Centenar MARIA TĂNASE

Marius Oprea despre Monseniorul Vladimir Ghika

Observator Cultural, Nr. 689 din 06.09.2013

Mîna prinţului

Autor: Marius OPREA | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:   Tipareste pagina Marime text

Prinţul a văzut zorii fără să plîngă – aşa ne putem închipui. Clipind întîia oară, acolo cînd s-a născut, nu departe de zidurile Palatului Vlahernelor, la Constantinopole, lîngă o mică mînăstire a Vălului Maicii Domnulului, a tăcut şi a privit. A fost spălat, aşa ne putem închipui, cu apa acelui mic izvor unde pelerinii vin de secole bune să-şi afle liniştea trupului şi a firii. Apoi a întins o mînuţă spre cer. Aşa fac toţi pruncii. I-a fost dat prinţului Vladimir Ghika să fie spălat la naştere chiar în acea apă. Asupra lui a coborît o mînă, care ţinea deasupra sa –  copil născut chiar de 25 decembrie, în anul 1873 – un acoperămînt. A coborît deci acea mînă peste acel copil. Aşa ne putem închipui. Aşa că ziua Naşterii Domnului din anul 1873 ne-a adus, în zilele noastre şi pe meleagurile noastre, de la Constantinopole un prinţ sfînt.

Izvorul

S-ar zice că toate cele de mai sus nu au nimic în comun cu istoria, ci numai cu închipuirea ei. La fel şi rîndurile de mai jos, în care, după mica mea pricepere, caut să înţeleg, uneori cu puterea imaginaţiei, dar şi a faptelor, această soartă. Cum e să fi avut tot şi să fi renunţat la tot, pentru a întinde o mînă spre cer? Ca prinţ, fără să ne îndoim, a putut culege smochine proaspete şi, foarte precis, s-a împrietenit ori s-a certat în greacă şi turcă pe uliţele de prin Fanar cu o liotă de copii. Dar el era altfel decît copiii de pe uliţă, pe care îi va fi cunoscut cu adevărat încă de atunci. A arătat în toată viaţa sa dragoste faţă de cei sărmani. Poate că Alexandrina Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei), mama sa, credincioasă de rit ortodox, nu lăsa totul la întîmplare. Învăţîndu-l rînduiala, nu am îndoieli în această privinţă, i-a vorbit, poate, şi despre rostul cuvintelor regelui Henric, acelea care l-au făcut iubit: „Cît voi fi rege al Franţei, orice francez va putea pune, măcar duminica, o găină în oală“.

Tatăl prinţului Vladimir, Ioan Grigore Ghika, os domnesc, fost ministru al Apărării şi Externelor, trimis însă în acest exil asumat, îl citise, cred, pe lordul Byron; şi moartea lui eroică – a lordului adică – era şi moartea Revoluţiei, în care crezuse şi care împiedica viitorul micilor oşteni ai familiei sale. În copilărie, Vladimir nu a avut parte doar de joacă. Curînd a plecat, aşa cum se cuvenea, la şcoli mai înalte; fără îndoială, cu tristeţe. Lăsa în urmă uliţele Fanarului, cu veselia copiilor şi jocurile printre smochinii sălbatici, ca şi pe Ella, Alexandru şi Gheorghe, sora şi fraţii săi, rămaşi scuturînd batistele în urma lui, acolo, pe malul Bosforului – batiste care însă aveau să fie curînd înroşite de boala secolului al XIX-lea şi a sărăciei, tuberculoza, care avea să-i răpună de fragezi. Şi, poate (deşi nu e un termen istoric), o asemenea dramă l-a făcut mai tîrziu să iubească şi această suferinţă şi să nu se teamă de ea.

Plecarea din Constantinopole l-a şi salvat pe prinţul Vladimir. Dintre toţi cei născuţi ai familiei Ghika, au trăit el şi fratele său, Dimitrie. Asta pentru că eu cred aşa: întîmplarea, sau mai bine spus pronia, a făcut ca prinţul să fie spălat la naşterea lui în acea apă care i-a orînduit apoi viaţa.

