Două poeme inedite

Recent, un papirus inedit dintr-o colecție privată s-a dovedit a transcrie două poeme necunoscute pînă acum ale lui Sappho.  În pregătirea ediției definitive tipărite, Dirk Obbink le publică deocamdată pe Internet,
Obbink.Sappho7.draft.pdf (application/pdf Object)

Iarna pe uliță

SALVAŢI biblioteca pedagogică naţională "i.c. petrescu" ! Apel la solidaritate pentru abrogarea Art. IV şi Art V din OUG nr. 117 privind modificarea Legii Educaţiei din data de 23 decembrie 2013, intrată în vigoare la 30 decembrie 2013 Scrisoare deschisă adresată Domnul Prim-Ministru al României, Victor Ponta, de a nu desfiinţa Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" Semnează Directorul general al BPN, Carmen-Leocadia Pesantez Pozo, alături de reprezentanţii legali ai instituţiei, 8 ianuarie 2014, Bucureşti - ROMÂNIA Aceeaşi scrisoare deschisă a fost adresată Domnului Preşedinte al României, Traian Băsescu precum şi Parlamentului României - Domnului Crin Antonescu, Preşedinte al Senatului, şi Domnului Valeriu Ştefan Zgonea, Preşedinte al Camerei Deputaţilor Semnează Directorul general al BPN, Carmen-Leocadia Pesantez Pozo, alături de reprezentanţii legali ai instituţiei şi de membrii Consiliului de Administraţie, 13 ianuarie 2014, Bucureşti - ROMÂNIA   "Stimate Domnule Prim-Ministru, Cu respect, vă supunem atenţiei situaţia deosebit de gravă a desfiinţării Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu" din Bucureşti, după 133 de ani de existenţă şi activitate neîntreruptă în slujba pedagogiei româneşti, a învăţământului, educaţiei şi culturii. Prin Art. IV şi Art. V din OUG nr. 117 privind modificarea Legii Educaţiei din data de 23 decembrie 2013, intrată în vigoare la 30 decembrie 2013, Guvernul României a decis, în mod abuziv, fără o informare prealabilă asupra situaţiei reale, ca Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu", să fuzioneze, prin absorbţie, cu Biblioteca Centrală Universitară "Carol I" Bucureşti (BCU). Motivul Ordonanţei ar fi faptul că imobilul în care Biblioteca funcţionează a fost retrocedat, iar instituţia "se află într-un mare pericol de a pierde fondul de cărţi şi locurile de muncă ale salariaţilor". Dacă s-ar fi dorit cu adevărat rezolvarea problemei sediului Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu", cu siguranţă, s-ar fi găsit soluţii. Proprietarii au solicitat, în mai multe rânduri, o audienţă la Ministerul Educaţiei Naţionale în vederea achiziţionării imobilului, retrocedat prin Decizia nr. 615/R/26.10.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Civilă, rămasă irevocabilă.  Soluţia dezastruoasă la care s-a ajuns este rezultatul indiferenţei cu care a fost tratată de ani de zile problema sediului Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu", în ciuda tuturor demersurilor întreprinse de către Direcţiune şi Sindicat, precum şi a apelurilor cadrelor didactice, a asociaţiilor profesionale, a instituţiilor de cultură cu care Biblioteca are parteneriate şi a presei româneşti. Nu au fost consultaţi nici specialiştii din domeniul pedagogiei, nici facultăţile de ştiinţe ale educaţiei, nici asociaţiile profesionale ale bibliotecarilor din România şi nu s-a realizat un studiu de impact pentru a vedea dacă acest demers este fezabil. Permiteţi-ne, Domnule Prim-Ministru, să vă expunem pe scurt situaţia Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu": Conform Legii Bibliotecilor nr. 334/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" este o bibliotecă specializată, de drept public, cu personalitate juridică, de importanţă naţională, alături de marile biblioteci ale României. Subordonată Ministerului Educaţiei Naţionale, Biblioteca Pedagogică Naţională a sprijinit necontenit, prin programe de formare şi perfecţionare, personalul didactic din învăţământul preuniversitar, asigurând totodată îndrumarea metodologică pentru bibliotecile caselor corpului didactic şi pentru bibliotecile şcolare din întreaga ţară. Biblioteca Pedagogică Naţională editează materiale auxiliare care vin în sprijinul procesului de învăţământ, instruire şi educaţie, precum şi publicaţii de specialitate - bibliografii, biografii ale pedagogilor români şi antologii din domeniul literaturii de specialitate. Înfiinţată la 