfidă

Amintind atît de tîrziu despre aceste democrații fisurate și congestive, JF-K își atrage cititorul într-o perfidă capcană: interferează derutant, de parcă ar fi comparabile, admonestările primite, în timp și punctual, de Ponta și Orban din partea unor înalți demnitari ai UE, cu periculoasele carențe democratice din Serbia, Kosovo, Bosnia și Herțegovina etc. Altfel spus, autorul plasează într-o insultătoare proximitate masacrul de la Srebrenica, legea presei de la Budapesta și confruntările cu Curtea Constituțională de la București!

Al doilea paragraf prezintă o observație justă a lui JF-K referitoare la măsurile suplimentare preconizate de UE pentru monitorizarea mai strictă a candidaților la aderare.

Al treilea paragraf din textul lui JF-K: „Štefan Füle, comisarul însărcinat cu extinderea UE, a recunoscut că Bruxelles-ul învață din erorile din timpul procesului de aderare a Ungariei și României“.

Nici o referinţă la Ungaria şi România

Avem a face, de astădată, cu o mistificare fățișă, în condițiile în care, în sfîrșit, JF-K își divulgă și sursa:

http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2012/package/strategy_paper_2012_en.pdf.

În acest raport de 77 de pagini referitor la „strategia extinderii și principalele provocări 2012-2013“, nu există nici măcar o referință la Ungaria și România! Dimpotrivă, sînt salutate „beneficiile reciproce“ ale integrării în UE a unor țări din centrul și sud-estul Europei! Nesemnată, comunicarea respectivă nu avea cum să fie asumată nominal de comisarul Štefan Füle! Mi-am zis că, poate, din greșeală, JF-K se va fi referit la o alocuțiune rostită de Štefan Füle, în 10 octombrie, în cadrul Comisiei pentru Afaceri Externe (AFET) a Parlamentului European:

http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-708_en.htm?locale=en.

Iarăși extindere, tot despre problemele candidaților la aderare și nici o vorbă despre România și Ungaria! Prin gentilețea staffului unui europarlamentar, am primit înregistrarea audio-video a recentei intervenții a comisarului Füle și a dezbaterilor privind viitorul lărgirii UE. Nici acolo nu s-au făcut auzite numele României sau al Ungariei. În concluzie, în situația în care autorul nu trimite la o altă sursă, eventual la o declarație off the record a lui Š. Füle ori a unei alte oficialități europene, acest paragraf din textul lui JF-K conține o afirmație eminamente contrafăcută.

După alipirea, aparent ilustrativă, a unui citat despre noul cadru al extinderii evocat în mai sus-pomenita „strategie 2012-2013“, JF-K dezvăluie, în paragrafele șașe, șapte și opt, miezul adevărat al întreprinderii sale jurnalistice – unul, așa cum m-am străduit să dovedesc pînă acum, fără vreo tangență cu mersul extinderii UE. Astfel, JF-K reia, în cazul României, laitmotivul „loviturii de stat“, cu insistență asupra unor acțiuni ale guvernului Ponta. Premierul Orban este dojenit mai ales pentru adoptarea de către Parla­mentul de la Budapesta a controversatei legi a presei. La paragraful șase, JF-K trimite, într-un „vezi și“, la un alt text cu inflamări similare, postat, pe 11 iulie, pe blogul FT de Peter Spiegel (șeful biroului FT din Bruxelles):

http://blogs.ft.com/brusselsblog/2012/07/romania-hungary-and-democracy-politics/#axzz28p6fNmHJ . 

Substantiv colectiv

Mult mai articulat, într-un discret balans, totuși, spre tabăra „popularilor“, articolul lui Peter Spiegel trece în revistă îndeosebi reac­țiile europene la evenimentele derulate, la cald, în România. Prima întrebare pe care o pune, retoric, Peter Spiegel anticipează direcția unui articol al cărui autor nu este deloc animat de principiul audiatur et altera pars sau, cu alte cuvinte, de controlarea din surse încrucișate a fluxului monocolor de informații privind demolarea democrației la București: „Cum ar trebui să reacționeze Uniunea Europeană cînd un lider dintr-o țară precum România amenință cu compromiterea principiilor democratice pe care întreg proiectul european le susține?“.