 

Curgerea

În Franţa, prinţul a fost dat în grija unei familii protestante. Îndeplinea, deci, cu rigoare rînduielile cuvenite. Totuşi, în fierberea sfîrşitului de secol, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Politice, pe care a absolvit-o la 22 de ani, în 1895. În paralel, urma cursuri de medicină, botanică şi arte. Bolnav de inimă, Parisul nu era pentru el un mediu prielnic, astfel că se întoarce în România, dar în 1898 pleacă la Roma, unde urmează cursurile dominicanilor de la Facultatea Angelicum. În 1902, după atîtea experienţe, a luat o hotărîre a sa, socotită de unii un mister, de alţii o revelaţie, trecînd la ritul catolic, lucru cu care mama sa, cum am spus, credincioasă practicantă a ortodoxiei, deşi descendentă a regelui Henric al IV-lea, nu s-a împăcat pînă la moarte. Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius l-a sfătuit să facă apostolat laic. Ceea ce a şi făcut, cuvenindu-i-se în curînd supranumele dat de papă, de „marele vagabond apostolic“. Într-adevăr, a umblat şi va umba în anii următori din inima Africii în Japonia, din Europa în America de Sud sau Australia, ajungînd a fi recunoscut drept un apostol laic. Un călugăr alb.

În ţară, prin puterea, voinţa şi fondurile adunate, a înfiinţat primul dispensar gratuit, Bethleem Mariae, la Bucureşti, spitalul şi sanatoriul Sf. Vincenţiu, ca şi prima ambulanţă gratuită. I-a îngrijit cu mîna lui pe bolnavii de holeră din Primul Război Balcanic, pe tuberculoşi sau pe bolnavii internaţi în spitalele de psihiatrie. Astfel că, în 7 octombrie 1923, dorinţa i se împlinea: este sfinţit preot la Paris de către Cardinalul Dubois, iar Sfîntul Scaun îi va acorda la scurt timp după hirotonire dreptul de a celebra şi în ritul bizantin. La 3 august 1939 se întoarce în România, unde rămîne pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, refuzînd să părăsească ţara după cotropirea ei de către puterea sovieto-comunistă. Fără îndoială, pentru o vreme, autorităţile s-au temut nu atît de notorietatea sa, cît de reacţia celor care s-ar fi putut împotrivi unui om considerat de pe atunci un sfînt. Dar după şapte ani „Cortina de Fier“ a căzut şi asupra sa. A fost arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare“, a fost întemniţat şi îndelung torturat. 

Iarba

La Jilava am fost şi am văzut locul unui martiriu. Un fost coleg de celulă, profesorul Florea Costache, povesteşte: „Într-o noapte cu vînt puternic avem o perchiziţie amănunţită. Sîntem dezbrăcaţi la piele şi scoşi pe un coridor întunecat, prin care vîntul îşi făcea de cap. Două ore am stat dezbrăcaţi pe acest coridor, în care timp un ofiţer de Securitate a găsit în buzunarul Monseniorului ghimpele din coroana de spini a Mîntuitorului şi i l-a confiscat. În sfîrşit, ne-am îmbrăcat şi l-am ajutat şi pe Monsenior să se îmbrace. Tremura însă. Şi cînd s-a băgat sub pătură tremura. Rogojina de sub el era prea subţire. Toată noaptea a tremurat fără întrerupere. A doua zi, Einsenbeisser, coleg de celulă cu noi, ne alarmează: Moare Monseniorul, strigă el. Şi sărim toţi în picioare, în timp ce Eisenbeisser bătea la disperare în uşă, cerînd internarea Monseniorului la infirmerie. Şi Dumnezeu a vrut să găsim o bună înţelegere la ofiţerul de serviciu. L-am aşezat uşor pe Monsenior pe o pătură. Era aproape în comă. Aşa l-am evacuat la infirmerie“. Unde Vladimir Ghika moare la scurtă vreme, pe 16 mai 1954, în ziua pomenirii Sfîntului Teodor, un mucenic despre care se spune în Sinaxar: „Fericitul acesta îndeletnicindu-se cu Legea lui Dumnezeu şi tot curat, făcîndu-se el vas ales şi sfinţit, s-a ales cu numirea cea adevărată“. Ceea ce, după vremi, mîna fiind curată şi întinsă la cer, s-a petrecut şi pentru Monseniorul Ghika.

