Forța femeilor în politică

Sub acest titlu, dna Andreea Paul - Vass a publicat de curînd o carte de interviuri, în care s-a adresat atât unor doamne care au un raport personal cu politica, cât și altora, mai distante de acest mediu, precum și unui număr de bărbați (și chiar câtorva domni). Am participat la acest exercițiu cu următorul text:

 

Prima intâlnire cu politica:

Din 1961, când am absolvit cursurile Facultății de Istorie din București și mi-am început parcursul universitar, sunt istoric, specializat în istoria și civilizația Greciei antice. Într-un sens, char această specializare, care poate părea, la prima vedere, foarte depărtată de contemporaneitate, a reprezentat și calea regală pentru o angajare politică: cetățile Greciei antice au inventat, pentru prima dată în istorie, politicul – atât ca domeniu specific al acțiunii umane, cât și ca domeniu de reflecție și teoretizare. Acest proces m-a interesat în cel mai înalt grad, am lucrat ani de zile la teza mea de doctorat consacrată Formării ideologiei democratice în Grecia antică, astfel încât, în momentul în care și România a devenit un spațiu al libertății de opțiune, am decis să-mi exercit acest drept fundamental.

Nu am crezut însă că voi intra efectiv în lupta politică. La începutul lui 1990, toate forțele pozitive din Universitate erau mobilizate în efortul de a reclădi un spațiu universitar consacrat căutării comune a adevărului, ceea ce era departe de a reprezenta un proces lin, mai ales acolo unde acest spațiu fusese aproape copleșit de național-comunism, cum era cel al facultăților de istorie din întreaga țară. Dar a venit Mineriada din iunie 1990, și am înțeles că nu puteam construi demcrația în interiorul universității dacă nu ne luptam pentru democrație și înafara zidurilor acesteia. Așa s-a constituit Solidaritatea Universitară, o organizație civică în cadrul căreia am militat încă din primele zile, participând apoi la constituirea Alianței Civice, în toamna și iarna lui 1990.

Parcursul politic

Odată cu constituirea, în iarna 1991/1992, a Convenției Democratice din România, caracterul politic al acestei activități a devenit prevalent față de componenta civică, astfel încât atunci când CDR a lansat competiția pentru desemnarea candidatului său unic în alegerile prezidențiale din 1992, Solidaritatea Universitară l-a propus Convenției pe prof. Emil Constantinescu, atunci rector al Univeristății din București. Un moment aproape uitat azi, alegerile interne din cadrul CDR, la sfârșitul lui iunie 1992, a dus la o primă victorie a acestuia în fața Colegiului marilor electori CDR. Atunci, d-sa s-a adresat unor colegi și prieteni din Universitate pentru a-l ajuta în campanie. Alături de alți entuziaști suporteri, am răspuns cu toată încrederea acestei solicitări, deoarece eram convinsă că vom putea contribui în mod esențial la sfârșitul monopolului politic exercitat în acei ani de nomenclatura PCR și UTC de rang inferior care se înstăpânise pe puterea politică.

Așa a și fost: candidatul CDR l-a obligat încă din 1992 pe Ion Iliescu – plebiscitat în primele alegeri cu 85% in voturi - să intre în turul doi al alegerilor prezidențiale; un tur 2 pe care l-a câștigat cu destulă dificultate în fața unui candidat care, complet necunoscut la începutul campaniei, o încheia cu 38% din sufragii. În 1996, Emil Constantinescu a câștigat în turul 2 al alegerilor, susținut fiind de o largă coaliție în care UDMR și USD se alăturaseră Convenției Democratice.

Mulți dintre noi, cei care îl secondasem în campania electorală pe Emil Constantinescu, l-am urmat atunci și în Administrația prezidențială, participând la marile transformări politice inițiate și realizate de președintele Constantinescu: integrarea UDMR în arcul guvernamental și reconcilierea istorică cu Ungaria, asigurarea granițelor de est prin Tratatul cu Ucraina, cotitura radicală în politica internațională care a adus după sine parteneriatul strategic cu SUA, parteneriatul special cu Franța și coperarea strânsă cu Italia și Germania, precum și, pe plan regional, integrarea României în CEFTA, acțiunea dinamică în cadrul CESI și al Acodrurilor sud-est europene, relațiile foarte strânse cu Bulgaria, Grecia, Polonia, Țările Baltice, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia, și multe altele. În 1999, aceste decizii politice au culminat cu susținerea deschisă a acțiunii NATO și UE în fosta Iugoslavie, având ca urmare desemnarea unanimă a României ca președinte OSCE și decizia UE din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Pe scurt, în cei patru ani de mandat, Administrația Constantinescu a mutat hotarul de est al NATO și al Uniunii Europene de pe Tisa pe Prut, și sunt mândră că am participat la această redefinire istorică a statutului României în lume.

Cel mai dificil moment din politică (care a fost cea mai urâtă, dar și cea mai frumoasă zi?)