JF-K folosește în permanență un substantiv colectiv (Bruxellesul) sugerînd, iarăși într-un mod ireal, că toate forurile de conducere din UE (Parlament, Comisie, Consiliu) ar fi „îngrijorate de deraierea democrației și a statului de drept în România și Ungaria“. Cîteva paragrafe mai jos, corespondentul FT deplînge impotența Bruxellesului față de violarea democrației la București și Budapesta: „Cu toate că, în ambele cazuri (ale României și Ungariei – n.m.), înalte oficialități europene – inclusiv președintele Comisiei José Manuel Barosso – și-au enunțat neliniștile față de amenințările la adresa statului de drept, au avut puteri limitate în a ataca (to tackle) încălcările comise“. Curat limitate, nu-i așa?

În ultimele cinci paragrafe, JF-K pare să-și scape textul de sub control: de la Barosso și siluirile democrației se întoarce, fără nici o noimă, la Füle și la lărgirea UE!

Îmi iau îngăduința să afirm, după survolarea întregii suprafețe a articolului și imersiuni prin adîncurile acestuia, că JF-K mi se pare un autor suspect de echivoc, omisiv, insidios în citarea surselor și sistematic incorect prin atragerea pe piste false a cititorului.

Semne de întrebare privind onestitatea redactării

Ridică semne de întrebare în ceea ce privește onestitatea redactării acestei analize: 1. maniera țintit înșelătoare a organizării textului prin mixarea artificială a două chestiuni ce nu comunică între ele; 2. convocarea unei singure părți în tratarea subiectelor în dispută; 3. acreditarea unor demnitari europeni cu pretinse puncte de vedere pe care aceștia, în adevăr, nu le-au exprimat; 4. interpretarea flagrant subiectivă a unor luări de poziție oficiale; 5. trimiterea la diverse înscrisuri ce nu conțin argumentele revendicate de autor; 6. decuparea insinuantă a unor citate pentru a ilustra teze cu care acestea nu au nici o legătură; 7. specularea bunei-credințe a cititorului lipsit de mijloace, de timp, răbdare sau de pricepere pentru controlarea informațiilor livrate ca veridice de autor; 8. impresia generală de material abil confecționat pentru a induce o perspectivă tendențioasă asupra temei tratate.

În evaluarea mea, intenția de fond a lui JF-K consistă în degajarea forțată a unei percepții negative față de evoluțiile democratice din România și Ungaria.

Consider, limitîndu-mă la cazul României, că autorul este animat de impulsuri izbitor de subiective amplasînd democrația de la București într-o fabulație discreditantă pe care o coroborează, fără retușuri sau replieri semantice și într-un cor secundar, dar gălăgios al presei occidentale, cu mitologia dură a „loviturii de stat“. Lui JF-K i se poate imputa, așadar, cel puțin o tentație de manipulare.

Traseul toxic din presa românească

Povestea preluării articolului lui JF-K în presa românească este dezolantă: tentația manipulatorie din FT își continuă, cu buna știin­ță sau din crasa indolență a redacțiilor, traseul toxic. Textul din FT aterizează pentru prima oară, în 11 octombrie, în redacția MEDIAFAX, într-o „traducere“ semnată de Ana Borlescu. Titlul din FT: „Bruxellesul înăsprește normele de aderare la UE“. „Traducerea“ titlului din FT în MEDIAFAX: „FT: UE înăsprește condițiile de aderare ca urmare a NERESPECTĂRII STATULUI DE DREPT DIN ROMÂNIA“. Simpla comparare a celor două titluri arată o primă intenție clară de intoxicare. Reiau începutul articolului din FT: „Bruxellesul are în vedere o înăsprire a procesului pentru țările ce doresc să adere la UE, ca urmare a recentelor violări ale statului de drept în cîteva dintre noile state-membre care au amenințat grav principiile democratice de bază ale Uniunii“. În „traducerea“ din MEDIAFAX, după „noile state-membre“ apare „PRECUM ROMÂNIA“ (s.m.). Din „traducerea“ apărută în MEDIAFAX lipsesc și ultimele două paragrafe, adică tocmai acelea în care JF-K asocia, subliminal, crime de război și masacre din ex-Iugoslavia cu convulsii ale democrațiilor română și ungară.

