Plictiseala

Maskirovka

 

Se împlinesc azi două luni de la  alegerile europene; două luni de cînd PNL, supunîndu-se orbește unor negocieri oculte, a eșuat brusc în ograda PPE. Am ezitat în fiecare dimineață să-mi spun fățiș părerea în legătură cu această metamorfoză demnă de un nou Kafka, și în fiecare dimineață am amînat, nu fiindcă aveam iluzia că se vor întoarce din drum, ci fiindcă nu vroiam să am mîna prea grea. Asta e tot ce-am izbutit.

MASKIROVKA

Poate că unii dintre cititorii mei de azi își amintesc de declarația lui Ion Iliescu din seara de 22 decembrie 1989, cînd am aflat că doar Ceaușescu, care "întinase nobilele idealuri ale clasei muncitoare", era vinovat de toate relele. Această operație, nume de cod “țapul ispășitor”, a continuat cu două componente – execuția soților Ceaușescu și condamnarea ultimului CPEx pe de-o parte, și ascunderea, mascarea, travestirea sau cum vreți să-i spuneți mai expresiv, a tot ce urma să fie salvat din acest naufragiu. Numele rusesc, folosit de KGB adesea, al acestor variate operații menite să inducă publicul în eroare este MASKIROVKA. Nu a fost o particularitate a României în acele luni, dar parcă la noi maskirovka a fost mai sofisticată și mai completă decît în țările vecine și prietene. Nu degeaba, în Tratatul de la Varșovia, România era considerată campioana diversiunilor.

Astfel, guvernul ceaușist a dispărut, dar a renăscut ca guvern provizoriu în care – cu cîteva spectaculoase excepții – miniștrii adjuncți ai lui Bobu erau avansați la rang de miniștri plini; Comitetul Central a dispărut, evident, dar s-a reîntrupat în aparat al Președintelui Iliescu și/sau al CPUN, în vreme ce partidul comunist însuși dispărea, nici dizolvat, nici reînființat ca atare, dar își prezerva cadrele de bază în noua construcție politică, FSN; în fine, dar în niciun caz în ultimul rând, Securitatea dispărea, înghițită de Armată și renăscînd ca Pasărea Phoenix în martie, sub siglele SRI și SIE. Tendențial, un ceaușism pașnic și european fără Ceaușescu, așa, cam ca Adrian Păunescu dublat de Sergiu Nicolaescu și vice versa, era cît pe-aci să se instaureze dacă n-ar fi existat cele trei partide istorice - PNȚCD, PNL și PSDR – Proclamația de la Timișoara și Piața Universității.

         Istoria ulterioară  ar merita să fie studiată în detaliu, ca să vedem, de exemplu, cum PSDR a fost înghițit de PDSR de i s-a pierdut și amintirea. Fapt e că ultima redută care a rezistat eroic în fața unei ofensive de două decenii părea să fi rămas PNL. Or, PNL e azi sacrificat pentru a masca resturile imunde ale regimului Băsescu, cam tot așa cum Securitatea se ascundea acum aproape 25 de ani în spatele Armatei Române, care mai avea pînă și după aproape o jumătate de secol ș un nume, dacă nu chiar o onoare.

         De fix două luni îi văd pe comunicatorii PNL papagalisind texte identice de SMS pe toate posturile la care au acces, cum că PDL s-a despărțit total și veșnic de Băsescu și și-a redobîndit astfel virginitatea politică pierdută. De fix două luni aud cum doar Băsescu e vinovat pentru deriva democrației și pentru nivelul intolerabil al corupției de stat. De fix două luni aflu că, de vreme ce nu se pupă-n bot cu Băsescu și cu PMP, PNL e curat și luminat. 

De fix două luni îmi răsună în urechi fraza fatidică din anii stalinismului, “Stalin e un întreg sistem”. PDL o fi fost el un partid politic pe vremea cînd îl conducea dl. Roman - și asta e de discutat – dar, de la Băsescu citire, a devenit o ierarhie de cleptocrați, care l-a ajutat cu slugărnicie pe Băsescu să-și bată joc în voie de nație exact atîta vreme cît Băsescu i-a susținut în complicitatea lor abjectă cu familiile de interlopi, de la familia Marta la familia Bercea. Fără PDL, Băsescu nu ar fi putut nici să îngenunche guvernul, nici să scurtcircuiteze Parlamentul. Acum, Băsescu nu îi mai poate apăra, abia se apără pe sine, așa că l-au trădat și își caută alți nași. Normal.  

De fix două luni aflu că valorile de libertate pe care, în mintea mea și a multor prieteni, le reprezenta PNL-ul în România se pot schimba mai lesne decît o pereche de ciorapi, pe valorile niciodată definite în această ultimă lună, ale DREPTEI. Cum s-a întîmplat în anii ’90 cu reforma, pe care toată lumea o revendica și nu o definea nimeni, în anii 2006 și următorii cu condamnarea comunismului, iarăși lăsată la voia fiecârui elector, și dreapta asta mi se pare periculos de echivocă și polisemică. Ce este și ce voiește ea, ma pot întreba, și voi încerca poate să și răspund într-un viitor apropiat. Acuma vă aduc aminte doar de nobilele principii ale reformei sistemului de sănătate cu care voia să ne fericească dreapta lui Băsescu: cine n-are bani, n-are SALVARE. Parcă de asta am ieșit în stradă pe ger?
          Vă mai spun doar următoarele: în toate țările foste comuniste unde s-a exercitat masiv influența PPE, partidele liberale au dispărut fără urmă. Cu nume cu tot, afară de FIDESZ, care, din liberal șimpatic ce era la începutul anilor ’90, a devenit un partid de bigoți șovini, care au înscris în constituție interdicția avorturilor și s-au aliat temeinic cu extremiștii de la Jobbik. În Bulgaria, “popularii”, și ei de foarte dreapta, sînt aliați cu ATAKA, echivalentul perfect al Jobbikului la sud de Dunăre. Așa că, dacă mîine, Marele Partid de Dreapta nu se va alia totuși cu Noua Republică a dlui Neamțu, foarte de dreapta, va fi doar fiindcă dl. Neamțu nu va fi vrut să se alieze cu partidul dlui Iohannis. Că PNL nu-l mai pot numi.

