-->
-
Adevărul- 20 martie 2013- Istorie
Andrei
Craciun
Zoe
Petre: „L-am susţinut pe Emil Constantinescu fără epitete ornante“.
Apropiată
de gruparea intelectualilor USL, Zoe Petre ne-a acordat un interviu exploziv
despre intelectualii care l-au susţinut pe Traian Băsescu. „Ce facem cu România?“.
Profesoara lasă să se înţeleagă că primul pas este despărţirea de politica pe
care a impus-o preşedintele.
„Adevărul“:
Cum este să fii intelectual public în România, azi?
Zoe
Petre: Condiţia intelectualului este
oricum dificilă, atunci când ţi-o asumi cu bună-credinţă: intelectualul adevărat
trăieşte concomitent în două lumi, cea a ideilor şi cea a realităţii concrete.
Ele comunică, dar nu se confundă, şi adesea se ceartă violent – Gâlceava înţeleptului
cu lumea, cum s-ar zice. De asemenea, intelectualul trăieşte permanent sub
semnul discernământului critic, ceea ce îl face incomod şi pentru ceilalţi, şi
pentru sine. Dacă, pe deasupra, devine intelectual public – adică intervine în
spaţiul public cu ideile şi criticile lui –, ajunge inevitabil să se ciocnească
de opiniile altora, intelectuali sau nu.
A.
Este corectă formula „intelectualii lui Băsescu“?
ZP: Formula e corectă dacă şi numai dacă se referă la acei
intelectuali care au abdicat de la condiţia lor critică pentru a-l elogia
permanent pe Conducător: indiferent că o fac sincer, mercenar, strângând din
dinţi sau zâmbind extatic, renunţarea la distanţa critică este cea care le-a
adus apelativul invocat de dumneavoastră. Nu văd de ce un intelectual care îl
compara pe Ceauşescu cu Pericle e mai condamnabil decât unul care declară că Băsescu
e vizionar.
A.
Există şi intelectualii cuplului „Ponta-Antonescu“?
ZP: În ce mă priveşte, m-am străduit să menţin deosebirea între
intelectualii fermecaţi de „spontaneitatea“ lui Traian Băsescu şi complicii lor
politici, interesaţi de banii pe care îi pot sifona de la bugetul României sub
protecţia preşedintelui. De când am întrezărit mecanismele de funcţionare ale
instituţiilor de cultură în anii din urmă, mi-e cam greu să fac asemenea
deosebiri. Ceea ce uluieşte în elogiile aduse domnului Băsescu este distanţa
enormă între faptele sale şi realitatea aşa cum o percepe oricine nu e orbit de
adoraţie pentru „căpitan“, vorba domnului Neamţu.
Dacă doamna Udrea clamează că suntem toţi „urmaşii lui
Traian – ai lui Traian Băsescu!“, aceasta este doar o mostră de comunicare
politică eşuată. Dacă elogii la fel de excesive – şi de stupide – sunt rostite
de intelectuali prestigioşi ai României, ne e ruşine tuturor, exact aşa cum ne
simţeam jenaţi când Sabin Bălaşa îl metamorfoza pe Ceauşescu într-un zburător
azuriu şi celest. Nu văd, cel puţin deocamdată, vreo apologetică echivalentă în
zona adversarilor domnului Băsescu.
În ce mă priveşte, l-am susţinut pe Emil Constantinescu fără
epitete ornante, dar cu convingerea că poate să-l învingă în alegeri pe Ion
Iliescu; cât timp am fost consiler prezidenţial, nu cred că m-a auzit cineva
rostind măcar un cuvânt de laudă la adresa persoanei preşedintelui. Am fost
poate ceva mai puţin zgârcită după 2000, mai ales pentru că alţii erau prea
generoşi cu calomniile. O personalitate politică a cărei contribuţie la
ancorarea României în spaţiul european şi euroatlantic a fost decisivă merită
cu totul altceva decât calificarea abjectă pe care i-a rezervat-o domnul Băsescu
când a declarat că Emil Constantinescu
n-a lăsat nicio dâră în istoria României. Avem noroc cu dârele domnului Băsescu.
Îl susţin pe Crin Antonescu fiindcă, aşa cum îl cunosc de
trei decenii, am convingerea că are şi inteligenţa politică, şi buna-credinţă
necesare pentru a bloca deriva antidemocratică pe care a provocat-o Traian Băsescu
în ultimii ani. Nu cred că ar exista în această apreciere vreun cuvânt exaltat,
vreun epitet surprinzător, vreun paradoxal elogiu care să contrazică realitatea.
Nu încerc să justific iniţiativele PNL cu care nu sunt de acord, dar atâta
vreme cât PNL e doar la guvernare, nu şi la putere, mi se pare esenţial să nu
fac gesturi care i-ar putea diminua şansele în bătălia politică purtată cu
Traian Băsescu.
Cu excepţia domnului Andrei Pleşu - pe care îl credeam un
om de onoare, dar m-am înşelat – le-a fost destul de greu detractorilor mei să
pretindă că aş avea vreun câştig de pe urma susţinerii pe care am acordat-o PNL
şi, prin extensie, USL. Are şi pensia farmecul ei.
A.
