Să înecăm peștele în apă

Nu, nu încerc să rămîn indiferentă - nu cine știe ce nemuritoare, dar cît se poate de rece - în fața spectacolului de incredibil dispreț al guvernanților noștri față de noi, cei condamnați să fim guvernați de ei. În ziua cînd nu mă va ma indigna această epocală nesimțire voi fi trecut cu totul într-o lume mai dreaptă. Încerc însă să nu mă mai mir, indignez, enervez, ș.a.m.d., de una dintre consecințele acestei nefericite guvernări BB, anume de atît de des afișata scîrbă a marii majorități a concetățenilor mei față de TOȚI politicienii, de TOȚI președinții, la limită - de TOȚI românii.

Încă din 1995/1996, am asistat la o vastă operație de manipulare, inițiată, ce-i drept, de FDSN, cum se numea pe-atunci partidul dlui Iliescu, dar la care au mușcat fără ezitare, de-a valma, susținători fanatici ai acestuia și protestatari ireductibili împotriva regimului fesenist. Tema centrală a acestei campanii era "toți e hoți", și această convingere n-a făcut decît să se extindă cu asupra de măsură în deceniul care a urmat, ajungînd, în zilele noastre, la o sofisticare fără frontiere: cînd i-am spus unei distinse jurnaliste - în direct și la o oră de vîrf - că, în plină criză economică dramatică, cu un PIB de vreo șase ori mai mic decît cel de acum, guvernarea din 1996-2000 nu a redus salariile sau pensiile, d-sa mi-a replicat cu fermitate că nici nu le mărise. E drept, dar, între a nu mări leafa cuiva și a-i tăia mai mult de un sfert din venituri e o diferență fundamentală. Ca să nu mia spun că guvernul Tăriceanu chiar a mărit salariile și pensiile, ceea ce nimeni nu mai recunoaște - înafară de PDL, care exact asta acuză: că liberalii au mărit veniturile populației. Cum s-ar spune, au stricat piața: nu puteau și ei să-și îngrașe doar clientela?

In genere, de cîte ori aud că toți sînt o apă și-un pămînt, că, oricine ar ajunge acum la guvernare tot răul acela l-ar face, mă uit bine să văd cu cine vorbesc: om sau agent?

O variantă a acestei înămoliri fictive dar generalizate este și aceea a devălmășiei în care sînt pomeniți cei trei președinți ai României post-decembriste, de parcă toți trei ar fi adus minerii să-i bată pe bucureșteni, toți trei ar fi furat cîte o flotă, toți trei ar fi colaborat cu Securitatea, insultat ziariști de ambe sexe, promovat în funcții publice cîte o Dulcinee.

Suum cuique tribuere, spunea cîndva poetul. Cu Securitatea a colaborat unul singur; cine era prim secretar de județ nu colabora, comanda. Nu dl. Băsescu a chemat minerii, doar amicul său, dl. Gheorghe Dobre,, a spijinit activ cruciadele huilei. E drept că dl. Băsescu l-a făcut ministru pe dl. Dobre îndată ce a putut-o face, în 2004, și, cînd nu s-a mai putut minstru, l-a păstrat măcar secretar de stat la Ministerul dezvoltării dnei Udrea.
Dl. Iliescu nu a furat flota, doar unul dintre oamenii lui de încredere, dl Șerban Mihăilescu, cel care și-a trnsformat porecla în renume, a colaborat cu Șogunul și cu amicul acestuia, dl. Băsescu. Poate de asta au și avansat braț la braț, de la secretar de stat la ministru. Poate de asta și dl Iliescu a făcut tot ce-a putut pentru a ușura soarta Șogunului, acest prețios colaborator al celor doi miniștri sus menționați, după ce săracu', fusese condamnat la vreo 17 ani de pușcărie în timpul președinției lui Emil Constantinescu.

Pe scurt, încerc, dar nu reușesc, să nu mă enervez de faptul că atîția oameni de bună credință sînt atît de slabi de înger încît cad în plasa propagandistică a condamnării de-a valma a odioasei "clase politice", cînd de fapt e vorba de persoane, personaje și personalități foarte diferite, dintre care unii au pe conștiință crime, alții - devalizarea bunurilor publice, și alții - nimic dintre acestea, ci doar o viață onestă și demnă.

Tehnica cu care, de aproape două decenii, se practică înecarea peștelui în apă și se ascunde ticăloșia unora într-o ficțiune a ticăloșiei universale, a făcut ca România, după ce a realizat (datorită și mult hulitei sale clase politice) cel mai ambițios proiect din întreaga sa istorie - integrarea europeană - să fie mai scîrbită de sine decît chiar în anii de după Marea Unire. Atunci, acestei paradoxale descurajări i-a urmat o deteriorare fatală a instituțiilor democratice și ascensiunea fără precedent a extremismelor politice, o perioadă de asasinate politice și de dictaturi succesive. Acum?

ION BARBU, Cațavencu, 29 sept. 2010