Jilava arată acum ca un loc paşnic. Peste Fortul 13, construit după tactica şi ingineria începutului de secol XIX, pentru a adăposti trupe, muniţii şi hrană într-o vastă reţea de apărare în zona de sud a Bucureştilor, creşte iarbă. În subteran mai sînt în bună stare mai multe forturi, care servesc drept depozite – şi unde se adună tot felul de lucruri, de la reziduuri radioactive provenite de la fostul „experiment Măgurele“ pînă la arhive şi Dumnezeu mai ştie ce. Fortul 13 a fost multă vreme inundat. Acum apa a fost scoasă, prin canale de deversare, anterior blocate „din interese de securitate naţională“. Adică pentru ca să nu se vadă ce a fost acolo. 

Epilog sau un nou început

Încă de la turnuleţele intrării din Fortul 13, care seamănă în mod paradoxal cu turnuleţele celor două castele ţigăneşti ce străjuiesc intrarea în Bucureşti dinspre Jilava, se simte apăsarea. Nu este un miros aparte sau ceva deosebit; dar, dacă s-ar spune că acolo s-au depozitat cartofii din ferma experimentală de la Fundulea sau ştiuleţii de la CAP-ul din sat, de pildă, nimeni nu ar putea crede. Acolo se simte o respiraţie adîncă a zidurilor şi cărămizile sînt perfect uscate; în ciuda anilor în care au zăcut în apă, nici una nu este macerată. Cum nici, iată, aminirea celor care au fost zidiţi înăuntru pentru a muri sau pentru a ieşi de acolo ca nişte morţi vii.

A face la Jilava un martiriu al victimelor comunismului, cum domnul preşedinte Emil Constantinescu a propus şi luptă să facă, este unul dintre rarele momente de generozitate arătate faţă de victimele comunismului. Pare că nu numai ceaţa va domni peste Jilava; şi zidurile se vor usca, treptat, cu totul. Sînt mulţi oameni inimoşi, începînd cu doamna Cenuşă, şi toţi cei din conducerea Admini­straţiei Naţionale a Penitenciarelor, care de la bun început au sprijinit, nu cu vorba, ci mai ales cu fapta acest proiect. Nu este o exagerare, e doar o constatare. La Jilava este simplu, nici nu e nevoie de piese de muzeu – zidurile, cele cîteva paturi de fier rămase, lanţuri şi rămăşiţe de zeghe înseamnă mai mult decît orice ghid, tratat sau expertiză. Ele ne vorbesc despre necesitatea unei reale desprinderi, pe care, indiferent de locul unde ne aflăm, trebuie să o facem. Divorţul de comunism nu se face nici prin arderea carnetului roşu şi nici prin publicarea, chiar asumată la cel mai înalt nivel, a condamnării sale. Acesta ar fi un divorţ amiabil, al cărui drum îl parcurgem încă. Divorţul înseamnă despărţire. Adică să te duci şi să vezi ce a putut face din oameni comunismul. Să te duci şi să vezi Jilava, să te închini ca la o biserică unde a slujit, pînă la ultima suflare, umilul rob al Domnului, Vladimir Ghika, primul martir recunoscut şi asumat ca fiind ucis de regimul comunist din România. Cu ultima lui suflare întinzînd o mînă spre cer.

Cugetări la Bac

"Toţi proştii din România sunt cetăţeni turmentaţi, dar nu toţi cetăţenii turmentaţi sunt proşti".

Cățel obraznic

Interviu în ZIUANews din 15 august crt.