18 decembrie 1880, Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" este continuatoarea unor biblioteci de prestigiu care au aparţinut unor instituţii de formare a personalului didactic, concentrând cărţi de patrimoniu şi cea mai masivă şi importantă colecţie de carte pedagogică din România, alături de publicaţii din toate domeniile cunoaşterii. În fondurile sale, care însumează peste 500.000 de unităţi de volume, sunt înglobate colecţii care au aparţinut Şcolii Normale Superioare din Bucureşti, Seminarului Pedagogic Universitar, Casei Şcoalelor, colecţii şi donaţii provenite din bibliotecile lui Alexandru Odobescu, Ioan Zalomit, Azilul Elena Doamna, Ana Davila, Constantin Narly, Titu Maiorescu, Iosif Gabrea, Petre Radu, Onisifor Ghibu, I.C. Petrescu s.a. Fondul documentar s-a îmbogăţit de-a lungul timpului cu donaţii provenite de la instituţiile partenere, Ambasada Indiei, Ambasada SUA şi de la importante personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice. Muzeul Pedagogic, înfiinţat în anul 1910, după model haretian - oglindire a evoluţiei învăţământului românesc de-a lungul timpului, este singurul de acest fel din ţară şi funcţionează ca o secţiune aparte în cadrul Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu". În anul 1992, cu prilejul centenarului naşterii pedagogului I.C. Petrescu, conducerea Ministerului Învăţământului a aprobat atribuirea acestui nume Bibliotecii. În 13 noiembrie 1997, conform Monitorului Oficial al României, BCP "I.C. Petrescu" îşi schimbă denumirea în Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu". Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" serveşte, în principal, cadrele didactice din sistemul preuniversitar, cercetătorii, elevii şi studenţii, dar şi publicul larg. Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" este abonată la 77 de seriale româneşti şi 77 de seriale de specialitate străine şi întreţine schimb internaţional de publicaţii cu 63 de instituţii din 24 de ţări. Deşi a trecut de-a lungul timpului prin numeroase subordonări (Seminarul Pedagogic Universitar, Şcoala Normală Superioară, Şcoala Superioară Pedagogică, Institutul Pedagogic din Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Pedagogice, Centrul de Perfecţionare a Personalului Didactic), Biblioteca şi-a păstrat identitatea şi integritatea colecţiilor. În luna decembrie 2013, Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" a sărbătorit 133 de ani de existenţă. Iată că, la trecerea dintre ani, această instituţie este desfiinţată printr-o Ordonanţă dată peste noapte! Prin Art. IV şi Art V din OUG nr. 117/2013: -         Se încalcă art. 7 din Legea Bibliotecilor care prevede desfiinţarea bibliotecilor de drept public - cum este şi Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu"; conform art. 36 din acelaşi act normativ: "în cazul încetării activităţii autorităţilor sau instituţiilor care le-au înfiinţat sau finanţat, numai în condiţiile preluării patrimoniului lor de către o altă bibliotecă de drept public, cu respectarea legislaţiei în vigoare". Cum Ministerul Educaţiei Naţionale nu se desfiinţează, nici Biblioteca Pedagogică Naţională nu trebuie desfiinţată. -         Se răstoarnă Decizia Curţii de Conturi nr. 42/01.04.2013 în baza căreia Biblioteca Pedagogică Naţională "I.C. Petrescu" se află în plin proces de inventariere generală a fondului documentar, creându-se grave distorsiuni în activitatea acesteia. -         Se desfiinţează cea mai importantă bibliotecă pedagogică din România, unică ca importanţă şi colecţii. -         Se pierde identitatea instituţională a Bibliotecii Pedagogice, reducând-o la o "secţie pedagogică", şi importanţa naţională câştigată prin efortul predecesorilor. -         Nu se asigură spaţiu suficient de depozitare pentru fondul de 500.000 de volume al Bibliotecii Pedagogice Naţionale întrucât BCU Bucureşti nu poate prelua decât aproximativ 50.000 de volume, însemnând 10% din fondul de carte. În plus, se ştie că ambele instituţii au nevoie de spaţii suplimentare de dezvoltare a colecţiilor. -         Destinaţia, structura colecţiilor şi a serviciilor celor două tipuri de biblioteci sunt diferite - BCU se adresează sistemului universitar, iar BPN - sistemului preuniversitar. -         