Cea mai urâtă zi? În ianuarie 1999, primele zile ale mineriadei, când totul s-ar fi putut prăbuși. Cea mai frumoasă zi? Probabil 17 noiembrie 1996 – ziua câștigării alegerilor prezidențiale de către candidatul CDR, când totul părea posibil: dar și 11 decembrie 1999 – ziua summit-ului UE de la Helsinki, când, odată cu decizia de a deschide negocierile de aderare, totul devenea posibil.

Proiecte politice

Din ce am spus până acum, rezultă destul de clar că nu am avut un parcurs politic clasic, ca militant al unui partid anume care să fie ales de colegi, apoi de electorat, într-o poziție de demnitate publică. Dincolo deja de faptul că politica a devenit din nou posibilă pentru generația mea abia după vârsta maturității depline, nu am dorit să-mi schimb radical nici statutul academic, nici biografia. Dar nici n-am putut să refuz ocazia unică a participării directe la schimbarea de statut a României și la construcția unei noi modernități a acesteia. În 2002/3, exasperată de deturnarea acestui proces în folosul unor oligarhii - concurente, dar la fel de nedemocratice - și cu speranța că un partid nou ar fi putut impune un stil politic nou și onest, am participat la fondarea partidului „Acțiunea Populară”, care a fuzionat în 2008 cu PNL, consolidând cu onorabilitatea sa prestigiul și forța orientării autentice de centru-dreapta în politica românească actuală. În acest context, am considerat că e mai potrivit să las altora mai tineri spațiul necesar pentru a mililta activ în politică.

Nu mă consider însă exonerată de datoria de a-mi exprima explicit opiniile, fie ele critice sau constructive, cu atât mai mult cu cât, imediat după realizarea marelui proiect istoric al integrării europene, derivele anti-democratice s-au accentuat și tarele politicianiste din viața publică românească au devenit mai amenințătoare ca oricând. După ce am consacrat aproape un deceniu luptei contra satelizării mai mult sau mai puțin mascate a României în sfera de influență post-sovietică, brusca „putinizare” - metamorfoza actualei administrații, din populistă în autoritaristă - nu e un fenomen față de care să rămân indiferentă.  

Cat de auzita este vocea femeii in politică?

Fără discuție, nu se poate vorbi serios de democrație dacă mai mult de jumătate din cetățenii României rămân înafara reprezentării politice. Femeile sunt o forță încă insuficient evaluată în dinamica societății noastre. E de-ajuns să privim un mediu tradițional masculin cum e cel al afacerilor ca să constatăm prezența - și anume adesea prezența la vârf – a unor doamne care au dovedit competențe superioare în acest teren cândva rezervat vânătorilor macho. Sectorul ONG-urilor s-ar prăbuși brusc daca n-ar fi animat și adesea condus de femei, învățământul de toate gradele ar suferi pierderi enorme, până la dispariție, iar spitalele ar trebui să-și închidă porțile dacă n-ar mai exista doctorițe și asistente.

Faptul că numărul doamnelor în politică este încă foarte restrâns e o mare nedreptate. Din analiza mea, asta este urmarea unor factori conjugați, care merg de la ipocrizia militanților majorității partidelor politice, care folosesc femeile în politică în loc să le promoveze în mod real, până la refuzul femeilor înseși de a avea încredere în capacitatea semenelor lor în viața politică. De la o vreme, s-au adăugat însă în acest proces câteva ingrediente foarte toxice: promovarea la vârful partidelor și în funcții publice de mare responsabilitate a unui model de starletă pseudo-politică a cărei valoare stă mai degrabă în aparența fizică decât în capacitatea analitică și decizională. Combinată cu alt criteriu la fel de nociv – cel al banilor de care ea însăși sau familia ei dispun pentru a contribui la caseta mai mult sau mai puțin secretă a partidului – la caisse noire, cum spun francezii – această selecție e contra-productivă, după cum se vede cu ochiul liber încă de pe acum. Nu sunt de părere că în poziții de responsabilitate publică ar trebui să ajungă – cum credea Elena Ceaușescu – doar femei supraponderale cu coc. Dar nici nu cred că, la un concurs de chirurgie pe cord deschis, cum este de fapt viața politică românească, singura calitate importantă sunt picioarele grațioase și cât se poate de lungi.

Am avut prilejul, în ultimii 20 de ani, să cunosc nu doar savante, reprezentante de vârf ale mediilor academice, ci și personalități feminine cu un rol important în politica internațională, de la Madeleine Albright și Hillary Clinton la Leni Fischer ori Mary Robinson. Am avut cinstea să fiu prezentată câtorva regine și să stau de vorbă cu multe doamne ministru sau parlamentar. Ceea ce le făcea să se asemene nu era nici aspectul fizic, nici marca de pantofi sau casa de modă la care își lucrau taioarele (destul de stereotipe, de altfel). Era fără nici o îndoială o inteligență cultivată, adesea sclipitoare, totdeauna elegantă, și mai ales capacitatea de a transpune propria lor emotivitate, specific feminină, în decizie politică.

Asta cred că pot aduce femeile în viața politică, o sensibilitate aparte, care le face necesare nu doar ca exponente ale unei psudo-minorități care însumează peste 50% din numărul cetățenilor oricărei țări dezvoltate, ci și pur și simplu ca decidenți politici, administratori corecți și oameni politici îndrăzneți, indiferent de gen.