Zoe Petre: Modelul lui Băsescu este Rusia lui Putin!

Postat la: 15.08.2013 - 18:35 | Scris de: Răzvan Gheorghe

2

Istoricul Zoe Petre analizează, într-un interviu acordat în exclusivitate ZIUAnews, principalele subiecte politice ale momentului, printre care enumerăm: aducerea lui Omar Hayssam, crizele din sânul USL, actualul demers de revizuire constitu-țională, cât și posibilitatea unui proces al foștilor torționari comuniști. 

ZIUAnews: Cine credeți că ar trebui să se teamă cel mai mult de aducerea lui Omar Hayssam în România?

Zoe Petre: Un răspuns simplu ar fi acela că trebuie să se teamă cei care nu l-au adus înapoi pe Hayssam de unde stătea ascuns (mai mult sau mai puțin). Adevărul - în ceva mai multe cuvinte - este că în asemenea situații întortocheate, cu tot felul de ascunzișuri, nu avem nicio garanție că justi-ția va ajunge la adevăr și numai la adevăr. Aproape dimpotrivă. Ar trebui odată să revedem întregul dosar al rolului jucat de personaje originare din Orientul Apropiat în genere și din Siria în special, în primul deceniu de după revoluție. Cine a împărțit cu Zaher Iskandarani beneficiile - și responsabilitățile? În folosul cui a acționat Omar Hayssam? Mă pot întreba chiar dacă există cineva, o instituție sau o persoană care are „viziunea câmpului" la care ne referim.

ZIUAnews: Identificăm tot soiul de conflicte în sânul USL, fapt care aduce prejudicii de imagine Uniunii. A uitat oare USL de ce i-a votat lumea?

Z.P.: Ca orice mare alianță politică, USL nu este și nu poate fi monolitică. Avem un soi de obsesie a unanimității, probabil moștenită din vremea partidului unic. Cel mai mic semn de dezacord ne provoacă, după caz, panică sau jubilație. Am mai spus de nenumărate ori, din 1992 încolo, în fiecare săptămână aflam că se sparge CDR. Or, cum știți, CDR nu s-a spart decât după ce și-a atins principalele obiective în guvernarea 1996-2000. După ce își va fi atins obiectivele, și USL se va dizolva. Mai e până atunci. Cât privește relația dintre USL și electoratul care i-a dat atâta putere, pot crede și că unii dintre membrii săi au devenit excesiv de încrezători în propria poziție după alegeri, uitând că procentele pe care le-au căpătat atunci nu sunt neapărat datorate farmecului lor personal. Cred însă mai ales că USL este încă descumpănită - ca și electoratul său - de brusca opțiune pentru coabitare. Sigur, coabitarea este, formal, singura soluție posibilă în situația în care validitatea referendumului a fost anulată de decizia Curții Constituționale.

ZIUAnews: Cât de argumentată e teama unora dintre liderii PNL care avertizează cu privire la o eventuală trădare a PSD?

Z.P.: Cu fiecare lună care ne apropie de data alegerilor prezidențiale, aceste temeri devin tot mai puțin întemeiate. Un calcul elementar dovedește că, dacă se sparge majoritatea electoratului USL în părți componente, orice catastrofă devine posibilă. Doar soluția candidatului unic al USL poate garanta - sau are șansa să garanteze - victoria unui candidat prezidențial radical diferit de Traian Băsescu și pe care acesta să nu aibă niciun mijloc de a-l controla.

ZIUAnews: Cum vă raportați la actualul proces de revizuire constituțională? Este unul necesar sau se dorește elaborarea unei Constituții de conjunctură, dictată de interesele politice ale momentului?