Nu se asigură spaţiu suficient nici pentru preluarea celor 50 de angajaţi ai Bibliotecii Pedagogice Naţionale, din acelaşi motiv că BCU Bucureşti nu dispune de încăperi suplimentare, chiar dacă se doreşte o "soluţie" de viitor. -         Se dă o lovitură cadrelor didactice şi cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei. Prin urmare, angajaţii acestei instituţii, susţinuţi de asociaţiile profesionale la care sunt afiliaţi, şi de cadrele didactice din întreaga ţară îşi manifestă vehement nemulţumirea pentru o asemenea măsură inaplicabilă şi dăunătoare învăţământului românesc şi patrimoniului naţional. Considerăm că hazardul nu are ce căuta în educaţie! Atunci când se propune o schimbare, trebuie studiată şi găsită cea mai bună soluţie. Nu sunt admisibile deciziile luate pe ascuns, netransparent, concepute fără o analiză prealabilă, fără consultarea părţilor implicate. Ordonanţa "fantomă" denotă iresponsabilitatea Guvernului şi lipsa de interes faţă de educaţia din România. Având în vedere că, în toate ţările lumii, bibliotecilor li se alocă sedii pe măsura importanţei lor, venim cu rugămintea de a ne sprijini în obţinerea unui spaţiu adecvat, de 2.800 mp, care să reunească întregul fond al Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu" în depozite corespunzătoare standardelor internaţionale de funcţionare a instituţiilor de acest profil, săli de lectură şi de conferinţe, birouri, grupuri sanitare, precum şi dotarea tehnică şi materială necesară. Ne exprimăm convingerea că alte instituţii ale statului, începând cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi sfârşind cu Primăria Municipiului Bucureşti, au disponibilitatea să ofere sprijinul lor pentru găsirea unui sediu, fără a se ajunge la soluţia extremă, aceea de a se distruge cea mai importantă bibliotecă pedagogică a ţării la fondarea căreia şi-au adus contribuţia generaţii întregi de mari pedagogi români. Credem că, într-o societate în care învăţământul constituie prioritate naţională, desfiinţarea Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu", loc tradiţional de informare şi documentare, constituie un act necugetat, anticultural şi antinaţional. Respectându-ne adevăratele valori, ne respectăm pe noi înşine şi propria identitate. Luând în considerare cele mai sus prezentate, vă solicităm abrogarea Art. IV şi Art. V din OUG nr. 117/2013, în vederea recâştigării identităţii şi a personalităţii juridice a Bibliotecii Pedagogice Naţionale "I.C. Petrescu".   Cu deosebită consideraţie.                  Director general,                                     Contabil şef,                       Consilier juridic, Drd. Carmen-Leocadia Pesantez Pozo          Ec. Gabriela Rusu              Marin Preoteasa   Membrii Consiliului de Administraţie al BPN: Smaranda Luminiţa Cosma                                           Dr. Florina Brat Tamara Balâşev                                                              Dana Gogeanu                                                                                           Laura Alexe - secretar"   .     Dați clic aici ca să Răspundeţi sau să Redirecţionaţi Se utilizează 0,6 GB (4%) din 15 GB Administraţi ©2014 Google - Termeni şi confidenţialitate Ultima activitate în cont: acum 2,5 ore Detalii

De ce nu ne vor (unii) în Spațiul Schengen?

De ce nu ne vor (unii) în Spațiul Schengen?
Textul de mai jos urmează să apară în revista BALCANII și EUROPA

Discuțiile despre integrarea României și Bulgariei în spațiul Schengen au început brusc la mai bine de trei ani după intrarea ambelor state în Uniunea Europeană. Nu am urmărit decât intermitent presa bulgară, dar la noi mi-a fost foarte evident că, în momentul acestui debut, aproape niciunul dintre interlocutori nu știa de fapt ce este spațiul Schengen și la ce folosește el. Nu se știa – nu se știe, pare-mi-se, nici azi cu claritate – că intrarea în spațiul Schengen nu e un privilegiu, ci o obligație consemnată ca atare în Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005. Devenit parte a acquis-ului comunitar, Acordul de la Schengen este imperativ pentru toate statele membre UE care nu au optat explicit să rămână înafara spațiului reglementat prin acest acord și prin convenția care l-a completat ulterior.