La ce folosesc arhivele

 

Arhiva e o invenție miraculoasă, și nu mă mir că datează din vremea Vechiului Regat Babilonian. Hoinărind prin arhiva propriului meu blog, uite ce găsesc aproape uitat într-un colț:

luni, 4 ianuarie 2010

Moștenitori

Motto: Clanu'mic te fură-ncet Ioan GROSAN, ioan.grosan@ziua.ro

Afacerea Ciorogarla arunca o raza de lumina asupra unui lucru pe care-l stie toata lumea: ca Romania e condusa, dominata de clanuri. De toate culorile, de toate nuantele: politice, so­ciale, mafiote s.a.m.d. E Romania de underground, de unde, din cand in cand, ni se aduc la suprafata, precum cateva oase de mamut lanos, niste ciosvarte pe care sa le mestece publicul flamand de senzational. Dar ce dinozauri nestiuti nu se misca pe dedesubt, cand nu zac in amortire, gata sa se activeze la cel mai mic impuls! Mai mult, aceste clanuri nu actioneaza izolate, de capul lor, ci se prind reciproc in increngaturi, intr-un lant trofic pe care nici probele ADN nu-l mai pot deslusi. Modelul Eugen Preda e graitor in aceasta privinta: sportiv olimpic, angajat al MAI, interlop. Ce sa vrei mai mult? Poata fi eradicata aceas­ta plaga intr-un timp rezonabil? Dupa parerea mea, nu poate. Politiei si justitiei italiene i-a trebuit mai mult de-o jumatate de secol ca sa patrunda cat de cat in structurile Mafiei si sa le aduca, o parte din ele, la tribunal; dar actiunea e departe de a se fi incheiat. Or, la noi, cu atatea chichite juridice, cu atatea interese de afaceri convergente si cu atatea formule populare care definesc, de fapt, coruptia ("Lasa-ma sa te las", "Daca nu curge, pica", Daca esti om cu mine, sunt om cu tine", "iti racesti gura de pomana", Ma rog, si cu s-a ales?", "Ei, n-o fi dracu' chiar asa de negru!..." etc. etc.) sunt sla­be sperante sa se rezolve ceva in sensul amintit mai sus. Ciumetele de Brucan dadea in 1990 un interval de douazeci de ani pentru intrarea noastra, dupa iesi­rea din comunism, in normalitate. Vazand la ce se se-ntampla acum, putem con­chide cu traditionala urare "La mult mai multi ani!"

Am reprodus aici, fără autorizare, acest excelent text al dlui Groșan - publicat în "Ziua" din ultimele zile - dintr-un motiv foarte precis: acela că îmi evocă, cu mult mai mare intensitate decît madlena lui Proust, senzația pe care, intermitent dar vivace, am trăit-o la Cotroceni în cei patru ani în care am fost consilier acolo. Cînd și cînd - la mineriade, evident, dar și cînd cu Țigareta, și cu procesul interminabil al Șogunului - prietenul dlui președinte Băsescu și al flotei comerciale românești, cel pe care l-a lăudat pentru afacerile cu Asia centrală în recenta dezbatere finală, după ce l-a scos din pușcăria la care fusese condamnat pentru nu mai puțin de 16 ani - aveam senzația că, zbătîndu-ne pentru reformarea instituțiilor și economiei sau pentru admiterea României în NATO, noi mergeam de fapt pe o pojghiță foarte subțire de gheață, iar dedesubt fojgăiau tot felul de animale de pradă primare, arhaice, oarbe poate, dar foarte lacome și extrem de viclene. Ciorogîrla și toate dezvăluirile din campanie mi-au suscitat aceeași senzație de lumi paralele, una în care dezbatem și ne zbatem, votăm și scriem cărți, și o alta, cavernoasă și primitivă, în care mișună cu totul alte ființe.
O senzație similară mi-a provocat lectura unei cărți de mare succes, Confesiunile unui cafegiu, a dlui Florescu. Regret că nu am știut de cafelele lui minunate din vremea comunismului, dar ce am aflat din carte depășeșe cu mult senzaționalul unei Blue Mountain jamaicane. Încrengătura secretă de securiști, speculanți, KGB-iști, dame și naivi amatori de cafea pe care o evocă această carte mi-a lămurit, mai mult decît orice analiză socio-politică, de ce trăim și azi împresurați de această materie vîscoasă și dezgustătoare a clanurilor mafiote: e foarte clar, nu democrația le-a inventat, aproape că-mi vine să spun, vice-versa, că ele au inventat democrația.

Nu cumva aveți o senzație bizară de déjà - vu?