Z.P.: Există și un element de conjunctură, anume experiența celor două mandate ale lui Traian Băsescu, care au dovedit că prevederile constituționale erau vulnerabile în cazul unui președinte înclinat către abuzul de putere. Tandemul Băsescu-Boc a instituit în România, în afara ordinii constituționale, un regim în care puterea era exercitată de facto ca în Rusia lui Putin, anume cu un guvern care răspunde în fa-ța președintelui, nu a parlamentului. E imperios necesar ca asemenea derapaje să nu mai fie posibile în viitor. Pe de altă parte, România - stat membru al UE, are nevoie de ajustări constituționale pentru a-și respecta statutul. În fine, dar nu în ultimul rând, e nevoie de o consolidare a capitolelor referitoare la drepturile și libertățile cetățenești, inclusiv în privința libertății cuvântului și a dreptului la informare. Faptul că proiectul supus dezbaterii pornește de la cetățean și drepturile acestuia către stat ca instrument de garantare a acestora este esențial.

ZIUAnews: Ce părere aveți despre proiectul cotrocenist al Mișcării Populare?

Z.P.: În opinia mea, e un proiect artificial, născut mort, la care nu se poate adera decât din ordin. O să vedem cine și câți se supun ordinelor.

ZIUAnews: Vasile Blaga și PDL mai au un viitor pe scena politică din România?

Z.P.: Situația actualei opoziții este dezas­truoasă: fragmentată, lipsită de suport popular. Chiar dacă e clar că Traian Băsescu e principalul autor al acestui dezastru, nici PDL nu e mai puțin vinovat. Asemeni PCR din ultimul deceniu ceaușist, PDL nu s-a desprins la timp de politica dis­tructivă dusă de Traian Băsescu, ceea ce l-a descalificat ca forță politică.

ZIUAnews: Ce credeți că va face Traian Băsescu după ce nu va mai fi președinte?

Z.P.: Va continua să încerce să distrugă tot ce nu i se supune.

ZIUAnews: Credeți că mai este posibil un proces al foștilor torționari comuniști?

Z.P.: În măsura în care omorul deosebit de grav nu se prescrie, ar trebui să fie posibil. Dar ar trebui și să ne întrebăm dacă nu cumva energia - măcar discursivă - îndreptată în direcția procesului comunismului nu ar fi fost mai productivă dacă se adresa proceselor individuale ale celor care au încălcat chiar și legile represive din perioada comunistă.

Alexandra se întoarce

La ce e bună latina în vremuri de restriște?

Observatorul cultural nr. 679, din 28 Iunie 2013, ca și numărul următor, din 5 iulie crt. a avut generozitatea să găzduiască o dezbatere în favoarea susținerii studiilor clasice în sistemul de educație și cercetare din România. În număeul din iunie am publcat eu însămi textul de mai jos:

Acum vreo doi ani, un comentator anonim al unui articol de ziar care deplîngea finanțarea tot mai precară a programelor universitare americane de “Humanities”, scria așa: Cînd un poet va crea un vaccin sau un alt bun tangibil care poate fi produs de o companie din lista celor 500 mari averi, o să renunț la opinia după care nu trebuie să cheltuim pentru studiile umaniste nici un cent.

La noi, discursul public e doar cu puțin mai ipocrit, referindu-se la umanioare, și cu deosebire la studiile clasice, cînd ca la o prejudecată – pînă nu demult “burgheză” - cînd ca la un depozit de vechituri care nu interesează pe nimeni. Cînd TVR a pornit o campanie pentru simplificarea de curricula studiate în școli, a organizat o vox populi stradală – un șir de scurte interviuri luate trecătorilor - unde prima întrebare, adresată pe un ton batjocoritor apropriat scopului, era “la ce v-a fost de folos studiul latinei în școală?” Poate la a ști ce înseamnă vox populi și de ce gen este, mă întreb? Același personaj care consideră latina o prejudecată ar sări opărit dacă s-ar confrunta cu contestarea latinității românilor - fie ea databilă din vremea lui Traian sau a lui Homo sapiens fossilis; dar, cînd e vorba de susținerea efectivă a studiului latinei în școli, el - de fapt ei, mulți - cedează unui oportunism populist și decid că e mai importantă informatica – sau, de ce nu, sportul.

