Un apolog

Am pornit o acțiune de a cărei finalitate mă îndoiesc încă, așa că nu are rost să o anunț aici. Voi spune doar că, în cadrul ei, am recitit un text aproape uitat: îl publicasem acum mai bine de un an în "Ziua", și mi-a făcut plăcere să mi-l amintesc. M-am gîndit că poate nu aș fi singura, aa că iată-l:


Microcosm și macrocosm
Era administratorul blocului de vizavi, n-aveam ce face. Scandalagiu cât cuprinde, cu un sentiment de impunitate accentuat de faptul că se însurase cu fata sectoristului, gestionara Alimentarei de la parter și fina “responsabilei” de stradă (citește “securistei”, Madam Didina, portăreasa de la 33), administratorul blocului, nea Vasile Marinaru’, era o neobosită mașină de zgomote: chefuia cu tranzistorul la maximum în fiecare sâmbătă noapte, bașca sărbătorile legale, zbiera la oricine voia el, și în primul rând la copiii care băteau mingea prea aproape de domeniul lui – blocul acela impunător, cândva proprietatea unei societăți pe acțiuni, acum proprietatea lui. Sigur că, formal, nu era al lui, ci al ICRALULUI, dar după cum zbiera la toți, el era ICRALUL în persoană. Altceva decât zgomot nici că făcea, bietul bloc nu mai fusese zugrăvit de la cutremurul din ’40, dar de șefit îi șefea pe toți.
Nu știu dacă fusese marinar, așa se zvonea, umbla, iarnă-vară, cu un tricou marinăresc. Când era nervos, îi cârpea pe băiețandrii ieșiți la joacă și le rupea urechile fără milă; când era bine dispus, ciupea fetele de fund, fără jenă, șoptindu-le măscări de le dădeau lacrimile și o luau la fugă speriate. Mame, bunici și chiar tați alarmați nu îndrăzneau totuși să protesteze, de frica scandalului inevitabil, a reclamațiilor în care era maestru și a represaliilor alimentare: odată te pomeneai că soția-i fidelă nu-ți mai dădea unt pe sub tejghea sau ouă pe ușa din spate a magazinului. “Lasă-l, mamă, că așa e el, cam nebun, nu te iei cu mitocanii la ceartă”, spunea bunica, “tot tu ieși în pagubă.”
Cu alții era sever, chiar necruțător: ferească sfântul să-i prindă că pun muzica mai tare, făcea un tărăboi de pomină și chema mintenaș miliția să spargă cheful. Nici o petrecere, nici o nuntă în cartier nu scăpa de reclamațiile lui, așa că lumea, vrând-nevrând, se învățase să-l invite doar ca să scape de gura și de scandalul lui. Venea, mânca și bea cât un regiment de pifani, ba îl mai aducea după el și pe frate-su – altă pramatie.
Avea, nu-i vorbă, și simpatizanți, și nu doar sectoriști ori portărese: dom’profesor de la 5, de exemplu, altfel timid ca un șoricel, era transportat de fericire dacă Vasile catadicsea să se lase invitat să bea împreună o țuică - sau mai multe. Îl considera respectuos (Vasile îl citase de vreo două ori, în disputele cu alți vecini – așa a zis și dom’profesor! - ca pe o fântână de înțelepciune administrativă), eficace (Vasile îi desfundase odată o chiuvetă), și mai ales autentic (Vasile semăna leit cu golănașii care îl umileau în liceu, fumau, beau și agățau fete, iar pe el îl luau în râs că e tocilar). Fascinat, dom’profesor sărea la gâtul oricui îndrăznea să cârtească contra pretenarului său, la glumele porcoase și grobiene ale căruia i se abureau ochelarii de plăcere.
Slavă Domnului, noi nu locuiam la bloc, așa că nu aveam parte decât de o infimă fracțiune din mizeriile pe care le punea la cale Vasile Marinaru’. Cu toate astea, rățoiala și pânda lui perpetuă ne scoteau din fire. Așa încât, când am aflat că Vasile o ștersese cu banii de la întreținere, am răsuflat și noi, cei care nu eram administrați de el, cu atât mai ușurați cu cât nici nu păgubisem nimica. Acuma, când experiența blocului de vizavi s-a extins la nivel național, mă gândesc că merita chiar să pierdem ceva bani - de întreținere, de flotă, de ce mai bănuim și chiar de ce nu avem habar - numai să-l vedem odată plecat pe scandalagiu.