O picătură de istorie e indispensabilă: în iunie 1985, cinci state membre ale UE – Franța, Germania, Belgia, Olanda și Luxemburg –au încheiat în localitatea Schengen din Luxemburg un acord prin care renunțau la prerogativa tradițională a statelor suverane de a menține controale vamale și de vize la granițele dintre ele. Această măsură desăvârșea stări anterioare de fapt: Belgia, Olanda și Luxemburg formaseră de mult încă o uniune vamală cunoscută sub numele de Benelux, granița franco-germană era deschisă locuitorilor din zonă încă de mult. Acum, toate aceste facilități erau unificate și sistematizate într-un singur acord. Cinci ani mai târziu, Comisia Europeană propune și reprezentanții statelor-membre decid ca termenii acordului încheiat la Schengen să devină operanți în întreg spațiul UE, cu excepția a două state insulare, Marea Britanie și Irlanda de Nord, care au uzat de dreptul lor de opțiune pentru a rămâne înafara spațiului Schengen. În schimb, state care nu fac parte din UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția – au decis, în timp, să se alăture acestui spațiu de liberă circulație a bunurilor și persoanelor. Dintre statele recent primite în Uniune, Polonia, Ungaria și Republica Cehă au intrat și în acordul de liberă circulație; în schimb, România, Bulgaria, Cipru și Croația sunt obligate prin tratatul de aderare să intre în spațiul Schengen, dar nu există încă o dată stabilită de organismele competente ale UE pentru ca această obligație să fie îndeplinită.
Lăsând la o parte Croația, care a aderat la UE doar de câteva luni, și Ciprul – a cărui poziție insulară și divizare internă ridică probleme specifice – ne putem întreba în mod legitim de ce nu se ia o decizie clară în legătură cu România (și Bulgaria). În primii trei-patru ani după aderare, se putea considera că România nu e pregătită tehnic să devină parte a graniței exterioare a UE, fiindcă, din păcate, acesta este statutul țării noastre cel puțin pentru o bună bucată de vreme, atât în privința graniței maritime, cât și în ce privește granița terestră de est. Recentele evenimente legate de summit-ul UE de la Vilnius par, tocmai, să amâne sine die orice perspectivă de acord între UE și Ucraina.
La începutul anilor ’90, granița terestră răsăriteană a țării noastre a fost, deliberat sau nu, tratată cu un laxism greu de imaginat. Nicio măsură tehnică de modernizare și consolidare a graniței cu R. Moldova și Ucraina nu s-a puat până în 1997, în timp ce un efort semnificativ de acest gen se făcea simțit, paradoxal, la hotarul cu Ungaria. Pornind de la metafora “podului de flori”, controalele la frontiera de est a României au fost, in primii ani după Revoluție, superficiale sau chiar inexistente, în contrast cu severitatea, fie și intermitentă și dirijată, de la punctele de intrare în R. Moldova și Ucraina. Un efort important, început în anii 1998-2000, a fost reluat și semnificativ amplificat după semnarea Tratatului cu UE, astfel încât în rapoartele UE referitoare la spațiul Schengen se consemnează, în ultimii doi ani, că România este pregătită tehnic pentru a-și asuma responsabilitatea controlului la granița UE: o responsabilitate destul de apăsătoare dacă ne gândim că persoanele și bunurile care trec de granița de est a țării noastre nu mai au de înfruntat nici un alt control de vamă și/sau pașaport până la Oceanul Atlantic și la ieșirea din Islanda. Într-o epocă dominată de temeri cu privire la amenințările neconvenționale – de la terorism și trafic cu substanțe nucleare la traficul de persoane, contrabandă și comerț cu droguri – încrederea autorităților, dar și a cetățenilor obișnuiți din întreg spațiul de 4.312. 099 kilometri pătrați reglementat de acordul de la Schengen, în securitatea pe care le-o asigură granițele externe ale Uniunii e pusă la grea încercare când aceste granițe sunt încredințate unor membri recent primiți în marea familie europeană.