„Traducerea“ MEDIAFAX-ului va fi preluată integral, pe fragmente sau cu diverse adăugiri, de o parte masivă a presei românești. Apatice sau entuziaste, au înghițit momeala, la o primă numărătoare, peste 60 de publicații tipărite sau în format electronic, bloguri, forumuri, posturi de radio și TV etc. Între acestea: money.ro, realitatea.net, România liberă, hotnews.ro, Ziare.com (cu un titlu și mai brutal: „FT: UE înăsprește condițiile de aderare din cauza României“), știrileprotv.ro, gandul.info, Lumina, 22, Național,rtv.net, Evenimentul Zilei, presaonline.com,digi24.ro (cu schimbarea titlului – „FT: Încălcarea statului de drept în România îngreunează aderarea la UE“), B1TV, qmagazine.ro, Curierul Național, jurnal.md, bursa.ro, gds.ro, nașul.tv, romaniainternational.com etc.

Manipulare x 2

Am primit din partea d-lui RADU CĂLIN CRISTEA următorul mesaj de interes general:

Domni, Doamne, 
Iata încă o mostra de manipulare, inducînd ideea unei noi îngrijorări a UE legate de pretinsa ”nerespectare a statului de drept din Romania”. Ce se scrie, de exemplu, în ”Gândul”: http://www.gandul.info/international/ft-ue-inaspreste-conditiile-de-aderare-ca-urmare-a-nerespectarii-statului-de-drept-in-romania-10192428 .

În ediția online a FT titlul este doar ”Bruxelles-ul întărește normele/regulile/legile de aderare in UE”. Iată însă articolul: http://www.ft.com/intl/cms/s/0/90e5df80-12f1-11e2-bca6-00144feabdc0.html#axzz28yzJA6n9 

Așadar, Bruxelles-ul, reprezentat de Stefan Fule, comisarul însărcinat cu extinderea UE, face trimite doar la ”lecțiile învățate din precedentele extinderi (ale UE)”. Comisarul nu face absolut nicio trimitere la Romania sau Ungaria (ideea că ”admite” este infirmata de menționarea șirului de state ce bat la ușa UE si creeaza legitime motive de îngrijorare), ci se referă strict la țările aspirante, adica, în ordine, Croația, Serbia, Kosovo, Muntenegru și Albania.  De acord, poate mai puțin in cazul Albaniei, toate aceste state au șocat prin încălcări grave ale drepturilor omului, sîngeroase conflicte interetnice, masacre (Srebrenita?). 

În concluzie - nu Bruxelles-ul face trimitere, cu citat și ghilimele, la nerespectarea statului de drept din Romania, ci autorul postării online, adică James Fontanella-Khan care iată ce CV are: http://www.journalismfestival.com/speakers/fontanella-khan-james/ Fontanella face trimitere în textul său la un articol postat în 11 iulie în FT de Petre Spiegel unde se dezvoltă ideea ”Loviturii de stat” de la București. Pe Fontanella și Spiegel îi leagă o mare pasiune pentru sport - primul cu fotbalul, celălalt cu baseballul: https://fr.twitter.com/SpiegelPeter. 

Cu siguranță că această știre va face înconjurul presei pro-Băsescu. Ideal ar fi ca, totusi, coneva sa-l întrebe pe comisarul Fule daca a declarat ceea ce este citat de FT si, mai ales, ”Gândul”. 
 Pt. conf., RC Cristea