Cum rezultă și din primul paragraf al acestui text, subfinanțarea studiilor umaniste, a celor clasice în special, nu e doar o prostie locală, e o prostie a întregii comunități internaționale: ca să-l reiau pe Talleyrand, c’est pire qu’un crime, c’est une erreur. În Occident, decidenții sînt adesea foști manifestanți pe baricadele din 1968, care revendicau ruptura de tradiție, și care, azi, îmbătrîniți mai mult decît maturizați, păstrează intact disprețul față de trecut.

Am constatat de altfel că, în documentele oficiale ale UE, Classics nu mai apar ca domeniu aparte, istoria e (doar) știință umanistă, în vreme ce arheologia e o știință socială. Iubesc arheologia, dar nu înțeleg care e rațiunea epistemică pentru a o considera mai socială decît altele. Mi-e destul de clar că e vorba de o ierarhie subiectivă a valorilor, și nu de o clasificare obiectivă a științelor omului. Pe vremea exploziei național-comuniste, era și mai frumos: Istoria României era știință socială, Istoria Universală - știință umanistă. Cum spunea atunci regretatul nostru profesor Mihai Berza, războaiele lui Decebal cu Traian aparțin științelor sociale, cele ale lui Traian cu Decebal – științelor umaniste...

În Occident, totuși, clasiciștii mai au ceva provizii din cele trei secole de acumulare. La noi, eroarea se perpetuează de cinci decenii, așa că organismul fragil al erudiției clasicizante e pe punctul de a-și da duhul de inaniție. 

Acestea fiind zise, nu pot să nu recunosc dreptul suveran al contribuabilului de a întreba de ce să susțină studiile clasice. Deși pare nedrept, cîtă vreme nimeni nu pune atare întrebări în legătură cu științele exacte – chiar dacă biologia nu se simte nici ea prea bine în învățămîntul preuniversitar de la noi, dar asta e o altă poveste - dar le pune cu asupra de măsură cînd e vorba de umanioare.

Motivațiile tradiționale țin pe de-o parte de educația capacităților deductive – se spune frecvent că latina le favorizează – sau de cea a virtuților estetice și mai ales morale. Nu le neg, dar nici nu pot uita că matematicile – supra-reprezentate în școlile noastre - sau literatura universală – complet absentă din curriculum – ar putea concura oricînd cu latina în formarea deprinderilor logice sau a sensibilității estetice. Dacă, pe de altă parte, studierea antichității ar genera spontan noblețe morală, departamentele de limbi clasice sau de istorie antică din universitățile noastre și ale lumii ar fi populate exclusiv de îngeri. Nu e cazul. Competența noastră, atîta cîtă e, e științifică, nu etică. 

E clar, dacă întrebările care se pun trimit la domeniul utilității imediate, clasicitățile nu au mai multe, ci mult mai puține șanse decît orice altă disciplină umanistă. Un pas mai departe, și nici matematicile superioare nu ar trebui să se simtă prea confortabil - și nici nu se simt, dacă mă uit la numărul de candidați, an de an tot mai redus, care aspiră să urmeze cursurile facultăților dedicate științelor fundamentale. În acești termeni, renunțăm nu doar  la trivium – gramatică, retorică, dialectică – ci și la quadrivium: aritmetică, geometrie, astronomie și muzică.

Dacă unica ambiție a școlii de toate gradele este aceea ca, la finele oricărui ciclu, absolvenții să țîșnească gata înarmați pe piața muncii, ca Atena din creștetul lui Zeus – o comparație care are toate șansele să rămînă o enigmă pentru această săracă posteritate - ar fi mai bine să se reformeze integral: competențe elementare de utilizare a calculatorului în primele patru clase – de ce să cheltuim pentru a-i învăța pe copii să scrie, cînd există telefon mobil și Androizi de toate soiurile – urmate de școli pe profesii, rapide și ieftine. Medicii oricum îi exportăm, poate e mai ieftin să-i importăm gata formați din China, cu milenara lor tradiție cu tot. Iar limbile străine – competențe de exprimare simplă și frustă – se pot învăța, aflăm din reclamele de pe Internet, în patru săptămîni, dacă avem aplombul necesar.