Or, pentru cetățeanul de rând din țările cu mai mare vechime în UE, și mai ales al acelor state care se bucură ele însele de încrederea cetățenilor lor, cum sunt Germania, Suedia, Finlanda sau Olanda, unde indicele de percepție a corupției este foarte scăzut, încrederea în autoritățile românești și bulgare e foarte redusă. Instituirea, odată cu aderarea acestor două state la UE, a unei măsuri neobișnuite, Mecanismul European de Cooperare și Verificare, a răspuns acestei anxietăți în cel puțin aceeași măsură cu unele aspecte tehnice în funcționarea justiției în ambele țări. Introdus cu titlu temporar, mecanismul tinde să se eternizeze, devenind el însuși, din efect al percepției unor disfuncții, una din cauzele majore ale acestei percepții. Sau, mai clar: imaginat pentru a liniști percepția electoratului occidental în legătură cu capacitatea UE de a controla situația din două țări considerate corupte, MCV a devenit un motiv important și o justificare perpetuată (artficial?) pentru ca electoratul din Occident să nu considere România și Bulgaria drept membri egali în drepturi ai UE. Amânarea admiterii în spațiul Schengen, prelungirea fragilității induse de MCV, care nu pare să mai aibă termene și obiective precise, nu mai răspund în esență unor stări de fapt, ci doar unor stări de spirit. Dovadă – faptul că Olanda, de pildă, nu acceptă integrarea României în spațiul Schengen decât după un raport fevorabil cu privire la mecanismul de verificare.
Românii și bulgarii dau adesea vina pe deosebiri confesionale, dar uită ce s-a întâmplat acum un deceniu cu “instalatorul polonez”, incriminat de naționaliști în ciuda fervorii catolice care nu i se poate nega. Avem dreptul să ne simțim discriminați? Poate da, poate nu, dar oricum nu avem dreptul să o facem înainte de a examina întreaga “contribuție” a României și a românilor la această stare de lucruri. Faptul că s-au operat câteva condamnări spectaculoase la nivelul miniștrilor – exclusiv din guvernele PSD și PNL – nu e în măsură să ne convingă măcar pe noi, dacă nu și pe alții, în legătură cu diminuarea drastică a corupției în vămi. De ce ar trebui olandezii să nu vadă ce vedem și noi? Faptul că, din 2002, am exportat nu doar genii, ci și oameni fără căpătâi, nu poate fi negat de nimeni, și, dacă asta nu are numaidecât o legătură cu admiterea în spațiul Schengen, nu se poate nega că i-a anticipat spectaculos efectele negative.
Sigur, nici guvernele statelor cu vechime în UE și Schengen nu sunt inocente, cum nici Comisia Europeană nu este. Nici unii, nici ceilalți, nu au făcut vreodată vreun efort pentru a-și convinge concetățenii că primirea în UE a țărilor din centrul și estul Europei nu este un act filantropic, ci o garanție de stabilitate, un proiect de securizare a Europei - și o extindere semnificativă a pieței interne a UE, fără de care Occidentul ar avea probabil de două ori mai mulți șomeri decât are azi.
E interesant de observat cum toți acești demnitari guvernează la ei acasă în funcție de sondajele de opinie, dar au fost dispuși să nesocotească rezultatul a trei scrutinuri populare succesive și similare ca rezultat când a fost vorba de România, amintindu-ne inevitabil de morala fabulei lui Grigore Alexandrescu, Câinele și cățelul.
Cum nu e drept ca toți românii să fie judecați în funcție de cei care îi dezonorează, indiferent de statutul acestora în societate, tot așa nu avem voie să nedreptățim întreaga Uniune Europeană pentru câțiva dintre reprezentanții ei vremelnici. În vremuri de criză, soluția cea mai facilă este să-i suspectezi pe ceilalți, și e clar că unii europeni – fie ei olandezi, britanici sau irlandezi – cedează acestui impuls arhaic care a generat atâtea drame în istorie. Marea majoritate a europenilor însă, și în Occident, și la noi, păstrează clar în minte și obliectivele majore ale UE, și itinerariul care ne poate duce la ele.