De ce în România despre intelectuali se crede îndeobşte că trebuie să fie „ai
cuiva“, că trebuie să îi ţină cineva „în braţe“?
ZP: Nu cred că e o meteahnă a României, e mai degrabă răspunderea
generaţiilor succesive de intelectuali care au pactizat cu puterea, oricât ar
fi fost ea de excesivă sau de odioasă. Citiţi cartea colegului şi prietenului
Lucian Boia despre elitele intelectuale ale anilor 1930-1950 şi veţi vedea şi
intelectuali critici, şi intelectuali înregimentaţi.
A:
Poate intelectualul român să se autosusţină (există piaţă intelectuală în România)
sau va ajunge inevitabil să depindă de diverse contracte cu statul?
ZP: A fi intelectual nu e o profesie. Profesiile liberale,
cercetarea sau învăţământul universitar se bucură de o autonomie sporită faţă
de alte categorii, independent de relaţia lor cu statul. Pe de altă parte, artiştii
plastici sau scriitorii, compozitorii sau actorii rezistă foarte greu în condiţiile
economiei de piaţă şi cei mai mulţi depind, într-un fel sau altul, de alocări
bugetare. Este o obligaţie de onoare a instituţiilor statului să susţină creaţia,
indiferent de opiniile politice ale creatorilor; dar este şi obligaţia de
onoare a intelectualilor să susţină valorile de libertate şi democraţie care întemeiază
societatea contemporană.
A. Ce s-a schimbat în rolul intelectualului în România
comparativ cu perioada comunistă şi cu anii ’90?
ZP: În perioada comunistă, toţi depindeam de Partidul-Stat.
De aceea, aceia dintre intelectuali – poeţi, artişti, pictori – care erau
percepuţi ca având o atitudine critică, oricât de discretă, faţă de regim
deveneau eroi. După revoluţie, libertatea a adus cu sine exigenţe mult mai
severe decât „rezistenţa prin cultură“, iar intelectualii au intrat într-o
competiţie dificilă cu oamenii politici, care şi-au asumat o bună parte a
prestigiului social de luptători pentru binele public. De aici şi perseverenţa
cu care intelectualii se arată nemulţumiţi de calitatea clasei politice şi se
dezic în bloc de aceasta, dar refuză cu încăpăţânare să coboare ei înşişi în
arenă.
A:
Era mai bine să fii intelectual public în Antichitate? De ce? Putem folosi
această formulă?
ZP: În Antichitate, orice producţie intelectuală era prin
definiţie publică: nu exista nici poezie, nici filozofie, nici ştiinţă – în spaţiul
privat. Dar termenul de intelectual nu se potriveşte cu realităţile antice.
Specialiştii preferă să vorbească de „operatori culturali“, observând că numărul
celor care trăiau exclusiv din profesii intelectuale, independent de protecţia şi
de subvenţiile puternicilor zilei, a rămas extrem de redus până în secolul al
XIX-lea.
A:
E bine că încă este anticomunismul un teren de luptă politică, astăzi, în România?
ZP: Cred că e vorba de o falsă problemă. Dezbaterea despre
comunism şi despre regimul comunist este încă incipientă în societate, dar nu
există în prezent pe scena politică nicio forţă reală care să urmărească menţinerea
sau reinstaurarea unui regim comunist. Nici pe plan internaţional, dacă nu
punem la socoteală Coreea de Nord sau Venezuela. Când acuzam de „cripto-comunism“,
în anii ’90, regimul Iliescu, noi, cei din CDR, ne refeream pe de-o parte la
continuitatea monopolizării puterii de către fosta nomenclatură, pe de alta –
la refuzul de a adopta reformele indispensabile progresului democratic. Era însă
clar până şi atunci că nu e vorba de o restauraţie, ci doar de prelungirea
artificială a unor poziţii privilegiate – cei 20 de ani ai lui Brucan, timp în
care aceeaşi nomenclatură să se transforme ea însăşi în noua clasă capitalistă.
Acest proces s-a desăvârşit după 2000, când, profitând de faptul că guvernarea
CDR îşi asumase cele mai dificile reforme şi costul lor politic, PSD la putere
şi PD în opoziţie şi-au împărţit noile roluri. Ceea ce a urmat a fost doar o
luptă fratricidă între cele două „aripi“ ale defunctului FSN pentru a
monopoliza resursele pe care noul statut al României le oferea. În această
confruntare, PDL, şi cu deosebire preşedintele Băsescu – exact cei care
alarmează publicul slab de înger în legătură cu pericolul revenirii
comunismului – se bazează pe structurile de putere tradiţionale în dictatura
comunistă: procuratură, servicii secrete şi câteva alte instituţii de forţă.
A:
Care credeţi că este moştenirea pe care o lasă „regimul Băsescu“
intelectualilor români? Dar societăţii?
ZP: Nici aici nu e simplu de răspuns. Cred că sunt două
elemente perfect contrare care trebuie să fie luate în discuţie: pe de-o parte,
dramatica divizare, chiar fragmentare a societăţii sub presiunea unui regim
conflictual şi autoritar, iar pe de alta – solidaritatea redescoperită în
bătălia politică pentru apărarea democraţiei.