Lăsînd gluma de-o parte, cîteva lucruri sînt clare: cunoașterea limbilor clasice este indispensabilă pentru supraviețuirea sistemului științelor în genere, de la studierea istoriei antice, medievale și pre-moderne, la studiul dreptului, la cel al limbilor romanice, al istoriei filosofiei - și chiar pentru ca medicii și farmaciștii să înțeleagă sensul unei prescripții galenice.

Cîtă vreme întregul edificiu rezistă, trebuie să rezistăm și noi; dar și vice versa (nu traduc, ca să-i enervez pe toți cei care disprețuiesc latina). Nu știu în ce măsură direcțiile de formare care au succes de public, de la matematicile aplicate la relațiile internaționale, sînt conștiente de faptul că, sacrificînd o parte din beneficii în folosul studiilor clasice, investesc de fapt în propria lor supraviețuire, dar ar trebui să o știe.

Sigur, dacă unicul criteriu este eficiența pe termen scurt, întrebarea “ce produce epigrafia greacă?” nu poate avea decît un singur răspuns. Ar fi totuși un paradox tragic acela ca, exact în momentul în care dispune de cele mai ample resurse din întreaga sa istorie, partea cea mai avansată - și mai bogată – a umanității să renunțe subit la cunoaștere, în folosul unei așa-zise competențe.

Teza mea este aceea că ne-am lăsat hipnotizați de mirajul științei rapid profitabile, un fel de fast knowledge,  la fel de util pe termen scurt și de nociv pe termen lung ca și hrana industrială, fast food . Studiul limbilor clasice este un excelent exercițiu de slow food intelectual. Grigore Moisil se întreba, retoric și optimist – cum era si titlul rubricii sale din Contemporanul – dacă un strungar nu e cumva mai productiv dacă l-a citit pe Shakespeare. Nu știu dacă un programator e mai productiv dacă în timpul liber citește dramele lui Sofocle, știu doar că are acces la un plus de bucurie intelectuală de care toți avem nevoie ca să nu ni se usuce mintea.

Dacă nu vrem o lume de roboți care să se desfete cu manèle, trebuie să investim în cunoaștere, nu doar în competență. Costă? Dar cine a calculat cît costă absența unor atare deprinderi intelectuale? Teza mea e că, în ultimă instanță, marea criză globală la care participăm volens, nolens –v. supra pentru traducere – este rezultatul acestei goane după eficiență cu orice preț. Renunțarea la slow knowledge pare, din acest punct de vedere, infinit mai costisitoare decît toate programele de științe umaniste din întreaga lume la un loc. 

De aici rezultă cîteva obligații, care nu revin doar decidenților politici. Evident, MEC trebuie să decidă menținerea latinei în programul general de studii preuniversitare, dar și reînființarea unor adevărate licee clasice, măcar cele cinci de care generația mea s-a putut bucura, dedicate studiului intensiv al limbilor și civilizațiilor antice; finanțarea de programe didactice și de cercetare ale secțiilor de limbi clasice din universități; singur sau împreună cu Academia Română, ministerul ar trebui să înființeze și să susțină un institut de cercetare dedicat studiilor clasice.

Dar și comunitatea științifică a clasiciștilor are obligații imprescriptibile, începînd cu cea a elaborării unui argumentar realist și adecvat zilelor noastre, care să explice și să convingă nu doar elitele decidente, ci și opinia publică. Și obligația de a deschide, fără a-și pierde identitatea profesională, dialogul cu modernitatea: probleme de receptare a tradiției clasice, probleme de înțelegere aprofundată a experienței umane a antichității. Responsabilitatea noastră prioritară este aceea de a traduce moștenirea intelectuală a acestei lumi pentru uzul tinerei generații; fără a renunța la erudiție, dar umanizînd-o.